Mă întorc acasă pentru că Maica Domnului e acolo
31 mai 2018
Share
VĂ SALUT DIN ITALIA!
Am ajuns la Padova! Sunt bine şi blând cu dorurile voastre. Sfântul Anton m-a aşteptat, iar acum mă simt ca un copil liniştit şi plin de lumină! Încerc să mă odihnesc, să fac planuri de viitor departe de casă, dar plin de destin românesc. Să nu vă închipuiţi că sunt extraordinar de detaşat de ţara mea. România înseamnă fatalitatea şi mântuirea mea. Italia înseamnă Columna de unde a început românismul. Fără Împăratul Traina nici eu, nici voi nu aţi fi existat. Sunt poate cumva la rude, dar nu mă pot desprinde de fiorul naţiei mele. Aveam poate doar puţină nevoie de cerul cald al Italiei şi de puţină melancolie. orice dor ne face bine… Vă trimit mâine sau poimâine mai multe fotografii! Fiţi binecuvântaţi! Nu vă uit niciodată!
Ora 14.La Peschera e vară şi palmierii suspină în frumos!
Verona ora 17.30 Poapas liric şi tradiţional la casa Julietei. Sute de oameni iubesc şi caută un strop de linişte… Ce ar fi viaţa fără iubire şi pace? Romeo şi Julieta atrag prin ideea de jertfă. Iubirea înseamnă sacrificiu sau nimic!
Mereu acelaşi drum spre Roma, cetatea eternă şi din ce în ce mai obosită de sunetul civilizaţiei de consum. Maşina parcă nici nu simte câte locuri lasă în urmă şi atâtea multe alte întrebări sau taine nedesluşite de propria grabă. Ce mai e însă creştinesc într-o societate descurajantă prin propria ei faţadă? Peste tot nu întâlneşti decât impulsivităţi umane, zgomot, reclame ale obiectelor nocive, fum,oameni care se îmbolnăvesc conştient, exclamaţii verbale şi mai deloc linişte. Ne minţim frumos plecând în vacanţe şi spunând că am găsit liniştea. E un surogat al dicţiei omului contemporan, pus de un „daimon” interior să epateze cu frumos toate nenorocirile vieţii.
X
Mi-a plăcut într-un anumit fel duminică Lago di Guardo. Un lac imens care se întinde pe zeci de kilometrii. Desigur, că nu mai am sentimentul admirativ adolescentin. Italia nu o mai văd nici măcar aşa cum o vedeam acum trei ani de zile. Acest lac imens care începe la Peschera şi se duce undeva departe spre nord e mai mult o forţă a naturii care iasă din anonimatul lucrurilor mici.
În orice caz, umanitatea nu a „iertat” acest sublim al geografiei şi a construit staţiuni imense, parcuri de distracţie, puncte de cheltuire a banilor şi alte, multe alte forme de „recreaţie” pământească. Am sentimentul vitreg că frumosul lumii de azi oboseşte şi apasă nociv pe mintea bietului om, care pare pus în faţa unei fatalităţi o alege ca fiind singura „linişte” posibilă. Un timp o zi, o oră sub auspiciile zeilor „reconfortanţi”…Iată ce sens pare să aibă viaţa. Liniştea dinaintea marilor furtuni?
X
Am ajuns tot duminică şi la Brescia. Nu am văzut nimic deosebit, deoarece m-am supus dorinţei însoţitorilor mei de a merge mai repede la Verona. Am acceptat din spirit de tovărăşie. Poate altădată.
X
Timpul se scurge repede. Viaţa noastră e asemănătoare acestei călătorii. Contradicţii multe sufleteşti, popasuri efemere. Mereu grăbiţi să ajungem într-un loc, apoi abia ajunşi nu ne mai bucurăm de ceea ce ni se întâmplă. Oamenii par rigorişti( chiar în libertinajul viciilor lor) şi mereu îndoielnici. Temători de frumos, de nou, de ceea ce Dumnezeu a lăsat pe pământ.
Desigur, lumea pe care o văd este o alta de lumea pe care speram să existe. Îmbătrânită de consum, exagerată în civilizaţie. Nu vezi decât dorinţe de a mânca mia mult, de a bea mi des, de a-ţi mai adăuga ceva în plus profilului tău exterior, de a te prezenta în faţa celorlalţi cu o „idee” sau o informaţie mai bună, cu o maşină mai complicată sau cu o stare de spirit mai entuziastă.
