LOADING

Type to search

Pelerinaje

Marea Lavră, vazuta de George Crasnean

Share

 

 

Denumire oficială: Iera Moni Megistis Lavras

Rangul în Athos: I

Anul zidirii: 963

Ctitor: sfântul Athanasie

Stareţ: gheron Prodromou

Iconom: Maica Domnului

Paraiconom: gheron Eustratios

Epitropi: gheron Ambrozie şi Eustratios

Proiestaminos (antiprosopos): gheron Nicodimos

Obşte: 40 monahi

 

Istorie şi sfinţenie

 

Către anii 960, nevoind a urma sfântului Mihail Maleinos în cele ale egumeniei mănăstirii Kyminas, sfântul Athanasie a venit în Athos, doar cu două cărţi şi culionul  părintelui său duhovnicesc. Şi’a luat numele de Barnaba şi dându’se drept un marinar rătăcit s’a pus sub ascultarea unui bătrân sporit, Zygos, mai apoi nevoindu’se prin peşteri şi colibe în ţinutul aspru Melana, nu departe de locul unde avea să se întemeieze viitorul schit românesc Prodromou. A căutat să ridice apoi o biserică, însă ce zidea el ziua dimpreună cu ucenicii săi, dărâmau în fiecare noapte diavolii. Înălţând rugăciuni către Maica Domnului, Fecioara s’a milostivit de el şi i’a dat sfat să temeluiască într’o singură zi biserica şi să şi slujească în ea până’n seară. Bisericuţa dăinuie şi astăzi lângă Marea Lavră şi ca semn al minunatei sale zidiri, lângă ea s’a plantat un chiparos cu rădăcina în sus. Pentru că şi în ziua de azi încearcă să’şi ducă crengile spre vârful din pământ, acesta arată mai mult a cedru decât a chiparos, cu rădăcina sa îndreptată către cer.

 

A fost o vreme, prin anul 962, când sfântul Athanasie a voit să părăsească Athosul, pentru că, înmulţindu’se ucenicii şi neavând de niciunele (era foamete în tot imperiul bizantin), cuviosul a plecat către Karyes, să ceară sfat protosului. Ostenind pe cale, s’a aşezat lângă cărare şi în locul acela i s’a arătat Maica Domnului care l’a întrebat pentru ce a purces la drum. Jeluindu’i’se de lipsurile întâmpinate, Fecioara l’a dojenit pentru necredinţa lui în purtarea ei de grijă, iar ca să’şi dea seama Athanasie că nu’i va lipsi nimic de va avea credinţă, l’a pus să lovească cu toiagul în piatră. Şi făcând acesta semnul crucii în stâncă, îndată a ţâşnit izvor de aghiazmă în acel loc, care curge şi în ziua de azi fără oprire, chiar dacă e secetă şi seacă toate celelalte izvoare. (O singură dată a secat izvorul pentru că o seamă de monahi s’au gândit să folosească şuvoiul de apă şi au construit o moară mai în vale. După ce s’au înţelepţit şi au dărâmat’o, aghiazma a izvorât din nou!). Şi fiindcă Maica Domnului s’a îngrijit atunci (şi de atunci)  de toate cele trebuincioase mănăstirii, Marea Lavră are drept iconom (înscris în acte!) pe Fecioara Maria! Din obşte se alege doar un para-iconom, care s’o ajute pe Maica Domnului în treburile mănăstireşti…

 

Primele construcţii ce s’au făcut la mănăstire au fost câteva chilii (zidite pentru Athanasie şi Nechifor, ele mai dăinuiesc şi astăzi, nu departe de Lavră) ce s’au zidit pe la anul 961, pe vremea când prietenul sfântului Athanasie, Nechifor Focas, era general în armata bizantină şi se afla într-o expediţie în Creta. Biserica principală – katholikonul – a fost începută în primăvara anului 963, de faţă fiind şi trimisul împăratului, Metodie, şi s’a isprăvit în toamna aceluiaş an. Katholikonul era mult mai mic la acea vreme, pentru că sfântul avea doar vreo 20 de ucenici pe lângă el, însă a fost dărâmat spre sfîrşitul vieţii lui Athanasie şi clădită biserica nouă, prima cu două strane în formă de cruce, în stil „athonit” (ce se vede şi în zilele noastre) pentru cei 120 de ucenici care se înmulţiseră datorită sfinţeniei aghioritului din Trapezunt. Se ştie că aşa a şi murit sfântul Athanasie, lucrând la noua biserică, a cărei turlă a căzut peste el, meşterul Daniil şi încă 5 ucenici. Se întâmpla asta la 5 iulie (cândva între 1006 – când a scris testamentul său către Ioan Iviritul, pe care l’a numit epitropul Lavrei –  şi 1011, când e menţionat ca urmaş al său, Eustratios), zi care a devenit hramul Marii Lavre, deşi mai nainte ziua de praznic fusese Buna Vestire. Se spune că sfântul Athanasie ar fi ştiut de la sfântul Pavel Xiropotamul (al II lea, pentru că a mai existat un pustnic cu acest nume care se nevoia pe un versant al Athonului, pe valea Cheimarros şi care era adeptul unei vieţi monahale mai ascetice. Drept pentru care l’a reclamat pe sfântul Athanasie, printr’o gramma trimisă împăratului Ioan Tzimiskes, pentru viaţa chinovială largă pe care o introdusese în Athos prin Megistis Lavras!), dar şi de la Dumnezeu (înainte de a se urca pe schelă s’a schimbat în hainele de sărbătoare şi şi’a pus culionul sfântului Mihail pe cap!) care va fi sfârşitul său în astă lume. După ce a zidit Marea Lavră, sfinţii Athanasie şi Pavel s’au vorbit să delimiteze hotarele mănăstirilor lor şi au hotărât să facă asta în dimineaţa următoare, după ce’şi vor fi făcut pravila. Athanasie însă, ştiindu’şi rugăciunile pe de rost, a purces la drum din zori şi s’a rugat pe cale, astfel că sfântului Pavel i’a revenit o moşie mai mică pentru mănăstirea Xiropotamou. Supărat, acesta i’ar fi reproşat: „M’ai înşelat! N’ai să mori de moarte bună!”. Fiind văzător cu duhul şi sfântul Athanasie, acesta i’a răspuns: „Dar nici tu nu vei muri acasă!”. Sfântul Pavel a trecut la cele veşnice pe când se întorcea cu o corabie în Athos. Fusese după ajutoare pentru mănăstirea sa. Marea Lavră a rămas însă cu rangul I în Athos şi cu moşia cea mai mare, pe cuprinsul ei mai aflându’se schiturile Prodromou, Kavsokalivia, Agia Anna, Kerasia, Katounakia, Karoulia şi numeroase chilii.

 

Sfântul Athanasie – Avramie fiind numele său din lume – era de loc din Trapezunt (născut probabil pe la anul 930) şi rămăsese orfan de mic copil, fiind crescut o vreme de o rudă a mamei sale, mai apoi, după moartea acesteia, ajungând profesor în şcolile Bizanţului lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, pentru ca mai târziu să se retragă din lume şi să se închinovieze în mănăstirea de pe muntele Kyminas. După trecerea la cele veşnice a sfântului Mihail Maleinos, fuge de lume în Athos, unde va rămâne (afară de trei călătorii, în Creta, Cipru şi Attalia-pe ţărmul Asiei Mici) până la sfârşitul vieţii. Sfântul era un om „mare la stat”, aşa încât „cruciuliţa” lui de la gât (pe care o purta pe un inel de fier) cântăreşte (pentru că se află în mănăstire şi astăzi)  2,7 kg! Se spune că fiind zi de post odată şi aflându’se într’alt loc sfântul, un monah s’a smintit văzându’l că mănâncă două pâini şi crezându’l neînfrânat la masă. Peste câtăva vreme, fiind zi de praznic mare şi având oaspeţi, dar şi cunoscând gândurile monahului, sfântul Athanasie a şezut lângă acesta la masă şi s’a înfruptat din…nouă pâini! Dându’şi seamă de păcatul făcut, monahul i’a bătut metanie şi i’a cerut iertare pentru gândul său!…

