Mănăstirea Crasna: Altarul dintre flori

Pe drumul ce leagă Ploieştiul de Braşov prin Vălenii de Munte, în localitatea Homorâciu, veţi întâlni un indicator spre stânga pe care scrie: Mănăstirea Crasna. Drumul urcă lin, şerpuind printre coline, oferind călătorului privelişti de o rară frumuseţe. Cei care nu se află pentru prima oară pe aceste meleaguri de vis ştiu că mănăstirea poate fi zărită de departe, asemenea unei lacrimi albe picurate pe-o pajişte, verde în inima pădurii. Ajunşi în capătul satului Schiuleşti, după încă 2 km de mers prin pădure, veţi ajunge la mănăstire. Nu e uşor, dar veţi fi răsplătiţi pe deplin. De Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Lumea CREDINŢei MAGAZIN ILUSTRAT s-a alăturat celor peste 700 de credincioşi veniţi să se închine în aceste locuri despre care mulţi spun că sunt „Raiul coborât pe pământ“.

Schitul ca o lacrimă
În prima jumătate a veacului al 18-lea, în târgul Vălenilor s-a aşezat un vameş. Iubitor de arginţi, State vameşul s-a lăsat atras de zes­trea strălucitoare a Stanei Badiu, fiica unui negustor pricopsit, pe care o luă curând de soţie, sporindu-şi astfel averea. Neavând co­pii, cei doi l-au crescut pe un nepot de soră al Stanei, Radu, din familia Potlogeştilor, pe care l-au dat să înveţe carte, astfel că acesta a ajuns preot. Când popa Radu s-a petrecut la rându-i din această lume, i-a lăsat feciorului său Dinu Potlogea nu numai o avere în­semnată, ci mai cu seamă o educaţie aleasă. Ştiutor de carte, cu un scris frumos şi frază îngrijită, Dinu Potlogea a ajuns în cele din urmă logofăt, ba chiar postelnic. În acea noapte de Gerar când Catrina, femeia lui, i-a dăruit, cu preţul vieţii, un fiu căruia după botez i-au zis Nicolae, lui Dinu Potlogea greu i-ar fi trecut prin minte şi printre lacrimi că nu se va scurge multă vreme şi amândoi, tatăl şi pruncul abia ivit pe lume, se vor afla ctitori ai ace­luiaşi schit în care, peste anotimpuri, alambi­cul toamnelor târzii va plămădi laolaltă culorile bisericii cu cele ale cerului. Biserica a fost ridicată între anii 1824-1828 pe aceste locuri unde, potrivit documentelor, se afla un vechi schit de lemn, ridicat de călugări încă din anul 1745. Mai întâi s-a călugărit Dinu Potlogea, care a devenit Chesarie monahul. Nu după multă vreme, Nicolae, fiul său, murindu-i şi lui soţia, a devenit Nil monahul. Toată averea lor au dăruit-o schitului. Loruşi, tatăl şi fiul nu şi-au păstrat nimic din viaţa aceasta; poate doar câteva amintiri şi-un bob de rouă pe obraz, încolţit ca o lacrimă la moartea ne­ves­telor lor. Alături de Silvestru, aşezat stareţ de către episcopul locului, de Nil şi Chesarie, ctitori, s-au mai aflat la început în obşte Teofan, Veniamin şi Ghelasie. Apoi au început a veni pe rând Epifanie, Gherasim, Paisie, Ioanichie, Nicandru, Pahomie, Elefterie, Ioil, Savatie, Darie şi cine ştie câţi alţii, pe care ţărâna din care au fost alcătuiţi i-a îmbrăţişat, făcându-le uitat numele, dar trecându-le slava în cartea ce se va citi de către Domnul Hristos la cea de-a doua venire.

Fratele Pavel şi cei 7 ani în „pustie“
Anii au trecut unul după altul, ca vântul şi ca gândul, luând, o dată cu stră­lucirea de odinioară a schitului, şi averea Potlogeştilor. Mai întâi a ve­nit secularizarea ave­rilor mă­năs­tireşti din 1864, apoi, în anul 1916, schitul a fost jefuit de către ocnaşii eva­daţi de la salina Slănic, iar în anul 1920 un incen­diu a distrus chiliile, stăreţia şi ar­hi­ve­le, făcând din strălucitul aşezământ de odi­ni­oară o simplă biserică în ruină. Numai ico­nos­tasul principal al bisericii (adus în1853), lu­crat în atelierele de la Viena, sculptat în lemn de tei şi poleit cu aur, a rămas până astăzi  neînduplecat, la locul său. În anii ’50, ani de cum­­plită pri­goană co­munistă, schi­tul a ajuns prac­tic în pă­ră­sire. Vre­me de 7 ani flacăra ru­gă­ciu­nii a fost ţi­nu­tă aprin­­să doar de un sin­gur om, fratele Pa­vel, ca­re a vieţuit aici singur, având drept aju­tor un biet măgar. Nu de puţine ori fra­tele Pavel a înfruntat, pe lângă lipsurile cum­plite, bat­jocura oamenilor, care îl socoteau un fel de nebun rătăcit prin mijloc de codru. Săr­ma­nii de ei nu ştiau că fratele Pavel era într-adevăr ne­bun, dar „nebun întru Hristos“! Dacă îl în­trebi astăzi pe Părintele Pantelimon (fratele Pavel de odinioară) despre acei 7 ani de singu­ră­tate, dă din umeri zicând: „Ei, 7 ani! Zice lumea aşa, dar nu e adevărat! Ce, te iei du­pă ea? Păi e omul vreodată singur? Îl lasă Dum­nezeu aşa, de izbelişte?“. Şi pleacă mai de­parte grăbit, cu paşii lui mici, spre cine ştie ce grab­nică ascultare.