Cred însă că încep să mă închid în sine. Tovărăşiile şi prieteniile îmi lasă mai mereu un gust amar. În viaţă nu am avut prea mulţi prieteni fideli. Sentimentele celor din faţa mea au fost mai întotdeauna născătoare de exclusivism şi poate tocmai faptul că mi-am dorit să fiu „egal cu toţi” mi-a născut războaie dureroase. De aici până la a ajunge rănit nu a mai fost decât un pas… Pe măsură însă ce văd entuziasmul „de circumstanţă” al lumii mă închid în sine tot mai mult. Nu-i înţeleg absolut deloc pe oameni în contextul în care există o „viaţă de apoi”. De ce caută relaxarea prin patimi? De ce îşi îmbolnăvesc trupul în numele relaxării? De ce au nervii întinşi maxim? De ce s-au izolat de biserică şi preferă societatea mincinoasă şi ipocrită? De ce devin atât la rândul lor atât de ipocriţi? De ce se ascund într-o pereche de blugi, după un tricou excentric, cu un fard pe faţă şi un tatuaj pe braţ de adevărata şi smerita înfăţişare? De ce se admiră între dânşii cei ce practică falsul şi opulenţa? Mi-e greu, mi-e tot mai greu… Prefer izolarea, fuga de lume, condiţia umană singuratică. Nu pot primi falsul, glumele morbide, pierderea iraţională a timpului. Acest drum nu înseamnă până la urmă nimic, doar concluzii şi gânduri asupra a ceea ce a mai rămas autentic din lumea lui Dumnezeu…
X
Viaţa ca un drum spre Roma. Munţi dealuri, câmpii. Am trecut de Rovigo, a urmat Bologna acum maşina aleargă spre Firenze. Ce frumos spun italienii: Firenze şi apasă pe silaba din mijloc. Pentru noi românii e mult mai simplu când rostim Florenţa. Avem tendinţa de înmulţii limbajul şi dicţia sau chiar de a-i da conotaţii generoase. O ptimă a exagerării nefireşti, care ne face să folosim superaltive pentru atâtea şi atâtea lucruri bizare, frumoase sau comune.
X
Mi-e dor de aerul Carpaţilor. De o căsuţă bătrână din Apuseni, de laptele cald şi proaspăt de acasă. Regret tot ceea ce s-a întâmplat cu România în ultimii ani. Suntem o ţară exploatată, sărăcită, tristă. Civilizaţia ne-a dat o noapte de beţie iar acum ne constatăm mahmureala. Un peisaj politic sinistru, emisiuni televizate delirante, băşcălie, ironii, dorinţă de înavuţire, minciuni, cavaleri ai dreptăţii etc. E ţara în care nu găseşti un rost, decât o sinceră dorinţă de pustie, de a te pustnici sau a te izola în cercuri ridicole de supravieţuire.
X
Mulţi poate mă invidiază. Sunt aproape de Roma şi viaţa pare dulce. Dar măsura vieţii nu stă numai în suprafeţe exterioare. Interiorul, sinele, are conotaţii mai importante. Aş putea fi invidiat pentru ceea ce gândesc, pentru realismul în care accept să trăiesc. Ochii mei văd frumuseţi naturale, o ţară garnisită de Dumnezeu cu multe daruri, dar inima îmi este în alt punct al geografiei sau al metafizicii. Mă gândesc la cer, la porţile paradisului, la felul în care ar trebui să mă comport pentru a-mi aşeza eternitatea. Sunt frământări pe care nici măcar acest soare generos nu le poate alunga. Aşadar, nu merit să fiu invidiat, după algoritmul, eu aici,alţii acolo. Viaţa a mult mai complexă. Depinde din ce unghi o priveşti. Dacă vrei numai lucruri pământene, plăceri, dacă mizezi exclusiv pe câţiva ani de viaţă atunci desigur că frustrarea se naşte amplă şi plină de speculaţii. Dacă Împărăţia Cerurilor îţi este viaţă şi sens atunci totul se schimbă în mintea ta de cititor. Mă veţi simţim doar ca pe un pelerin care caută să descoperă cât a mai rămas din frumosul cu care Dumnezeu ne-a arătat iubirea sa de oameni.
X
Nu am vorbit mult în limba italiană. Sună dulce dar nu o cunosc prea bine. Sângele meu e altul, vorba românească e mai frumoasă cu al său cuvânt de „dor”, care înseamnă „durere”. Vedeţi, dacă sunt „bun” trebuie să am şi „durerea”înaintea ochilor mei. „Dorul” şi „durerea”, doi versanţi ai aceluiaşi munte de fericire. De aici s-au născut poeziile mele pline de „lacrimi”. Am scris mult, poate prea mult despre „dor” şi despre „lacrimi” nu pentru a-mi fi analizată „politic” poezia, ci pentru a-mi mărturisi starea de suflet din care nu m-am eliberat. Adică, o permanentă condiţie de căutare a bucurie, o dorinţă de a-i spune lui Dumnezeu că eu sunt propriul său copil, un mod de a descoperi sufletele bune, care se recunosc doar după darul lacrimilor şi al căinţei de sine.
Noapte lungă şi plină de vise adolescentine. Sunt la Roma. În acelaşi Hotel Romulus în care am mai poposit şi altă dată. Extenuat după kilometrii grei făcuţi pe străzile bătrânei cetăţi. Am revăzut cam tot ce era de văzut: Vaticanul, Piaţa Veneţiei, Columna lui Traian, Coloseumul etc. Am făcut multe fotografii,dar deocamdată nu pot să le descarc. Voi reveni.
Sunt bine, dar mi-e un dor cumplit de ceea ce fac acasă, de slujbele mele, de oamenii mei, de tot ceea ce am sincer şi frumos. Nu prea se leagă străinătatea de mine. Vă redau mai jos o parte din JURNALUL acestei zile. Este scris pe la amiază în timp ce veneam spre Roma.
Sunt bine, dar mi-e un dor cumplit de ceea ce fac acasă, de slujbele mele, de oamenii mei, de tot ceea ce am sincer şi frumos. Nu prea se leagă străinătatea de mine. Vă redau mai jos o parte din JURNALUL acestei zile. Este scris pe la amiază în timp ce veneam spre Roma.
Italia ca o dulce „fata morgana”, un fel de porţie de sănătate după lungi săptămâni de suspin românesc. Şi totuşi am să vă dau câteva argumente pentru care mă întorc acasă, mereu ca într-o fatalitate mioritică, în care trebuie să accept paradoxul vieţii mele, zborul de care aş fi putut avea parte şi ridiculul de a mă complace în umilinţa neamului meu.
Mă întorc acasă pentru că:
1 Există oameni minunaţi care îmi scriu de dorul lor faţă de mine. Unii sunt aceeaşi de acum câţiva ani, alţii sunt noi. Constat că nu am trăit degeaba, atâta vreme cât Dumnezeu îmi dă mereu „de muncă” în ţară.
2. Există şi lucruri mai puţin frumoase, dezamăgiri, obsesii de supravieţuire, frustrări, boli, necazuri. Mă întorc pentru că îmi place să mă lupt acolo unde mai toţi renunţă să mai facă câte ceva.
3. Există unii oameni care încă nu m-au descoperit definitiv deşi stau mereu lângă dânşii. Sunt risipitori de frumos, devotaţi într-o anumită măsură, dar greu de strâns într-o comunitate. Românii nu pot forma o comunitate. Când se apropie prea tare de păstor, de un conducător, de un lider, ori devin servili, ori răzbunători, ori posesivi, ori deliranţi în a-şi schimba comunitatea. Au un mod specific „românesc” de a se răzbuna, pleacă! E un fel de a spune „nimeni nu e vrednic de mine”. Un egoism născut din cea mai slăvită condiţie umană, condiţia de a te crede cel mai important punct continental. Dar, şi pentru ei mă întorc, măcar să încerc să le propun un nume pe care totuşi ei nu-l cunosc: Iisus Hristos!
4. Există o armonie între semeni specifică celor de acasă, există dăruire, soluţii de frumos. Mulţi prieteni mi-au scris de iniţiative frumoase în ceea ce priveşte ideile mele, poeziile mele, slujirea mea. Am auzit că la biserică se fac lucruri pline de conţinut, că există consens, susţinere reciprocă şi candoare. Chiar mă gândeam să editez cât de curând o colecţie cu cel mai frumoase poezii ale mele, să termin la biserică lucrările de finisare, să întăresc actualul colectiv, să elimin definitv din mintea a câtorva persoane ideea „că unii sunt ai T.B.C-ului”, că alţii sunt „ai Dealului”, să impun prin prestanţă respectul faţă de oamenii care fac ceva. Valorile mele sunt „oamenii umiliţi”, nu aceia care nu-şi pot învinge propriile slăbiciuni, pe care le numesc „personalitate”.
