LOADING

Type to search

Mânăstirea Surpatele. Singurătate şi Mucenicie

Pelerinaje

Mânăstirea Surpatele. Singurătate şi Mucenicie

Share

Cred că îngerul Domnului storsese şi ultima picătură de apă din cer. Totul se topea sub torent: văzduhul şi întreg pă­mân­tul Olteniei, aerul cel doldora de apă, pomii şi iarba. Oamenii păreau şi ei stingheri, neadaptaţi potopului. Într-o atare atmosferă am poposit la Mâ­năs­tirea Surpatele, pentru a participa la cel de-al doilea hram al aşezământului: Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul (12 iulie). Hramul “mare” al mânăstirii este “Sfânta Troi­ţă”, hram statornicit de ctitor: Doamna Maria Brâncoveanu.
În puţine locuri ca la Surpatele se pot dezghioca atâtea poveşti cu doam­ne şi domniţe, cu haiduci şi “căpitani de plai”, cu trădări şi jurăminte de răz­bunare. Din prima clipă de după înfiin­ţare, locul a atras fapte ieşite din comun şi a făcut multă istorie. Să o con­sem­năm şi noi, fie şi la repezeală…

Cărarea văduviei
În seria remarcabilă a ctitoriilor brânco­ve­neşti, Surpatele ocupă un loc de frunte. Mâ­năstirea aceasta reprezintă latura feminină a celebrei familii, iar construcţia şi aerul ei diafan trădează dorinţele precise ale u­nei femei bogate şi evlavioase. Doamna Marica Brâncoveanu, soţia devotată a domnitorului şi mamă a 11 copii, a început ridicarea lo­caşului (1703-1706), mai sus de „Dintr-un Lemn”, în plină glorie şi stabilitate a autorităţii princiare a bărbatului său. Nu ştia, sărmana, că peste nici 10 ani Surpatele va fi loc de plângere şi de grea văduvie, să­laş de bocet şi de prigoană… Dar, pe vre­mea când au început lucrările, Doamna Ma­ria s-a gândit la un loc de retragere peste vară, departe de iureşul oriental al Bucu­reş­ti­lor, sau chiar de chinoviile din apropiere, des călcate de pelerini şi boieri. Locul mai fu­sese hărăzit cu o mânăstire, care apare în hri­soavele lui Neagoe Basarab, încă în 1512, care atestă că ne aflăm în faţa unei vechi cti­torii a boierilor Buzeşti. Ctitorie care, fiind şubred croită din capul locului, s-a surpat cu timpul, redactând, probabil, şi actul „de botez” cu numele de Surpatele.
Marica Brâncoveanu, apucându-se de re­fa­cerea mânăstirii, a înzestrat-o ca pe un lăcaş demn de statutul princiar al familiei: mo­şii cât vedeai cu ochii, odoare scumpe şi câte alte bunuri.
Pictura realizată la 1707 de către renumi­ţii „zugravi” (câtă smerenie!) Andrei, Iosif Ie­ro­monahul, Hranite şi Ştefan, s-a păstrat in­tactă (caz aproape unic între frescele din mâ­năstirile noastre). Interesantă este poves­tea Sfintei Treimi (aşa cum ne-au lăsat-o Scrip­tura şi Tradiţia), ilustrată în naos sub for­ma unei benzi desenate, ai zice ca un film de autor. Acolo, în mai multe registre, este redată apariţia celor 3 îngeri (Tatăl, Fiul şi Sf. Duh) care se prezintă în faţa lui A­vra­am, la stejarul Mamvri. Aceştia sunt ospătaţi, apoi pleacă spre Sodoma şi Gomora, pentru a le şterge de pe faţa pământului. Putem spune că înşiruirea acestor scene, claritatea mesajului lor teologic şi artistic, reprezintă o realizare unică în iconografia românescă.
După martiriul lui Constantin Brânco­vea­nu de la Istanbul (august 1714), împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Iana­che, Maria se retra­ge pen­tru a-şi plân­ge văduvia aici, la Sur­patele. Făcea des drumul spre „Dintr-un Lemn” (afla­tă în vale), care atunci nu trecea prin nici un sat, ci numai prin codrii se­culari. A­colo, în demnita­tea deplinei singu­ră­tăţi, Doamna Ma­­­­­ri­ca lăsa ca lacrimile să-i inunde obrajii; şi acum, această că­rare a durerii se numeşte „Drumul Doam­nei”. Văduva princiară nu a fost singură în tot acest timp, ci însoţită de soţia la fel de îndurerată a clucerului Ianache Văcărescu, cel ce-a fost jupuit de viu şi ucis dimpreună cu stăpânul său, Vodă Brân­co­veanu. Aşadar, bărbaţii au primit împreună moartea martirică, iar femeile lor – văduvia şi bătrâ­ne­ţea însingurată. În plus, Maria avea şi încă 4 feciori de plâns şi pe pomenit. De unde atâ­tea lacrimi?!

O familie fericită… doar în pictură
Probabil singura ei mângâiere era pictu­ra din pronaos, care îi înfăţişează fosta fami­lie în vremuri fericite. Erau toţi acolo: Con­stan­tin-Vodă, împreună cu fiii Constan­tin, Şte­fan, Radu, Matei; în dreapta, tot lângă uşa de la intrare, apare Maria însăşi – mai tâ­nără cu câţiva ani – cu cele 7 domniţe, dar ale căror nume nu s-au păstrat toate, ci numai Stanca, Maria, Ilinca, Safta. Socrii ei sunt reprezentaţi pe peretele sudic: Papa Brâncoveanu Postelnicul cu soţia, Stanca, iar propriii părinţi sunt pictaţi pe peretele nor­dic: Neagu Postelnicul cu jupâneasa, Ilinca. Şi acum ne-o putem imagina pe Ma­ria Doamna stând în strană, cu mâinile în poală, în liniştea desă­vâr­şită a bisericuţei, privind chipurile ­dragi şi şoptindu-i fiecă­ruia câte ceva…
Dintre odoarele şi pie­sele remarcabile ale bisericii, putem a­min­­ti: uşa de la intrare, sculptată de Filip Tâm­plarul, catapeteasma lucrată în lemn de tei, împreună cu icoanele brîncoveneşti ori­gi­nale – toate recent restaurate cu migală şi dibăcie -, candelele de argint din faţa icono­sta­sului, unele încrustate cu numele Mariei, policandrul cel mare, care are în partea de jos un ou de struţ. Şi alte odoare aparţineau zes­trei mânăstirii, dar au luat abuziv drumul Muzeului Naţional de Artă, fie ca urmare a secularizării lui Cuza, fie ca urmare a jafului „patriotic” al comuniştilor. Exemple? O Evanghelie tipărită la Bucureşti în 1693, fere­ca­tă în aur, o candelă de argint dăru­i­tă după moartea mamei, de către una dintre fiicele Brânco­venilor, un disc de argint splendid lucrat (aflat la Mo­go­şoaia) etc.

Duhovnicie şi muzică
Cu toate urgiile istoriei, Surpatele a fost un loc cu o viaţă duhovnicească şi culturală deosebită, cel puţin până în 1873, anul celei de a doua ei pără­siri. Aici au funcţionat ateliere bise­riceşti, dar şi o şcoală de muzică sus­ţi­nută chiar de marele psalt Anton Pann. În 1860, din fericire, geograful şi pictorul francez D. A. Lancelot face o vizită şi imortalizează ansamblul într-un set de gravuri, extrem de pre­ţi­oa­se. Începând din anul 1873, mânăstirea este complet părăsită, din pri­cina degradării accentuate şi a alu­necărilor de teren. De-abia în 1926, un grup de 5 maici de la „Dintr-un Lemn” se aşa­ză lângă ruine, oblojindu-le rănile, cu mare efort însă. În doi ani au degajat singure locul de dă­râmături, iar în 1928, cu sprijinul Co­misiei Monumen­te­lor Istorice, au reconstruit colţul din partea de sud-est şi sud a incintei, întocmai ca pe vremea Brâncovenilor. Atât s-a putut face atunci.
Astăzi, însă, după resfinţirea din 2004, la care a participat PS Gherasim al Râm­ni­cului, maicile, conduse de Stareţa Tecla Bă­des­cu, vor să refacă întreaga incintă. Şi dacă asta nu se poate integral, măcar să poată ridica un nou corp de chilii, pentru cele 18 vieţuitoare care stau şi câte 3 în chilie. Din pă­cate, această mânăstire – odinioară boga­tă – este acum cu posibilităţi financiare redu­se, de aceea orice act de donaţie sau sprijin e mai mult decât binevenit, spre pome­nirea ce­lui care face acest gest.

Clanul… Jienilor
În decursul timpului, aristocraţia olteană a avut legături strânse cu Surpatele. Bună­oa­ră, boieroaicele din neamul Jienilor au fost foarte ataşate de acest loc, mai ales în tim­pul faimoasei stareţe Agapia Jianu. A­ceas­­ta era mătuşa bună a fraţilor Jieni, iar în timpul stăreţiei ei (şi nu numai) femeile din această familie au găsit aici loc de consolare şi de retragere. Tot la Surpatele, celebrul Iancu Jianu, un neîmpăcat al sorţii, a ju­rat aici, în faţa preotului Antonie Bazaclin-Zugravu, să izbăvească ţara de năpasta grecilor fanarioţi. Mai mult, jurământul este întărit în 1820 chiar de Tudor Vladimirescu, care, cu o mână pe Evanghelie şi cu alta pe Dra­pel, se leagă să scape ţara de „omida fanariotă” strecurată la noi cu un se­col în urmă – atenţie! – după uciderea lui Brân­co­veanu. Martor a fost episcopul Ilarion al Argeşului, fermentul eclezial al mişcării pandurilor lui Tudor.
Un episod dramatic, desprins parcă din cronicile vendetelor siciliene, s-a derulat la Surpatele la începutul vea­cului al 19-lea. Tudor Vladi­mirescu era logodit cu Florica, nimeni alta decât sora lui Iancu Jianu. Această căsătorie – prilejuită de o mare dragoste – urma să şi pe­ce­tluiască legăturile între cele două familii de viţă românescă, dar şi să întărescă lupta pentru scă­parea de sub jugul grecesc, de­ve­nit mai aspru decât cel turcesc. Chiar în noaptea logodnei, însă, guver­natorul de atunci al Olte­niei, Câr­ser­da­rul Stoica, de neam grecesc el însuşi, o fură pe Florica şi o necinsteşte. Răzbunare politică, dorinţă necenzurată, patimă sinceră? Dumnezeu singur o ştie. Cert este că biata fată, scăpată din ghearele grecoteiului, a dat fuga unde altundeva decât la Surpatele, unde – ţineţi minte? – femeile din neamul Jienilor îşi găseau adăpost. Nu i-a fost însă de mare folos, căci sărmana nu a putut îndura ruşinea necinstirii, punându-şi capăt zilelor, deznădăjduită că soarta i-a fost atât de potrivnică. Fratele ei, Iancu Jianu, s-a dus şi l-a prins pe făptaş prin­tr-o operaţiune de comando bine plănuită, apoi l-a târât în puterea nopţii chiar pe mormântul proaspăt al Floricăi, unde l-a şi omorât. Maicile care au venit la mânăstire, în 1926, încă mai ştiau unde se găseşte acel mormânt blestemat…
În memoria tuturor eroilor neamului, precum şi a martirilor Brâncoveni, s-a ridicat în curtea mânăstirii, în 1991, o frumoasă troiţă. Acest semn aşterne oarecum li­niştea peste zbuciumul multor secole de credinţă, de eroism şi de suferinţă sub „Ceru­rile Oltului”.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *