Mănăstirea Lainici – mireasa din defileu

Apele întunecate ale Jiului nu pot răsfrânge, în unda lor, splendoarea naturală a Defileului. Omul – prin exploatările miniere din amonte – le-a răpit limpezimea, murmurul cristalin, peştii, viaţa. Sunt ape je­fuite. Tot omul, însă, în mijlocul acestei splendori naturale, care este Valea Jiului, a avut intuiţia să ri­di­ce o staţie de purificare. E drept, nu una a apelor, ci a sufletelor. Încheietură a provinciilor istorice (Ol­tenia şi Ardeal), loc de retragere, de popas al călătorilor acestei lumi, mănăstirea cu nume misterios înfruntă timpurile de mai bine de 600 de ani. Lainici e un model al lumii româneşti: la între­tă­ie­rea drumurilor, la răscrucile istoriei, când distrusă de răutăţile veacului, când renăscută din propria cenuşă…

Nicodim: făcătorul de biserici
Acest providenţial Sfânt venit de peste Dunăre, din Serbia, a fost omul care a reînnoit şi reorganizat monahismul românesc din vea­cul al 14-lea. Trimis în Ţara Românescă de un vis descoperitor, călu­gă­rul athonit a înţeles că el este persoana prin care ofensiva catolică la Sud de Carpaţi trebuia oprită. El însuşi ucenic al marelui Grigorie Pa­lama, restauratorul vieţii călugăreşti şi al rugăciunii inimii, Cuviosul Nicodim a înfiinţat un schit de lemn în zonă, el locuind într-o peş­teră, „la Surduc“ (loc strâmt, în turcă), aflată acum lângă gara Lai­nici. Schitul – asemeni multor altora de pe văile munţilor – era practic o „vamă“ spirituală, care încerca să oprească catolicizarea Ră­să­ri­tului creştin, dar era şi un avanpost al Ortodoxiei înspre lumea apu­seană. De la Lainici în jos se deschidea inimii Orientul şi credinţa lui…
Importanţa aşezământului a fost sesizată şi de împărăteasa Maria Tereza, care, prin generalul Bukow, a distrus în 15 ani (1750-1765) sute de aşezăminte ortodoxe în Transilvania. Schitul, deşi nu era în par­tea imperiului austro-ungar, aflat la câţiva km de graniţă, a căzut vic­timă marii prigoane antiortodoxe a puterii imperiale de la Viena.
La ruinele fumegânde ale Lainicilor a fost trimis schimnicul Ata­na­sie, care adună de pe văile munţilor o obşte de 30 de călugări. După moartea sa, între 1810 şi 1817 o mână de boieri olteni refac schi­tul, de data asta din piatră, cu ziduri groase de până la 1 metru şi cu hra­mul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“. În cronicile vremii, prin­tre ctitori apare un nume: Stanca Măldărescu, dar care lipseşte, în mod surprinzător, de pe pisania aşezământului. În locul ei este gravat „Kalistracta“, evident numele de călugărie pe care l-a purtat, la sfâr­şitul vieţii, vrednica boieroaică!

Călugăr descăpăţânat de turci
Neliniştitul căpitan de panduri Tudor, care la începutul veacului al 19-lea a vrut să ridice ţara împotriva turcilor, s-a ascuns o vreme la Lainici. Îm­brăcat în straie călugăreşti, Vladimirescu a stat pitit la mănăstire, până când turcii au prins de veste. În 1817 aceştia au de­vas­tat aşe­ză­mântul, dar Tudor era demult plecat. Enervat, căpetenia oto­manilor l-a decapitat pe călugărul Maxim, risipind obştea care încotro.
Un alt mare sfânt şi-a legat destinul de Lainici, redându-i mierea du­hovnicească care oblojea rănile sufleteşti ale bieţilor români de pe cei doi versanţi ai Carpaţilor. Episcopul Calinic, întemeietorul Fră­si­neilor şi al Cernicăi, l-a numit stareţ la Lainici chiar pe duhovnicul său: Cuviosul Irodion Ionescu. Atât a strălucit acest monah care a dez­legat în timpul vie­ţii sale păcatele – câte or fi fost – ale unui sfânt, încât după moar­te i s-a spus „Lu­cea­fă­rul Lainicilor“. Mor­mântul cu trupul său (în­­treg, se pare!) stă la poalele bisericii vechi, iar biografia marelui stareţ aşteaptă verdictul de canonizare. De altfel, în drum tocmai spre duhovnicul său de la Lainici, Sfântul Calinic a făcut minunea rugăciunii pentru mortul care nu putrezea.

„Pe aici nu se trece!“
Urgia Primului Război Mondial s-a abătut cu cea mai mare intensitate şi peste trecătorile României. Defileul Jiului a fost teatrul unor bătălii dispera­te, de neimaginat, ale Armatei Române, în în­cer­carea de a ţine piept înaintării germane spre Ţara Românească. La Lainici a poposit genera­lul Dragalina cu oamenii săi. Epuizaţi, aceştia au fost omeniţi de călugării de atunci. Ion Dra­ga­lina (fost ofiţer al armatei austriece, demisio­nat în 1887!), împreună cu soldaţii săi, s-a spo­ve­dit şi s-a împărtăşit înainte de marea bătălie. Cu toţii ştiau că pot muri în luptă. Aşa s-a şi întâmplat cu Dragalina, care a fost rănit mortal de un obuz german, chiar lângă mănăstirea unde a primit ultima împărtăşanie…
Armata ger­mană nu se răfuia însă nu­mai cu soldaţii inamici. Nem­ţii care au cam­pat pentru o vre­me la mă­năs­tire au distrus şi pângărit biserica, intrând cu caii în sfântul lăcaş, arzând lemne înăuntru, scrijelind pereţii şi incendiind arhiva care avea 16 metri liniari.

Alt blestem al istoriei: comuniştii
Cuviosul Visarion Toia a fost trimis în 1926, împreună cu 6 călugări, să refacă mănăstirea. Lăcaşul a fost restaurat integral, recăpătându-şi importanţa duhovnicească. Asta până în 1947, când comuniştii au început lucrările la ca­lea ferată Bumbeşti-Livezeni. Toate poienile din jurul mănăstirii, inclusiv incinta, au fost ocupate de brigadieri şi armată. Aceasta nu a plecat decât târziu, la sfârşitul anilor ’50, dar numai după ce nişte ofiţeri beţi l-au agresat într-o noapte pe stareţul Visarion, aruncându-l afară din chilie. Bătrânul călugăr, zvârlit de pe parapetul din dreptul chiliei, şi-a fracturat şoldul; de aici i s-a tras şi moartea, câteva luni mai târ­ziu.
Comuniştii au desăvârşit opera începută – vă amintiţi? – de Maria Tereza, continuată de turci şi nemţi, închizând mănăstirea în 1961.

O biserică nemaivăzută
Din mijlocul atâtor rău­tăţi, mănăstirea renaşte spec­taculos în ultimii 14 ani. Stareţul Ioan Selegean (în pre­zent Episcop de Har­ghita şi Covasna) începe o biserică, el însuşi fă­când releveele aşeză­mân­tului şi proiectul de rezistenţă, în ca­litate de inginer – me­se­rie practicată înainte de că­lugărie. I-a revenit însă arhimandritului Ioanichie Pâr­vu­les­cu datoria şi onoa­rea du­hov­nicească de a de­să­vâr­şi lucrarea, după 1994. Ast­fel, actualul sta­reţ – gaz­dă sufletească de­să­vârşită pentru orice călător – păstoreşte la Lainici o obşte care are acum una dintre cele mai impresionante catedrale ridicate în România după 1989. Ori­ginalitatea proiectului constă în faptul că biserica, datorită terenului înclinat pe care este construi­tă, are un plan arhitecto­nic structurat după cele două perioade ale creştinismului: partea de jos, misterioasă şi aproape subpământeană, are ca temă iconografică perioada martirilor, a catacombelor. Partea de sus, biserica propriu-zisă, este zugrăvită de pictorul Grigore Po­pes­cu, urmărind istoria Bisericii de după persecu­ţii, până în zilele noastre. Aici apare originalita­tea mesajului din frescă: părintele stareţ a dorit să zugrăvească chipurile unor sfinţi martirizaţi recent, în zilele noastre. Sunt pictaţi în primul rând sfinţii ruşi, ucişi în timpul comunismului; apoi sfinţi din tot estul creştin, căzut sub ateism. Evident, nu sunt uitaţi sfinţii ro­mâni, mu­ce­nici sau cuvio­şi, ierarhi ori simpli măr­turisitori.
În faţa altarului, o ca­se­tă aurită revarsă puterea multor sfinţi ai Răsăritului, cu prezenţă unică în Ro­mâ­nia, printre care Sfinţii Ignatie Briancianinov, Se­ra­fim de Sarov ori Dimitrie al Rostovului. Hramul bi­se­ricii mari este Izvorul Tă­măduirii, iar de Mănăstirea Lainici aparţine şi Schitul Lo­cu­rele, unde, la 6 august (Schimbarea la Faţă), se face cel mai mare pelerinaj din Ol­tenia. Tot acolo, în munte, s-a re­tras părintele Adrian Făge­ţea­nu, marele duhovnic care, împreună cu părintele Sofian Boghiu, a spovedit mii de oameni la Mă­năs­tirea Antim din Bucureşti.

În loc de încheiere
Evident, nu poate fi o în­che­ie­re, căci harul este nestăvilit, nu are hotar. Tot ceea ce se poate spune, din graba trecătorului, este faptul că Mănăstirea Lainici poate fi un re­per pentru toţi conducătorii obştilor monahale. Clă­dirile noi, care respectă întru totul tradiţia arhitectonică a locului, magazi­nul de cărţi şi obiecte bisericeşti, incinta ordonată şi curată, trăirea in­terioară a obştii (carnea s-a scos de la tra­peză), toate aceste lucruri vorbesc despre un rost tainic al firii, dar mai ales desconspiră năvala de prost gust, incultura şi vraiştea de sti­luri din unele mănăstiri ale noastre.
Oricum, mireasa de piatră albă de lângă ape­le tuciurii ale Jiului – mireasă odinioară furată, pângărită, ameninţată – îşi aşteaptă neclintită Mirele. Până atunci, adăposteşte cu dra­gos­te şi mărinimie pe fiecare peţitor al inimii ei de piatră sfinţită…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.