Mănăstirea Slănic – Taborul Argeşean

Întreg peisajul dintre Curtea de Argeş şi Câm­pu­lung este aidoma vieţii omului: urcă şi coboară, este povârnit, dar şi plat, pe alocuri însorit, dar şi repede înnegurat; este racordat la limanul „civilizaţiei”, dar, peste o culme numai, îl vezi repede izolat, căzut în uitare… O alternanţă de deal/vale, de frumuseţe şi para­gină, de bogăţie dezdumnezeită şi alean creştin. Aici, în curgerea istoriei, s-au dat lupte grele: cu turcii, cu nemţii. Dar plaiurile se arată a fi, până la urmă, sub o protecţie divină, mai presus de calităţile şi de scăderile oamenilor. Căci nicăieri mai bine ca aici nu poţi pregusta pe viu savoarea unui plai, atmosfera lui de rai plantat în calea tuturor răutăţilor.

O istorie discretă
Am fost avertizaţi că mânăstirea spre care urcăm (şi chiar am urcat, pe un drum anevoios, dar nu impracticabil, cale de 5 km) este cu­noscută ca „Taborul Argeşului“. Acest act de „botez”, care poartă semnătura Episcopului Calinic al Argeşului şi Muscelului, se întemeiază pe unul dintre hramurile mânăstirii, care este „Schimbarea la Faţă” (6 august), când aproxi­ma­tiv 1000 de oameni urcă muntele pentru a participa la slujba arhierească ţinută, de fiecare dată, în aer liber.
Povestea mânăstirii este una aproape trasă la indigo cu a celorlalte aşezăminte monahale din creştinismul românesc. Veche vatră de nevoinţe, din vremuri imemoriale, tradiţia ne sugerează că domnitorul Vlad Ţepeş ar fi primul ctitor acreditat, în urma unor bătălii cu turcii, în aceşti munţi. Istoria curge apoi cu discreţie, şi firul ei reapare în dreptul vo­ie­vo­du­lui Neagoe Ba­sa­rab şi a unei ru­bedenii a lui, Lalu. Acesta, în urma unei sal­vări mira­cu­loase de la o moarte imi­nentă, se pare că a re­cti­torit schi­tul. Ori­cum, pri­ma ates­tare survine la 16 mai 1679, când, printr-un act oficial, popa Nica, „fiul lui Macarie călugărul”, do­nează şi închină Mâ­năstirii Ani­­noasa „biserica cu delniţa ei din Slănicul de jos”. Dar vine anul 1805, când, din moti­ve ob­scure, schitul de des­fiinţează, iar biseri­ca lui este mutată la poalele ţării, undeva în Vlaşca. Dumnezeu însă a vrut să fie altfel decât neputinţele de moment ale oamenilor. Aşa se face că în 1916, în plină sângerare mondială, un călugăr cu metania la Schitul Ciocanu se retrage în aceste locuri. Monahul Irinarh Pulpea a stat singur pe acest munte până în 1922 când i se alătură un ieromonah de toată isprava: Isidor Ghimpeţeanu, venit din obştea Robaiei. Împreună încep zidirea unei biserici închinate Maicii Domnului, şi toată suflarea creştinească de pe aceste deluri li se alătură, contribuind şi cu 5 ha de teren. În câţiva ani biserica este gata, după ce călugării au cărat cu spinarea ma­terialele de construcţie. Atenţie, deci: fiecare cărămidă are valoare mucenicească, fiind pur­tată pe spete de călugăr nevoitor, aşa după cum mânzul asinei l-a purtat pe Hristos – piatra cea din capul unghiului – la Ierusalim! La 19 octombrie 1930 are loc sfinţirea.
Şi iarăşi, în plin război mondial, în 1944, Schitul Slănic primeşte darul numirii unui stareţ pe cinste: protos. Vitimion Niţoiu. Acesta in­tro­duce rânduielile slujbei zilnice, după tipicul mânăstiresc, şi instaurează regulamentul vieţii de obşte. Acest mare călugăr îmbunătăţit şi-a cunoscut dinainte sfârşitul, care a fost în 1990; o cruce îi veghează cuvioasa odihnă, în recu­noş­tinţa întregii lumi.

În duhul răbdării
„Dragii mei, ma­re bucurie mi-aţi făcut ur­când până aici!”. Aşa ne-a întâmpinat fi­gura aproape le­gen­dară a sta­re­ţului Teofil Bă­do­iu, succesorul (înce­pând cu 1978) pă­rin­te­lui Vitimion. „Am toată colecţia revistei şi o citesc cu râvnă din co­pertă în coper­tă”, ne-a încredinţat venerabilul arhi­man­drit. Apoi, plin de bunăvoinţă, stareţul Slăni­cului ne-a condus prin toată aşezarea mona­ha­lă. Aşa am străbătut grădiniţe cu flori sen­zaţionale (cele mai frumoase margarete pe care le-am văzut în viaţă), am trecut pe lângă um­brare unde călugării citeau cărţi de-ale lor, am stat pe marginea unor heleştee, am intrat în cele 3 bise­rici, aidoma celor 3 colibe ale Tabo­rului. În cea mai mare, mireasa albă a acestor munţi singuratici, pictura încă nu se terminase, dar pornise sub cele mai bune auspicii. În bisericuţa de pe vremea stareţului Vitimion ne-au im­presionat moaştele pe care P. S. Var­sa­nufie le-a donat mânăstirii unde a primit încre­dinţarea sfântă a călugăriei. Sfinţii Teodor Tiron şi Teodor Stratilat îmbogăţesc şi veghează de acum asupra credincioşilor care-şi urcă păcatele şi grijile până aici, spre a le a­runca apoi în abisul spovedaniei.
Dar nici un alt loc nu a fost mai impresionant de­cât „muzeul” a­me­najat în cel mai  vechi corp de chilii. Aceleaşi chilii unde s-a ne­voit vreme de 7 ani şi actualul stareţ al Crasnei, arhim. Ni­codim Dimu­lescu. Aici, părintele Te­o­fil, cu o tena­ci­ta­te de hârciog al darului di­vin, a adu­nat o mică is­to­rie a mân­tui­rii. Poţi vedea, într-o aglomerare a mărturisirii, Bi­blii muce­ni­ci­te prin foc, icoane scă­pa­te din incen­dii, cruci sal­va­te în mod mi­raculos, mii de cărţi, fo­tografii, anafură şi mir din Ţara Sfântă, odoare peste odoare. Impresionantă este o sticlă în interiorul că­reia un că­lu­găr a modelat un crucifix! În­trebat fiind pă­rintele sta­reţ de către oa­menii de or­dine ai fos­tului regim, ur­caţi să isco­dească în vâr­ful mun­telui, cum a fă­cut călu­gă­rul această lu­cra­re cu iz im­po­sibil, acesta a răspuns: „Răb­­da­rea călu­gă­rească, aceas­ta este mi­nu­nea”. Evident, aceia nu au înţeles nimic…
Obştea de la Slănic este în majoritate tânără. Cei 30 de vieţuitori – ne-a încredinţat părintele David, un călugăr viu, atent şi ve­ghetor – nu mănâncă deloc carne, au program de slujbe cu pre­ci­zia unui ceasornic, iar ieromonahii a­bia fac faţă mul­ţi­mii de credincioşi care urcă aici pen­tru spovedanie şi împărtăşanie. „Foc continuu”, sub­li­niază părintele Da­vid, „iar efortul pen­tru terminarea bisericii celei noi este foarte mare”. Aşadar, la Slănic am găsit o obşte tânără, perfect închegată, cu un stareţ care se bucură de cel mai bun renume pe aceste văi şi pe aceşti munţi, în care credinţa a săpat dru­muri şi po­teci, a ridi­cat biserici, a sta­tor­ni­cit chilii ale ne­voinţei şi poieni ale tran­sfigurării în duh.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.