5. Mă întorc cu speranţa că voi avea mai multă linişte, că vor dispărea definitiv oamenii conflictuali. Îmi doresc un organism care să funcţioneze în armonie oriunde, fără intrigi, fără telefoane de „informare a sefului” despre ceea ce fac alţii, fără orgolii. Pentru aceasta voi atrage în continuare doar oameni împliniţi profesional, moral şi familiar. Oamenii cu probleme sunt mereu subiectivi, o mică problemă de la biserică o văd „mare şi gravă” prin prisma frustrărilor personale „de acasă”. Şi de aceea de multe ori sunt nevoit să intervin la lucruri nesemnificative, să fiu mereu acolo unde „se cumpără” un „lucruşor” neimportant, ca şi când aşa asista la inaugurarea unei „biserici”.
6. Mă întorc pentru că vreau să aplic propriul meu „cod de valori” într-o comunitate. Deşi, am fost adeseori criticat, românul are „bârfa” ca un fel de „Tatăl Nostru”, sunt convins că un organism nu se conduce prin proceduri tipice. Ortodoxia mea nu a fost nici atipică, nici extremă, ci adaptată la momentul social contemporan, la specificul oamenilor, la interesele vieţii lor. Există soluţii, numai în mintea celui care crede în reuşită. O astfel de mentalitate am creat în jur, am impus oamenilor mei un mod de gândire, un fel de organizare, o tipologie specifică soldatului care în război îşi asumă riscurile până la victoria finală. Şi de aceea astăzi constat şi lucruri multe izbutite.
| . |
7. Mă întorc acasă pentru că Maica Domnului e acolo. Mă întorc acasă pentru că există atâţia sfinţi minunaţi, pentru că florile sunt altfel, pentru că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi, pentru că altfel şi voi aţi fi mult mai singuri şi fără lumină!
Voi aţi adus puritate. Şi eu m-am întrebat de atâtea ori de ce Iisus Hristos lucrează prin „cei mai mici”? S-a luat frumosul de la „bătrânii ortodoxiei”, care iată-i „cum se duc”, ca voi, cei mai cruzi copii ai bisericii, să vă bucuraţi că sunteţi în lucrare. De când sunteţi oare în această lucrare sfântă? Poate unii de o zi, poate alţii de un an, de trei, de cinci… Nu contează timpul şi gloria predecesorilor, adică a celor care s-au întors mai repede decât voi „acasă”. Oricum, toţi aţi fost cândva plecaţi şi dreapta credinţă v-a aşteptat. Un an, doi, sau vorba poetului „cincisprezece toamne”.
Mai ţineţi minte anii de risipire. Anii fără biserică, fără de Iisus Hristos? Anii în care trupul vostru era un fel de aparat de consum. Vă trezeaţi dimineaţa şi vă gândeaţi „cu ce vă veţi îmbrăca şi ce veţi mânca”. Ochii voştri nu erau ochii voştri. Prin ei se uitau alţii. Cei la care doreaţi să plăceţi, în faţa cărora vă slăveaţi că sunteţi „cineva”, că „aveţi demnitate”. Ochii prin care alţii nu iertau şi voi le confirmaţi starea de fapt. Ochii prin care Hristos lăcrima, iar voi nu simţeaţi decât o permanentă depresie şi de aceea dădeaţi „vina” pe cei ce „nu vă iubesc”. Of, câte nu au mai văzut ochii voştrii! Of, câte nu a mai văzut Domnul, cu ochii voştri!
Vă rog ceva! Să nu uitaţi niciodată că aţi avut şi astfel de privire! Voi „cei mai mici” veţi devenii în curând „veterani ai credinţei”. Atunci, mai ales acum şi atunci să nu judecaţi pe nimeni. Să nu uitaţi de câte ori v-aţi încruntat mai înainte de a fi „copii frumoşi”! Numai astfel veţi învăţa să iertaţi cu adevărat, să fiţi miloşi cu toţi, să fiţi lacrimi frumoase în ochii lui Iisus. Voi, ochii deschişi ai lui Dumnezeu!
Catalin Dumitrean