Renaşterea
Perioada de renaştere a schitului a început oda­tă cu sosirea la Crasna a Părintelui Ghedeon Bu­nescu (stareţ între anii 1967-1976) împreună cu Părintele Nicodim Dimulescu (stareţul ac­tual), de numele celui din urmă legându-se faima şi strălucirea de astăzi a chinoviei, de­venită între timp mănăstire. Părintele Ni­co­dim, sprijinit cu râvnă de tânărul monah Ga­lac­tion Stângă (astăzi episcop al Ale­xan­driei), a luat practic totul de la început. Astăzi Mănăstirea Crasna are o nouă biserică (pe lângă cea veche căreia în perioada 1990-1992 i s-a restaurat pictura şi a fost înzestrată cu mobilier nou), clădiri mari cu două etaje pentru chilii, camere de oas­peţi şi biblio­tecă. Acestora li se adau­gă o adevărată fermă, cu toate cele ne­cesare, solarii pentru legume, o uriaşă „pă­dure de flori“ şi mai cu seamă o nesfârşită dragoste şi nădejde în Dumne­zeu. În plin regim co­munist, cu un curaj nebunesc, fără să ceară nici un fel de aprobare, asumându-şi riscuri enorme, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze, Părintele Nicodim a început să ridice totul din temelii, ajungând până într-acolo încât (neavând curent electric decât în anii ’90) a construit pe cont propriu o hidrocentrală electrică în miniatură, folosind puterea apelor micului pârâu Crasna din preajma mănăstirii! Dar peste toate, Părintele a ştiut să-şi ridice o obşte de oameni tineri, încre­ză­tori şi harnici, cărora le-a încurajat ideile şi le-a înmulţit talantul. Astăzi câţiva din ei sunt stareţi ai unor mănăstiri, încercând să formeze la rândul lor câte o obşte după modelul Cras­nei, iar 6 dintre membrii actuali ai Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române provin din obştea mănăstirii: Teofan, Mitropolitul Olteniei; Teo­do­sie, Arhiepiscopul Tomisului; Galaction, epis­cop al Ale­xan­driei; Ambrozie şi  Ci­prian, episcopi-vi­cari patriarhali; Se­bas­tian, episcop vicar al Arhi­epis­co­piei Bucureş­tilor.

Altarul din suflet
„Să nu te-apuci să-mi inventariezi tot ce-am făcut, că n-am de gând să mor şi mai am multe în minte să le împlinesc!“ – mă averti­zea­ză hâtru, cum îi e felul, Pă­rin­tele Nicodim. În mij­locul unei pajişti cu flori, câţiva bărbaţi tru­desc zi-lumină la ridica­rea unui altar de vară, unde să se poată sluji la sărbăto­rile mari, când lumea nu mai are loc în bise­rică. Parcă ghicindu-mi gândul, Pă­rin­tele adau­gă: „Nu ne mântuim doar cu zidurile!  Cele mai importante sunt altarele pe care le clă­dim în suflet! De astea se cade să ne îngrijim mai cu seamă!“. Într-adevăr, aveam s-o aflu singur, la Crasna sunt cele mai frumoase slujbe la care am participat vreodată! Fru­mu­se­ţea lor a trecut demult hotarele ţinuturilor prahovene, astfel încât astăzi vin aici mii de credincioşi din toată ţara. Pentru fiecare dintre ei există un cuvânt de mân­gâ­iere, o per­nă pe care să-şi plece capul şi o farfurie cu mâncare. La despărţire, Părintele Nicodim m-a însoţit până la poteca din pădure („Nu de alta, da să fiu sigur că pleci!“ – mi-a spus râ­zând). Am mai  întors o dată capul şi i-am amin­tit: „Să vă rugaţi şi pentru noi!“. Mi-a făcut semn cu mâna şi ne-a răs­puns: „Datori suntem să ne rugăm unul pentru altul!“. Habar n-am câţi dintre noi se roagă şi dacă în rugăciune se gân­desc la călugării de la Mă­năs­tirea Crasna. Ei, însă, fiţi siguri că o fac, cu timp şi fără timp! Aşa că am dat aici mărturie despre ce am văzut cu ochii noş­tri în lo­cu­rile despre care oamenii spun că sunt „Raiul pe pământ“!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.