Odată cu prima piatră pusă la temelia bisericii, sfântul Athanasie a sădit şi un chiparos în faţa ei (care dăinuie falnic şi astăzi, după 1047 ani!). Se spune că într’o vreme sfântul s’a supărat pe diavolii ce dădeau târcoale obştii şi a început să’i bată cu toiagul său de fier, iar aceştia căutau scăpare… căţărându’se în chiparos. Şi l’a întrebat Maica Domnului atunci: Ce faci Athanasie aici? Alung dracii care’i supără pe fraţi! – i’a răspuns sfântul cu obidă. Lasă’i Athanasie, că fără ispitele lor nu se va mântui nimeni! –  l’a povăţuit ceea ce L’a născut pe Mântuitorul. Şi Athanasie i’a lăsat, iar de atunci, ori de câte ori apare vreo ispită între fraţi, se spune: Iar s’a mai coborât unul din chiparos!…

 

În typicon-ul lui Tzimiskes din 970 mănăstirea era numită deja Megistis Lavras, dar încă de pe vremea lui Nechifor Focas avea titlul de mănăstire imperială şi fusese înzestrată şi cu un metoc la Peristera. Nechifor avusese grijă de mănăstirea prietenului său şi’i lăsase o rentă anuală considerabilă, pe care urmaşul la tron (şi asasinul său!), Ioan Tzimiskes avea să o dubleze prin Tragos-ul din 972 (prima lege a Athosului, care se află în păstrarea Kenotitei din Karyes şi este semnată de sfântul Athanasie şi alţi 57 de egumeni şi călugări athoniţi). De la Nechifor Focas se mai păstrează câteva mozaicuri, o uşă donată de împărat, precum şi moaştele sfântului Mihail al Sinadelor, ale sfântului Eustratie şi un braţ al sfântului Ioan Hrisostom. Tot el a înzestrat mănăstirea cu metoace (Limnos şi Peristera) şi multe odoare, pentru multa preţuire şi prietenie ce o avea faţă de sfântul Athanasie din tinereţile lor. (Se ştie că Focas era nepotul sfântului stareţ Mihail Maleinos, care a voit a’l lăsa urmaş în egumenie pe Athanasie. Acesta fugind în Athos a fost căutat din porunca lui Nechifor şi aflându’l, generalul i’a dăruit mult aur ca să zidească o mănăstire în Sfântul Munte, unde să se retragă şi el. Numai că în 963 a ajuns împărat al Bizanţului şi n’a mai apucat să se călugărească, murind în anul 969).

Doar egumenul Lavrei avea dreptul să poarte toiag precum protosul Athosului, era ales direct de către patriarhul Constantinopolului şi avea dreptul să tundă în monahism în biserica mănăstirii. Megistis Lavras a sporit în putere şi faimă duhovnicească secole de’a rândul, până prin veacul al XV-lea, când a trecut la idioritmie (abia în 1981 a revenit la viaţa de obşte!). Dintre monahii lavrioţi au ieşit patriarhii Atanasie, Gherasim, Nifon, Macarie, Isidor şi Calist de Constantinopol. Şi tot în Megistis Lavras s’au nevoit şi sfinţii Grigorie Palamas, Grigorie Sinaitul, Maxim Kavsokalivitul, Teolipt, Nil Sicheliotul, Nechifor, sau avva Dorotei. Dar pe la sfârşitul secolului XIV, după controversa isihastă, şi’a făcut reapariţia idioritmia şi odată cu ea s’a ivit şi o relaxare morală în rândurile monahilor athoniţi. Traiul pe cont propriu stă, probabil, la originea colindatului prin ţări străine după ajutoare şi aşa au ajuns athoniţii să beneficieze şi de dărnicia domnitorilor români vreme de secole.

Pe la sfârşitul secolului al XI-lea existau aproape 700 de călugări în Marea Lavră şi dependinţele ei, iar numărul era în creştere, după cum creşteau atât metoacele cât şi daniile făcute de împăraţii bizantini Ioan I şi al II-lea Paleologos, Andronic al II-lea Paleologos, ori ale despoţilor sârbi, Ştefan Milutin şi Ştefan Duşan.

Lavra stăpânea peste mănăstirile Monoxilitou (din 997) şi Kalaphatou (1065), schiturile Plateia (991) şi Provata (care în secolul XVIII număra vreo 300 de chilii!) şi se pare că dobândise şi mănăstirea latină a Amalfitenilor (care fusese cea mai înfloritoare dintre cele trei mănăstiri latine şi avusese dreptul de a avea corabie, fiind întreţinută de colonia de Amalfi din Constantinopol). După ce stăpânirea latinilor în Bizanţ a luat sfârşit (1204-1261), importanţa ei scade iar din mănăstire nu va mai rămâne decât un turn la Morphonou. Este bine de ştiut că au existat doi preoţi în Marea Lavră–care au slujit cu azime şi au declarat (după un sinaxar din 1280) patriarhului Ioan Beccos şi împăratului Mihail al VIII-lea Paleologos că acceptă unirea de la Lyon–pe care nici în ziua de astăzi nu’i primeşte pământul: oriunde au fost îngropaţi ţărâna i’a aruncat afară neputreziţi şi fioroşi, cu părul şi unghiile crescute! Acum sunt zidiţi într’o peşteră aflată undeva pe ţărmul dintre Lavră şi Prodromou. Momentan…

 

Icoane făcătoare de minuni şi sfinte moaşte

 

Cea mai vestită icoană a Marii Lavre este fără îndoială cea a Maicii Domnului „Cucuzeliţa”, numită aşa după celebrul cântăreţ psaltic Ioan Cucuzel. Acest sfânt era de obârşie din Dirrachia (Bulgaria) şi a rămas orfan de mic copil. Ajuns la şcoala de cântăreţi de la curtea împăratului Ioan Comnenos (1118-1143), a fost numit de către acesta cântăreţ principal pentru vocea sa încântătoare. Supranumele şi’l are de la o întâmplare în care a fost întrebat ce a mâncat la cină, iar el a răspuns „fasole şi mazăre”, adică koukouzelis şi aşa i’a rămas porecla. Neplăcându’i luxul de la curtea Bizanţului, a fugit în Athos, la Marea Lavră, unde, nespunând cine este, a primit ascultare să păzească turma de ţapi a mănăstirii. Animalele devenind tot mai slabe, egumenul a poruncit unui frate să urmărească turma ca să găsească o explicaţie acestui fenomen. Aflat la câmp, Ioan se apuca de cântat, iar ţapii îl ascultau ca vrăjiţi, uitând să mai mănânce! Aflând acestea stareţul i’a schimbat ascultarea şi astfel Ioan a devenit cântăreţ la strană.

După ce i’a cântat acatistul Maicii Domnului lângă icoană, Ioan, fiind ostenit după o priveghere, a aţipit într’o strană. Maica Domnului a venit la el şi, dându’i un ban de aur, i’a spus: Bucură’te şi tu Ioane şi nu te opri din cântat că nici eu nu te voi uita pentru asta! Deşteptându’se brusc, Ioan a găsit talerul de aur în palma sa şi a rămas încredinţat de cele ce trăise lângă icoana, care de atunci s’a numit Cucuzeliţa şi care a făcut nenumărate minuni de’a lungul vremilor. Maica Domnului i’a mai tămăduit, spre apusul vieţii  sfântului Ioan Cucuzel şi un picior cangrenat. Ioan Cucuzel a fost îngropat în biserica Arhanghelilor (ctitorită de el), dar a rămas nemuritor ca patron spiritual al tuturor cântăreţilor de muzică bizantină.

O altă icoană făcătoare de minuni este cea a Maicii Domnului numită „Iconoama”, pentru că, fiind mâhnit odată sfântul Athanasie din cauza lipsurilor din mănăstire, i’a grăit acestuia din icoană şi zicându’i: Nu te mai întrista Athanasie, pentru că de’acum eu voi fi iconomul acestei mănăstiri! Şi de atunci în toate actele a fost trecută Maica Domnului pe funcţia de iconom al Marii Lavre, iar ea cu adevărat a purtat de grijă şi acestei mănăstiri.

Icoana de la poarta mănăstirii numită din această cauză „Portăriţa” (Portaitissa) a fost de multe ori păzitoarea Marii Lavre. Odată, pe când turcii au intrat în Athos ca să caute greci refugiaţi aici după înfrângerea Eteriei din 1821, un musulman a tras câteva gloanţe în icoana Maicii Domnului, iar la treilea a ricoşat în necredincios omorându’l. Văzând întâmplarea, ceilalţi au lăsat mănăstirea în pace.

 

Marea Lavră păstrează cu sfinţenie capul sfântului Vasile cel Mare şi al sfântului Ioan Cucuzel, o mână a sfântului apostol Andrei şi o alta a sfântului Ioan Gură de Aur, moaştele sfântului Mihail al Sinadelor, o bucată din lemnul Sfintei Cruci şi multe alte sfinte moaşte. Mormântul sfântului Athanasie se află într’un paraclis din partea stângă a katholikonului, străjuit de bastonul său de fier în patru muchii şi lung de doi coţi. Tot aici se mai găsesc mitra şi sacosul lui Nechifor Focas şi mulţime mare de odoare bizantine. Biblioteca Lavrei este cea mai bogată dintre cele athonite, ea deţinând 2.050 de manuscrise (din care 650 sunt pergamente), 165 de codici vechi (dintre care 15 sunt din principatele române) şi peste 30.000 de cărţi tipărite (aproximativ 60 sunt tipărituri valahe din secolele XVII-XIX, majoritatea brâncoveneşti, sau ale lui Dosoftei!).

 

 

Daniile româneşti în Athos

 

Primul domnitor român despre care se ştie cu certitudine că a ajutat Marea Lavră a fost sfântul Neagoe Basarab (1512-1521), care a hotărât „a da Lavrei, lui sveti Athanasie un ajutor anual, iar biserica cea mare-katholikonul-cu altarul şi tinzile cu tot le’a înoit; şi’a împreunat plumbul cel vechiu cu altul nou şi’au acoperit toate de isnoavă. Şi toată cliserniţa (biserica cu cimitirul ei) o au zidit’o din temelii; vase de treaba bisericii, vase de aur şi argint şi zavese cusute cu sârmă de aur prea înfrumuseţate a dat şi i’a făcut şi mertic mare, câte 200 taleri pe an”. (Gavriil Protul-Viaţa lui Nifon, editura Erbiceanu, Bucureşti 1888, pag. 93). Conform mitropolitului Dionisie de Serres (care fusese la sfinţirea bisericii de la Curtea de Argeş, în 1517) tot sfântul Neagoe este şi cel care a reparat şi turnul (pyrgos) mănăstirii şi s’a îngrijit şi de pictura celei mai frumoase trapeze din Athos. (Cele 21 de mese din piatră dăinuie şi astăzi în trapeza Marii Lavre).

Deşi a domnit puţin (1523-1526) „Vladislav al III-lea Radu, voevod al Ungro-Vlahiei şi de sine stăpânitor” (cum scria până la 1814 pe inscripţia în slavonă de pe arcada intrării principale în narthexul katholikonului) a acoperit cu plumb biserica şi a mai dăruit o frumoasă icoană a sfântului Athanasie, ce se păstrează în spatele tronului episcopal.

Vlad Vodă Vintilă (1532-1535) a dat Lavrei câte 10.000 de aşpri (plus 1.000 aducătorului), sumă din care a fost plătit şi Teofan Cretanul pentru pictarea katholikonului în 1535!

Petru Şchiopul stabileşte în 1579 o danie anuală de 6.000 de aşpri către lavrioţi şi suma aceasta va fi menţinută mulţi ani de acum încolo de către domnitorii valahi, sau moldoveni.

După 1585 Alexandru cel Rău (1592-1593) închină Lavrei moşia sa de la Băicoi cu tot cu ţiganii pe care îi avea în stăpânire, iar Ieremia Movilă (1595-1606) reînoieşte dania celor 6.000 de aşpri din partea Moldovei. Un alt Movilă, Gavrilaş, care s’a urcat pe tronul Valahiei în 1618, nu mai dă 6.000, ci 15.000 de aşpri (plus 1.000 pentru drumeţ) în 1618!

Pentru că egumenul Ioasaf a venit cu capul sfântului Mihail al Sinadelor şi a alungat lăcustele din Valahia, domnitorul Matei Basarab (1632-1654) îi va dărui acestuia în 1643 două evanghelii ferecate în argint şi bătute cu pietre scumpe (una este chiar din secolul IX, scrisă pe pergament!) şi un Liturghier pe care, din cauza greutăţii pietrelor scumpe, lavrioţii nu’l scot decât la Crăciun! Sub egumenia aceluiaşi Ioasaf, în 1653 în Lavra, Matei Basarab va ridica din temelii biserica închinată sfântului Mihail al Sinadelor, tot el plătind lui Anastasie şi Marin de Nafplios, pictura lăcaşului.

La 30 mai 1664, Grigore Ghica (1660-1664 şi 1672-1673) după ce aminteşte de obişnuita danie de 6.000 de aşpri pomeneşte şi de 1.000 de bolovani de sare de la Ocnele Mari, pe care îi dădea lavrioţilor să’i folosească cum vor vrea (sau să’i vândă, cum făcuseră înaintaşii lor!).

Şerban Cantacuzino (1678-1688) a închinat în 1682 Athosului (deci şi Marii Lavre) marea sa ctitorie de la Cotroceni cu moşiile ei întinse. Tot el a reparat în ultimul său an de domnie şi turnul lui Tzimiskes.

Sfântul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) roagă pe egumenul Lavrei să îi aducă în Valahia moaştele sfântului Mihail, ca să izbăvească ţara de lăcuste şi drept mulţumire, pe lângă cei 6.000 de aşpri (şi încă 300 pentru drumeţ) îmbracă în argint mâna sfântului Ioan Hrisostom, iar pentru moaştele sfântului Sinadelor face un chivot din aur şi argint, bătut cu pietre scumpe.

Fanarioţii nu vor uita nici ei ctitoria sfântului Athanasie: în 1719 se pictează paraclisul Portaitissei cu contribuţia lui Nicolae Mavrocordat, iar zece ani mai târziu, cu prilejul aducerii pentru a treia oară a moaştelor sfântului Mihail al Sinadelor, confirmă aceeaşi danie de 6.000 de aşpri pe care o va întări şi fiul său Constantin Mavrocordat la 23 octombrie 1735.

Grigore II Ghica, domn al Moldovei de patru ori, dădea în 1747, mai mult: 8.000 de aşpri pentru mănăstire şi 800 pentru drumeţi, poate şi pentru că lavrioţii îi aduseseră moaştele sfântului Teodor în ţară. Şase ani mai târziu, în Valahia, Matei Ghica urcase şi el la aceleaşi cifre dania sa. În 1756 Constantin Racoviţă aduce moaştele sfântului Mihail pentru a patra oara în Ţara Românească şi plăteşte aceeaşi sumă anuală. În 1768, Scarlat Ghica este mai darnic cu aducătorii daniei, cărora le urcă simbria la 3.200 de aşpri.

În 1773 se închină Marii Lavre şi mănăstirea Maicii Domnului din Berzunţi-Bacău, cu tot cu moşiile de la Letea (4.100 ha), Lupeni şi Berzunţi (4.000 ha).

Dacă nu ar fi existat aceste danii româneşti în bani şi moşii, lavrioţii ar fi pierdut tot ce aveau: deja vânduseră din metoace şi din munţi ca să scape de bancherii evrei din Constantinopol, la care aveau amanetate şi odoarele bisericeşti!  Şi tot datorită ajutoarelor româneşti stau în picioare majoritatea clădirilor Marii Lavre.

 

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *