Mânăstirea Bogdana

Pe valea Trotuşului, pe drumul dintre Adjud şi Oneşti (în judeţul Bacău), răsare în calea călătorului comuna Ştefan cel Mare. De aici, un indicator te îndrumă către Mânăstirea Bogdana, celebra vatră mânăstirească atât de chinuită în trecutul apropiat. Drumul şerpuieşte molcom printre curţi şi gospodării, flancat pe fundal de dealuri molcome, cu poieniţe şi petice de pădure, şi însoţit de curgerea pârâului Bogda­na. Un loc discret, dar nu izolat, o cale de acces lesnicioasă, dar nu în poteca tuturor turiştilor. A stat, din nefericire, în calea tuturor răutăţilor care au însoţit regimul comunist, de tristă amintire pentru credinţa noastră ortodoxă.

Dar istoria Bogdanei – chinovie cu nume nobil, de descălecător – urcă mult în istorie. Aici, din cele mai vechi timpuri a existat rugăciune. Însă locul s-a stricat cu timpul, aşa încât un bărbat pro­videnţial – Solomon Bârlădeanu (secon­dat în faptele bune de soţia sa, Ana) s-a apucat de lucru „cu vreo câţiva stânjeni mai spre răsărit de dânsa [vechea bisericuţă] pentru strâmtorimea locului“, aşa cum ne încredin­ţează cronica târzie a arhimandritului Anto­nie Dumbravă (1857). Dar ctitorul a ales acest loc nu numai datorită faptului că avea aici proprietăţi întinse (Siliştea Secătura şi satul Bogdana), ci şi pentru faptul că a ţinut sfat de taină cu un mitropolit – viitor sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe. Este vorba de prietenia duhovnicească (dar şi rudenia de sânge) prin care era legat logofătul Solomon Bârlădeanu de Mitro­po­litul Teodosie al II-lea; la sfatul aces­tuia a pornit recon­strucţia din temelii a aşeză­mân­tului, în care a stă­reţit – într-o vreme – chiar mitropolitul mar­tir (ucis ulterior de hoardele de tătari).
Deşi prima mâ­năs­­tire apare spo­ra­dic în actele de Can­celarie domnească în anii 1634 şi 1664, noua mânăstire a lui Solomon este splendid descrisă de arhi­dia­conul Paul de Alep, secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, cel care a făcut o celebră vizită în Ţările Române. Zicea tânărul arhidiacon: „Bogdana are o poziţie prea­fru­moasă“. Sfinţirea mâ­năstirii s-a făcut cu mare fast în data de 2 august 1670 de către Mitropolitul Ghedeon al Moldovei, alături de un oaspete de seamă: Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Peste doar 3 zile, în grabă ma­re, la Iaşi, cei doi înalţi ar­hierei parafau Tes­tamentul bo­­ierului So­lo­mon Bârlă­dea­nu. De ce atâta grabă? De­oa­re­ce peste numai câteva zile lo­gofătul Mol­do­vei (primul mi­nistru de a­tunci) trebuia să plece într-o misiune diplomatică la Înalta Poartă, adică la Stambul. Or, acele călătorii aveau un mare grad de risc, neştiindu-se nici­odată cum se termină. Dar pentru calităţile lui deosebite, Dumne­zeu L-a întors acasă viu şi nevătămat pe Solomon Bârlă­dea­nu. Chiar dacă nu au avut copii, familia aceasta a fost un model de trăire creş­tină, iar Tes­tamentul celor doi soţi indică multe milos­te­nii pentru Biserica Or­to­doxă. După moartea boierului, soţia sa a terminat de ridicat im­presionantul zid de apă­rare al Bogdanei. Acest zid a apărat-o de tătari şi de turci, dar nu a putut-o apăra de comunişti, care, după secole de rugăciune şi relativă linişte mona­hală, au dat buzna în această mânăs­tire, cu gândul de a o distruge.

Isaia Ţugurlan

Până la apariţia şi intervenţia providen­ţială a acestui vrednic călugăr contemporan, Bogdana a mai trecut hopul secularizării din vremea lui Cuza Vodă. Atunci i s-au luat toate moşiile, heleşteul şi livezile. Pădurile au fost arendate de către Statul român negustorilor evrei. Cu unul din aceştia a pătimit rău mânăstirea… Evreul botezat N. Merza s-a instalat mai întâi în clădirea şcolii din incinta mânăstirii. Apoi, a pus mâna pe întreaga mânăstire, tratân­d-o ca pe feuda sa. S-a mutat cu timpul în casele stăreţiei, în timp ce stareţul a fost exilat în arhondaric. Arendaşul se certa frecvent cu călugării, interzicându-le să bată clopotele, „pentru că îi deranjau somnul“. Merza a subarendat, la rându-i, grădinile lui Berlă Grimberg, iar acesta şi-a instalat un servitor evreu chiar în camera portarului de lângă clopotniţă. Ce mai, mânăstirea era sub ocupaţie, cu acordul tacit al autorităţilor, care ştiau ce se întâmpla acolo. De altfel, bătrânul egu­men Ioasaf Silvanu, „amărât peste măsu­ră, muri“ în urma mi­zeriilor pro­vocate de arendaşii veniţi de aiurea. Lo­vi­tura de gra­ţie a pri­mit-o sta­re­ţul Ioani­chie Dobro­vici, pe vre­mea căruia „se fă­cu o mare fabri­că de spirt în aproprierea mânăstirii, cu toată pro­testarea egume­nu­lui“. Bieţii călugări fă­ceau petiţii peste petiţii, se rugau zi şi noap­te şi priveau neputincioşi cum „în acest lo­caş, unde înainte era viaţă liniştită şi duhov­nicească, astăzi este tulburare, vuiet şi viaţă prihănită prin purtarea oamenilor din serviciul fabricii, care umblau veşnic beţi. Ca vârf al tuturor relelor, într-o di­mi­neaţă se găsi un om mort în ulucul pe unde se scurgea borhotul“, ne asigură protos. Gli­ghe­rie Lovin într-o monografie din 1926. Ne­cazurile s-au sfârşit numai cu moartea vio­lentă a lui Merza, într-un accident pe­trecut în 1868.
Dar timpul nu stă pe loc. Anul 1959 gă­seşte obştea de la Bogdana numărând peste 70 de călugări, conduşi de protos. Isa­ia Cotârleţ, ultimul stareţ al mânăstirii. Atunci a căzut ca un trăznet Decretul co­mu­nist de evacuare a mânăstirilor. Bieţii călu­gări au apucat drumul pribegiei, căci chino­via a fost rapid transformată, în batjocură, în spital de nebuni. Unul dintre monahi, însă, a promis să se întoarcă în pofida greu­tă­ţilor care păreau de netrecut. Era Isaia Ţugurlan.
Acesta s-a născut la 5 aprilie 1928 în comuna Umbrăreşti din judeţul Galaţi. Crescut fiind într-o familie foarte evlavioasă de buni creştini, tânărul a părăsit cu dis­cre­ţie casa natală, cu gândul de a se face călu­găr. A rătăcit un timp, ajungând într-un miez de noapte în faţa marii arcade a intrării Mâ­năstirii Bogdana. S-a oprit şi a căzut în ge­nunchi, rugându-se cu toată smerenia posi­bi­lă la un om obişnuit. Cu lacrimi mari, a cerut Sfintei Treimi ca măcar 3 ani să nu ia­să din această mănăs­ti­re şi, dacă se poate, aici să fie îngropat ca nevoitor. Printre sus­pi­ne, a văzut o lumină care se apropia, şi care apoi i-a şi pă­truns fiinţa. Avea pe atunci 18 ani. Anii au trecut, iar tânărul a de­venit ieromonah. Atunci a fost expulzat din raiul Bogdanei, ajungând pe drumuri, muncind ca salahor, cu ziua. Scăparea a venit 8 ani mai târziu (în 1968), când Episcopul Romanului, Parte­nie Ciopron, l-a chemat să-i încredinţeze un schit în suferinţă: Runc. Monahul Isaia a ajuns acolo ca în transă, a îngenuncheat în pra­ful din faţa porţii şi a sărutat pământul schitului. Până la Altar a mers în genunchi, plângând de recunoştinţă. Apoi s-a pus pe treabă şi, secondat de maica stareţă Cris­to­fo­­ra (era rânduită acolo obşte maici), a ri­di­cat totul aproape de la zero. Ce zic, era bine de la zero, căci părintele a avut mari neca­zuri cu năravul oa­menilor, care transfor­ma­seră curtea mânăstirii în izlaz şi îşi priponeau animalele de… clanţa bisericii! Ridicat din cenuşă, schitul Runc a devenit interesant pentru ospeţele tovărăşeşti, organizate de ateii din conducerea judeţului. Toată ziua roboteau maicile pentru a le potoli poftele activiştilor şi securiştilor! Dar răbdau, căci măcar aşa aveau garanţia că sunt lăsaţi în pace, cu rugăciunea şi cu Iisus seara, la chilie.
Cutremurul din 1977 a redeschis, în mod mi­raculos, do­sa­rul Bog­da­nei. Mâ­năstirea, în an­sam­blul ei, a su­ferit mari stri­că­ciuni, aşa încât deve­nise de ne­fo­lo­sit pentru spitalul de neuro­psi­hiatrie. Aşa în­cât Consiliul Popu­lar a „aruncat pisica“ înapoi, la Epis­co­pia Ro­manului, cu destinaţia Com­plex Muzeis­tic. Instantaneu, şi-a făcut apariţia Isaia Ţu­gurlan, dar nu singur, ci cu obştea de maici pe care o întărise la Runc. Descinderea a fost dramatică, deoarece aici au găsit o ruină vrednică de plâns, cu geamuri care se închi­deau cu sârmă, cu camere goale şi murdare; în toată incinta au găsit un singur pat de fier, într-o rână, pe care rămăsese o jumătate de pătură. Atât. Dar, de fapt, aveau totul! Îl aveau pe Hristos, aveau frumoasa biserică, iar părin­te­le era în putere. S-au pus pe trea­bă, mas­când faptul că acolo funcţiona o mânăstire în toată regula (maicile purtau halate al­bastre), de fapt prima care s-a redeschis în Bacău după 1960. Conflictul cu Securitatea a fost neîn­trerupt în aceşti ani, necazurile termi­nându-se numai după 1989. În tot acest timp, părin­tele era singu­rul preot din Bogdana şi a ţinut absolut toate slujbele bisericeşti; dar alerga şi pe şan­tier, după materiale, după ajutoare. Acest efort avea să-l coste sănă­tatea, aşa cum el însuşi rostea, înce­ti­şor, în timp ce muncea: „Râv­na casei Ta­le, Doamne, m-a mân­cat“ (Ps. 68).
În dimineaţa zilei de 8 apri­lie, chiar în Duminica Floriilor, părintele Isaia a închis ochii în raiul promis de la Bogdana. A lăsat în urmă o lavră puter­ni­că, care şi-a re­că­pătat cin­stea şi sta­tura de odi­nioa­ră, a lăsat o obşte de 70 de maici şi a scris în Cartea Mân­tu­irii o pagină nepie­ri­­toa­re, în numele în­tregului neam mol­dove­nesc. Dum­­nezeu să-l so­cotească cu sfinţii care din veac au bineplă­cut!

Răzvan BUCUROIU

1 comment on “Mânăstirea Bogdana

  1. Ioan octombrie 15, 2018 at 08:26 - Reply

    Amin !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.