LOADING

Type to search

Mănăstirea Crasna: Altarul dintre flori

Pelerinaje

Mănăstirea Crasna: Altarul dintre flori

Share

Pe drumul ce leagă Ploieştiul de Braşov prin Vălenii de Munte, în localitatea Homorâciu, veţi întâlni un indicator spre stânga pe care scrie: Mănăstirea Crasna. Drumul urcă lin, şerpuind printre coline, oferind călătorului privelişti de o rară frumuseţe. Cei care nu se află pentru prima oară pe aceste meleaguri de vis ştiu că mănăstirea poate fi zărită de departe, asemenea unei lacrimi albe picurate pe-o pajişte, verde în inima pădurii. Ajunşi în capătul satului Schiuleşti, după încă 2 km de mers prin pădure, veţi ajunge la mănăstire. Nu e uşor, dar veţi fi răsplătiţi pe deplin. De Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Lumea CREDINŢei MAGAZIN ILUSTRAT s-a alăturat celor peste 700 de credincioşi veniţi să se închine în aceste locuri despre care mulţi spun că sunt „Raiul coborât pe pământ“.

Schitul ca o lacrimă
În prima jumătate a veacului al 18-lea, în târgul Vălenilor s-a aşezat un vameş. Iubitor de arginţi, State vameşul s-a lăsat atras de zes­trea strălucitoare a Stanei Badiu, fiica unui negustor pricopsit, pe care o luă curând de soţie, sporindu-şi astfel averea. Neavând co­pii, cei doi l-au crescut pe un nepot de soră al Stanei, Radu, din familia Potlogeştilor, pe care l-au dat să înveţe carte, astfel că acesta a ajuns preot. Când popa Radu s-a petrecut la rându-i din această lume, i-a lăsat feciorului său Dinu Potlogea nu numai o avere în­semnată, ci mai cu seamă o educaţie aleasă. Ştiutor de carte, cu un scris frumos şi frază îngrijită, Dinu Potlogea a ajuns în cele din urmă logofăt, ba chiar postelnic. În acea noapte de Gerar când Catrina, femeia lui, i-a dăruit, cu preţul vieţii, un fiu căruia după botez i-au zis Nicolae, lui Dinu Potlogea greu i-ar fi trecut prin minte şi printre lacrimi că nu se va scurge multă vreme şi amândoi, tatăl şi pruncul abia ivit pe lume, se vor afla ctitori ai ace­luiaşi schit în care, peste anotimpuri, alambi­cul toamnelor târzii va plămădi laolaltă culorile bisericii cu cele ale cerului. Biserica a fost ridicată între anii 1824-1828 pe aceste locuri unde, potrivit documentelor, se afla un vechi schit de lemn, ridicat de călugări încă din anul 1745. Mai întâi s-a călugărit Dinu Potlogea, care a devenit Chesarie monahul. Nu după multă vreme, Nicolae, fiul său, murindu-i şi lui soţia, a devenit Nil monahul. Toată averea lor au dăruit-o schitului. Loruşi, tatăl şi fiul nu şi-au păstrat nimic din viaţa aceasta; poate doar câteva amintiri şi-un bob de rouă pe obraz, încolţit ca o lacrimă la moartea ne­ves­telor lor. Alături de Silvestru, aşezat stareţ de către episcopul locului, de Nil şi Chesarie, ctitori, s-au mai aflat la început în obşte Teofan, Veniamin şi Ghelasie. Apoi au început a veni pe rând Epifanie, Gherasim, Paisie, Ioanichie, Nicandru, Pahomie, Elefterie, Ioil, Savatie, Darie şi cine ştie câţi alţii, pe care ţărâna din care au fost alcătuiţi i-a îmbrăţişat, făcându-le uitat numele, dar trecându-le slava în cartea ce se va citi de către Domnul Hristos la cea de-a doua venire.

Fratele Pavel şi cei 7 ani în „pustie“
Anii au trecut unul după altul, ca vântul şi ca gândul, luând, o dată cu stră­lucirea de odinioară a schitului, şi averea Potlogeştilor. Mai întâi a ve­nit secularizarea ave­rilor mă­năs­tireşti din 1864, apoi, în anul 1916, schitul a fost jefuit de către ocnaşii eva­daţi de la salina Slănic, iar în anul 1920 un incen­diu a distrus chiliile, stăreţia şi ar­hi­ve­le, făcând din strălucitul aşezământ de odi­ni­oară o simplă biserică în ruină. Numai ico­nos­tasul principal al bisericii (adus în1853), lu­crat în atelierele de la Viena, sculptat în lemn de tei şi poleit cu aur, a rămas până astăzi  neînduplecat, la locul său. În anii ’50, ani de cum­­plită pri­goană co­munistă, schi­tul a ajuns prac­tic în pă­ră­sire. Vre­me de 7 ani flacăra ru­gă­ciu­nii a fost ţi­nu­tă aprin­­să doar de un sin­gur om, fratele Pa­vel, ca­re a vieţuit aici singur, având drept aju­tor un biet măgar. Nu de puţine ori fra­tele Pavel a înfruntat, pe lângă lipsurile cum­plite, bat­jocura oamenilor, care îl socoteau un fel de nebun rătăcit prin mijloc de codru. Săr­ma­nii de ei nu ştiau că fratele Pavel era într-adevăr ne­bun, dar „nebun întru Hristos“! Dacă îl în­trebi astăzi pe Părintele Pantelimon (fratele Pavel de odinioară) despre acei 7 ani de singu­ră­tate, dă din umeri zicând: „Ei, 7 ani! Zice lumea aşa, dar nu e adevărat! Ce, te iei du­pă ea? Păi e omul vreodată singur? Îl lasă Dum­nezeu aşa, de izbelişte?“. Şi pleacă mai de­parte grăbit, cu paşii lui mici, spre cine ştie ce grab­nică ascultare.

Renaşterea
Perioada de renaştere a schitului a început oda­tă cu sosirea la Crasna a Părintelui Ghedeon Bu­nescu (stareţ între anii 1967-1976) împreună cu Părintele Nicodim Dimulescu (stareţul ac­tual), de numele celui din urmă legându-se faima şi strălucirea de astăzi a chinoviei, de­venită între timp mănăstire. Părintele Ni­co­dim, sprijinit cu râvnă de tânărul monah Ga­lac­tion Stângă (astăzi episcop al Ale­xan­driei), a luat practic totul de la început. Astăzi Mănăstirea Crasna are o nouă biserică (pe lângă cea veche căreia în perioada 1990-1992 i s-a restaurat pictura şi a fost înzestrată cu mobilier nou), clădiri mari cu două etaje pentru chilii, camere de oas­peţi şi biblio­tecă. Acestora li se adau­gă o adevărată fermă, cu toate cele ne­cesare, solarii pentru legume, o uriaşă „pă­dure de flori“ şi mai cu seamă o nesfârşită dragoste şi nădejde în Dumne­zeu. În plin regim co­munist, cu un curaj nebunesc, fără să ceară nici un fel de aprobare, asumându-şi riscuri enorme, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze, Părintele Nicodim a început să ridice totul din temelii, ajungând până într-acolo încât (neavând curent electric decât în anii ’90) a construit pe cont propriu o hidrocentrală electrică în miniatură, folosind puterea apelor micului pârâu Crasna din preajma mănăstirii! Dar peste toate, Părintele a ştiut să-şi ridice o obşte de oameni tineri, încre­ză­tori şi harnici, cărora le-a încurajat ideile şi le-a înmulţit talantul. Astăzi câţiva din ei sunt stareţi ai unor mănăstiri, încercând să formeze la rândul lor câte o obşte după modelul Cras­nei, iar 6 dintre membrii actuali ai Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române provin din obştea mănăstirii: Teofan, Mitropolitul Olteniei; Teo­do­sie, Arhiepiscopul Tomisului; Galaction, epis­cop al Ale­xan­driei; Ambrozie şi  Ci­prian, episcopi-vi­cari patriarhali; Se­bas­tian, episcop vicar al Arhi­epis­co­piei Bucureş­tilor.

Altarul din suflet
„Să nu te-apuci să-mi inventariezi tot ce-am făcut, că n-am de gând să mor şi mai am multe în minte să le împlinesc!“ – mă averti­zea­ză hâtru, cum îi e felul, Pă­rin­tele Nicodim. În mij­locul unei pajişti cu flori, câţiva bărbaţi tru­desc zi-lumină la ridica­rea unui altar de vară, unde să se poată sluji la sărbăto­rile mari, când lumea nu mai are loc în bise­rică. Parcă ghicindu-mi gândul, Pă­rin­tele adau­gă: „Nu ne mântuim doar cu zidurile!  Cele mai importante sunt altarele pe care le clă­dim în suflet! De astea se cade să ne îngrijim mai cu seamă!“. Într-adevăr, aveam s-o aflu singur, la Crasna sunt cele mai frumoase slujbe la care am participat vreodată! Fru­mu­se­ţea lor a trecut demult hotarele ţinuturilor prahovene, astfel încât astăzi vin aici mii de credincioşi din toată ţara. Pentru fiecare dintre ei există un cuvânt de mân­gâ­iere, o per­nă pe care să-şi plece capul şi o farfurie cu mâncare. La despărţire, Părintele Nicodim m-a însoţit până la poteca din pădure („Nu de alta, da să fiu sigur că pleci!“ – mi-a spus râ­zând). Am mai  întors o dată capul şi i-am amin­tit: „Să vă rugaţi şi pentru noi!“. Mi-a făcut semn cu mâna şi ne-a răs­puns: „Datori suntem să ne rugăm unul pentru altul!“. Habar n-am câţi dintre noi se roagă şi dacă în rugăciune se gân­desc la călugării de la Mă­năs­tirea Crasna. Ei, însă, fiţi siguri că o fac, cu timp şi fără timp! Aşa că am dat aici mărturie despre ce am văzut cu ochii noş­tri în lo­cu­rile despre care oamenii spun că sunt „Raiul pe pământ“!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *