LOADING

Type to search

Mănăstirea Tismana un omofor de piatră peste cascade

Pelerinaje

Mănăstirea Tismana un omofor de piatră peste cascade

Share

L-a căutat ani de zile, după ce a avut un vis minunat, în care stăpâna Grădinii Athosului, Maica Dom­nului însăşi, l-a trimis peste Dunăre, în Ţara Românească. Locul zidirii din vedenie tot nu i s-a arătat, deşi a ridicat mai multe mănăstiri în drum: Vodiţa, Gura Motrului, Vi­şina, Aninoasa. Ajunge şi în zona Tismanei, în strânsoarea muntelui, unde găseşte găzduire la o familie de ţărani. Aceştia aveau un copil, care s-a întors seara fără turma de porci dată în grijă. Printre lacrimi, băiatul spune că a pierdut porcii în locul numit „La Chişători“, pe Mun­tele Stârmina. Atunci străinul tresare şi zice: „Nu-l bateţi, căci eu voi găsi porcii mâine. Este chiar locul pe care îl caut de atâta vreme!“.

De la biografie la hagiografie
Ce se poate spune despre cineva care trece Du­nărea pe un omofor, făcându-şi doar semnul Crucii? Ce se poate spune despre cineva care, de os domnesc fiind (nepot al lui Basarab I şi văr cu Lazăr, cneazul Serbiei), fuge la 16 ani din Prilep (Macedonia sârbească) la Athos, călugărindu-se? Mai mult, după peste 40 de ani de vieţuire în lavra Hilandarului (ctitorie sârbească) şi a Cut­lu­mu­şu­lui (ctitorie a lui Vlaicu Vodă, vărul său), ajun­ge Protosul Sf. Mun­te, pe care îl pă­ră­seş­te pentru „locul din vis“. Adică pentru Tis­ma­na, fabuloasa lavră a Mun­teniei, nestemata culturală şi duhovnicească a Evului de mij­loc românesc. Cel pe care îl evocăm este Cu­vio­sul Nicodim de la Tismana, Sfântul care a dat Ortodoxiei româneşti primele mănăstiri ştiu­te, cu reguli athonite şi cu viaţă ascetică înaltă.

Convertirea unui împărat catolic
Aşa după cum în Dobrogea tradiţia popula­ră consemnează trecerea Sf. Ap. Andrei înso­ţită de semne şi minuni, tot aşa Mehedinţiul şi Gorjul este plin de mărturii ale prezenţei Sf. Ni­codim în aceste locuri. Un lucru este clar: întrega zonă îi aparţine duhovniceşte. Bunăoară, cer­cetând împrejurimile Tismanei, însoţit de co­pilul care păzea porcii, a găsit o peşteră retrasă, unde însă sălăşluia un şarpe enorm. Sco­ţân­du-şi cru­cea de plumb de la gât (se păs­trea­ză şi astăzi şi cântăreşte peste 670 de gra­me), a lovit fiara, care a plesnit, lăsând locul curat pentru mănăstire. Apoi, cu ajutor domnesc, a ridicat biserica din piatră, după planuri proprii, adu­nând o obşte numeroasă. Era anul 1385.
Darul cel mai de preţ al Sfântului Nicodim era alungarea duhurilor rele din oameni. Aşa se face că la 13 august 1406, ajunge la Tismana împăratul Sigismund de Luxemburg. În suită, alcătuită din diplomaţi, clerici catolici şi gene­rali, se afla şi fata lui, bolnavă de epilepsie. În preajma mănăstirii, fata se vindecă în mod minunat, după o dramatică încleştare cu duhul necurat. Împăratul porunceşte să nu spună nimeni nimic despre întâmplare, dar la poartă, în dangătul clopotelor, Cuviosul Nicodim îl întâmpină astfel: „Dă slavă lui Dumnezeu şi Prea Curatei Sale Maici pentru mila pe care a făcut-o astăzi cu tine, tămăduind pe fiica ta!“.
A doua zi, în ajunul hramului Tismanei – Ador­mirea Maicii Domnului – soseşte şi domnitorul Mircea cel Bătrân cu suita sa. Pri­ve­ghe­rea care a urmat, dar mai ales sfânta slujbă de a doua zi i-au uimit de catolici, în special pe împăratul Si­gis­mund. Acesta se hotărăşte să-l mai încerce pe Nicodim astfel: în lavra Tismanei nu se mânca deloc carne. La masă, după sluj­bă, în faţa Sfântului apare un vas aco­perit, în care se afla un purcel. Ştiind acest lucru, îm­pă­­ra­tul îl roagă pe stareţ să binecuvânteze… păs­tră­vul. Sfântul, privindu-l în ochi pe împărat, îi spune: „Fie după cuvântul tău, împărate. Păs­trăv să fie!“; şi, descoperind vasul, găseşte înă­un­tru un păstrăv! În faţa atâtor evidenţe ale drep­tei credinţe, pe Sigismund îl bate gândul convertirii la Ortodoxie. Şi totuşi îi mai cere Sfântului o ultimă dovadă: să treacă prin foc nevătămat. Sub ochii îngroziţi ai asistenţei, Nicodim – doar pentru un suflet, ce-i drept, împărătesc – porunceşte să se aprindă foc mare, chiar între cei doi brazi din faţa bisericii. După ce s-a rugat fiebinte la Dumnezeu, Nico­dim şi-a pus veş­mintele şi împreună cu uce­nicul său An­to­nie (nimeni alt­ci­neva de­cât co­pi­lul care pierduse porcii) a trecut prin vâlvătaie de trei ori, în numele Sfin­tei Treimi. Uluiţi, toţi au că­zut în genunchi, iar împăratul a cerut pe loc bo­tezul orto­dox, numindu-se din acel ceas Ma­tei. Mor­mân­tul lui se află as­tăzi într-o mă­năs­­tire ortodoxă din Cra­covia (Po­lo­­nia).

Secretul stareţilor
A doua zi de Cră­ciun, 26 decembrie 1406, în vârstă de 108 (du­pă unele scrieri; după altele: 96), sta­reţul coboară cu greu de la peştera sa, aflată deasupra mănăstirii, îşi ia rămas bun de la întrega obşte şi se mută la Domnul. Este îngropat în mor­mântul din prid­vor, dinainte pre­gătit. După 7 ani, călugării i-au aflat osemin­tele întregi, neputrezite, din care izvora mir. Domnitorul Basarab cel Tânăr (1473) a hotărât să aducă moaştele la Bucureşti. În acel moment, Nicodim i se arată în vis stareţului, înştiinţându-l şi poruncindu-i să-i ascundă moaş­tele, afară numai de un deget –  arătătorul. Îngrozit, bietul stareţ ascunde sfin­tele moaşte, şi acesta a fost secretul cel mai bine păstrat al tuturor stareţilor Tismanei. El s-a transmis oral, până în timpul comuniştilor, când ultimul stareţ al mănăstirii (ulterior a fost transformată în obşte de maici) a murit pe neaşteptate într-un spital din Bucureşti, nea­vând cui lăsa taina sfintelor moaşte ale Cu­vio­su­lui Nicodim.
În anul 1955, Biserica Ortodoxă Română a generalizat cultul Sfântului Nicodim, în vremea Mitro­po­li­tului Olteniei, Firmilian, cu data de prăznuire 26 decembrie.

„Recordurile“ Tismanei
Nu numai ve­chi­mea Tismanei îi dă aura de stră­lu­cire, dar şi pa­trimoniul spiri­tual şi cultu­ral pre­­zent aici. Bu­nă­­oară, bisericuţa din cimitir este cti­­toria lui Matei Ba­sarab, iar lângă ea se află turnul de pază, din care pandurii lui Tu­dor Vla­di­mi­rescu, ba­ri­ca­daţi în spa­tele zidu­rilor, au pi­che­tat, câteva săp­tămâni, dru­mul către mănăs­tire. Apoi, la poa­lele peretelui de stâncă, se află câ­teva peşteri în ca­­re a fost ascuns tezaurul Ro­mâ­niei, în peri­oada ce­lui de-al doilea război mondial. Prin­tr-o trădare, el a fost găsit de trupele sovietice.
În muzeul Tis­manei se află cea mai veche cusătură din Ro­mâ­nia, o bederniţă care a apar­ţinut mitropolitu­lui Antim Critopol (1381). Aici, la Tis­mana, a fost scrisă cea mai ve­che carte ro­mâ­nească, un Tetraevangheliar, care are la sfârşit câteva rânduri lăsate chiar de mâna „popii Ni­codim“ – Sfân­tul Nico­dim însuşi. Vo­lu­mul se află la Muzeul de Is­torie al Ro­mâ­niei.
Interiorul bisericii are o pic­tură de o rară frumuseţe, făcută în două etape: prima, apar­ţinând lui Do­bro­mir din Târ­go­viş­te (1563-64) şi care este pre­zen­tă în pro­naos. A doua frescă, cea din 1732, a fost rea­li­zată de Ra­nite Grigorie, în stil post-brân­co­­ve­nesc, aco­pe­­rind vechea fres­că în naos şi altar. Ca­ta­­pe­teas­ma datează din 1766 şi este din lemn de tei, po­leit cu aur. Toaca de bronz de la in­trare, cu vulturul bicefal al Basarabilor, este din 1840.
Anul 1955 marchează începutul unor ample lucrări de restaurare a mănăstirii, mitropo­lit al Olteniei fiind Firmilian, iar stareţă a mănăstirii fiind Ierusalima Gligor. Energica stareţă, ardeleancă din Ocna Sibiului, păstoreşte şi în prezent obştea de la Tismana. Cele 40 de călugăriţe alcătuiesc inima vie, păstrătoare în duh a Tismanei, ca pe o datorie mărturisitoare a mânturii şi a zbuciumului veacurilor ro­mâ­neşti.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *