LOADING

Type to search

Mănăstirea Antim. Averea mitropolitului fără de mormânt

Pelerinaje

Mănăstirea Antim. Averea mitropolitului fără de mormânt

Share

În Bucureştiul de acum aproape 300 de ani, „nu departe de dealul unde era construită Mitropolia, pe locul ce se numea mahalaua popii lui Ivaşco“, a început să se înalţe o mănăstire de o frumuseţe aparte, cu hramul „Tuturor Sfinţilor“, jertfă adusă lui Dumnezeu şi semenilor de către un mitropolit cum n-a mai fost altul.  O mănăstire căreia de la început bucureştenii i-au zis pe numele celui ce-o ridicase din tină: Antim. Pe-aici au călcat paşii lui Anton Pann şi ai ieromonahului Macarie, dascăli ai Seminarului Central, aici a fost locul de taină al lui Tudor Vladimirescu unde călugării au cusut cu mâna lor pe steagul revoluţiei de la 1821 chipurile Sfintei Treimi şi ale Sfinţilor Gheorghe şi Teodor Tiron şi tot aici şi-a aflat locul „Rugul Aprins“… Dar câţi nu i-au trecut pragul prin veac?

Antim cel din Ivir, o vistierie de daruri

Părintele Antim, cel din Ivir, pare să fi fost mic la trup şi subţiratic. Unii zic că era negricios şi vânjos, ca tăiat dintr-un copac. În cele 20 de biserici şi mănăstiri, zidite ori refăcute, din timpul arhipăstoriei sale, numai în pro­naosul de la Govora se păstrează chipul său: retras şi gânditor, cu ochi adânci şi tăietură aspră.
Când a venit de la Constantinopol, che­mat de Vodă Brâncoveanu, ştia limba lui de acasă, gruzina. Învăţase greaca veche şi pe cea nouă. Aici a învăţat desăvârşit româna şi limba cărţilor bisericeşti, slavona. Cu degete prelungi şi mâini şovăitoare, brodase la Con­stantinopol năframe şi ilice, însăilând pe ele păsările şi inorogii artelor armene şi gruzine, pe care le cunoştea de acasă. În Ţara Ro­mâ­nească, cu aceleaşi degete şi mâini a sculptat în piatră acanţii şi capitelurile coloanelor de la Mănăstirea Antim, rozete şi chenare, a săpat în lemn uşile aceleiaşi ctitorii care-i veş­niceşte numele dincolo de marginile acestei lumi. Brodeur, sculptor, gravor şi xilograf, constructor şi desenator, pictor şi portretist, mi­nia­turist şi caligraf, „smeritul“ Antim a fost – după spusa unui istoric bisericesc – „singurul Vlădică de mai multe ori artist“. Pe toate le-a pus în slujba unei năprasnice şi neostoite patimi: patima tiparului în care a turnat alcătuirile şi traducerile sale „pre limba dulce ru­mâ­nească“ pe care a deprins-o şi a vorbit-o ca un adevărat fiu al pământului, a cântat-o în scris şi în vorbire, adăugându-i mlădiere, pu­tere şi ritm. Iar pentru toate acestea a fost răs­plătit cu cununa muceniciei, fiind scos din scaun de către un patriarh slugarnic şi batjocorit de fanariotul Nicolae Mavrocordat (ce-şi cumpărase domnia cu 1000 de galbeni), îm­brăcat în zdrenţe de ocară, cu scufie roşie pe cap, lăsat a fi măcelărit de turcii care i-au aruncat mădularele în adâncuri de ape.

Straie pentru o fecioară

Ziua de 5 II 1713 este data la care An­tim Ivireanul, mitropolit al Ţării Ro­mâ­neşti, sub domnia lui Constantin Brân­coveanu, hotărăşte să clădească o mă­năstire căreia îi va închina întreaga sa avere. Mitropolitul Antim scrie că pe lo­cul unde s-a clădit noua mănăstire era o veche biserică din lemn, cu hramul Sfân­tul Nicolae, în care se păstra mirul. Drept aceea a lăsat ca la fiecare 6 XII să se facă o colivă frumoasă pentru Sfântul Nicolae, să se aprindă o făclie de o oca, să se pună înaintea icoanei de hram şi să se împartă la săraci 40 de bani, „pentru că fiind biserica din lemn, în care se prăznuia şi stricând-o a făcut biserica într-altă parte pentru neîndemâna locului“. La 5 II, în ziua Sfintei Muceniţe Aga­ta, scrie el, să se îmbrace o fată cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu, şi să i se dea 30 de bani, „pentru căci în ziua po­me­nirii sale, prin descoperire dum­ne­­ze­iască am hotărât să zidim biserica“. Se­cretarul lui Constantin Brân­co­veanu, An­ton Maria del Chiaro, care cunoştea de­stul de bine pe mitropolit, şi care desigur a asistat la sfinţirea mănăstirii din anul 1715, descrie astfel ctitoria lui Antim: „Clădeşte din temelii în Bucureşti o somptuoasă mănăstire, cu o splendi­dă biserică, cu hramul Toţi Sfinţii, în­zes­trând-o cu preţioase odăjdii sfinte pentru slujbe, biserică în care spera să fie înmormântat“. Până în zilele noastre s-a păstrat pla­nul original al bisericii mănăstirii, care se află, lucrat de însuşi ctitorul ei, pe hârtie, în „aşe­zământul“ ce l-a în­tocmit pen­tru bi­se­rică în anul sfin­ţirii ei, pe un frumos pergament.

„Aşezământul“

Document cu va­loa­re de testament, ce se încearcă a fi respectat şi as­tăzi de către obştea Antimului, „aşezământul“ este alcătuit din 32 de capete (capitole), plus încă unul adăugat în anul 1716, în care mitropolitul a lăsat instrucţiuni de administrare a mănăstirii. Dintru început hotărăşte ca aceasta să nu fie supusă nimănui, nici domnului ţării, şi să fie scutită de orice dări, chiar şi că­tre Poarta otomană. La­să ca în fiecare an să fie daţi la şcoală, pe cheltuiala sa completă şi apoi a mănăstirii, cu casă, hai­ne, masă, cărţi, un număr de copii, că­rora le dă şi o bursă în bani. Tot din ve­ni­tu­rile mănăstirii se vor îm­bră­ca complet, cu haine de iarnă şi de vară, fete să­race şi bă­trâni săraci, iar în fiecare an să fie în­zestrată cu toată dota de măritat o fată săracă. Pentru ti­pografia mănăstirii ctitorul lasă ca tipograful să aibă datoria „să înveţe meşteşugul tipo­grafiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşugu din ţară“. Pentru întâia oară în Ţara Românească, la Mănăstirea Antim, ctitorul înfiinţează o bi­bliotecă publică de împrumut, menţionând că „de va trebui cumva cineva să ia vreo carte sau să citească sau să o scrie, sau să caute ceva într-însa, să se ceară răvaş, iscălit de la cel ce o cere, cu făgăduinţa că o va trimite înapoi cu termen hotărât, alt­fel să nu se dea şi să se poar­te de grijă ca să fie restituită“. Un capitol aparte este de­­dicat săracilor şi oa­me­nilor necăjiţi, ce se cuvine să-şi găsească sprijin şi mângâiere în sfântul locaş. De fie­care dată când trec as­tăzi pra­gul An­ti­mu­lui, îmi pare că aceştia mai degrabă au cu­noş­tinţă de „aşe­ză­mân­­­tul“ mitropolitului de­cât oamenii cu stare…

Privirea rănită a „epocii de aur“

Astăzi, mutată de la locul său central pentru că rănea privirile „liber cugetătorului epocii de aur“, ascunsă după blo­cu­rile-mamut de pe B-dul „Victoriei socialismului asupra între­gului popor“, Mănăstirea Antim alină mai departe prin veac setea veşnic nepotolită după Dum­nezeu a celor ce-i trec pragul. Oameni săr­mani îşi potolesc la propriu setea, venind cu găleţi ori sticle mari din plastic, pe care le umplu cu apă proaspătă de la cişmeaua aflată în dreapta intrării. În stânga, clădirea impo­zantă a Palatului Si­nodal nu se mai află nici ea pe locul iniţial. Cu 52 m lungime, 25 m lăţime, 3 nivele şi o greutate de 9000 de tone (adică echivalentul unei garnituri de tren cu 900 de vagoane), a fost mutată într-un februa­rie, pe un ger de –20 de grade. Un adevărat re­cord, dacă ne gândim că a fost mutată cu instalaţia de încălzire centrală în funcţiune, cu apă şi canal! În balcoanele parcă atârnate deasupra ctitoriei lui Antim cel din Ivir, stau rufe la uscat ori antene parabolice. Cu toate astea, parcă nici una din bisericile bucureştene nu a păstrat între zidurile ei atâta mireasmă duhovnicească ca Antimul. Slujbele parcă sunt altfel, iar chipurile oamenilor parcă au împrumutat ceva din tragismul mitropolitului. Călugării îşi văd mai departe de ascultările lor, ca şi cu veacuri în urmă. Ve­ghea­ză sme­riţi şi tă­cuţi ca „trei candele să arză pururi, ne­con­tenit, zioa şi noap­tea: una la sfântul prestol, a dooa la icoana tutu­ror sfin­ţilor şi a treia la icoa­na celor patru sfinţi: Nicolae, An­tim, Ale­xie omul lui Dum­ne­zeu şi Agata“ – după voia ctitorului ce nu şi-a aflat aici mormântul. Duhul său, însă, pluteşte mân­gâietor la fiecare Sfântă Liturghie.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *