Muereasca: Ultima frontieră

Pustnicul din Frăsinei

Dis‑de‑dimineaţă eram gata de drum, sorbind ceaiul fierbinte mai mult din picioare, privind la o geană roşiatică, trimisă din orizont. Nu departe de mine, pustnicul îşi îngrămădea în desaga deja plină de haine călugăreşti, ultimile lucruri rămase afară: o psaltire cu scoarţe din piele, un ceaslov gros cu foi îngălbenite, un acatistier, un sfeşnic minuscul, o căţuie afumată şi o trusă metalică, de mici dimensiuni, adăpostind o sticluţă de aghiazmă, una de mir, o rezervă de anaforă şi câteva boabe de tămâie. Eram printre puţinii privilegiaţi de a fi acceptat ,,necenzurat”, în coasta părintelui, din moment ce mâncam salata de varză împreună, făcută chiar de mine, sub observaţiile sale culinare: varza tăiată mărunt, amestecată cu puţină ceapă, un praf de busuioc, niţică sare şi un strop de ulei de măsline, bine amestecate. Ba chiar primii binecuvântare să zdrobesc bărbăteşte varza, ce‑i drept cam tare, direct cu oasele pumnului, răsucite vârtos pe fundul castronului.

Asta‑mi aminteşte, oarecum, de găzduirea recentă la bordeiul său din Frăsânei, unde părintele îmi fusese o gazdă exemplară şi un bucătar desăvârşit, potolindu‑mi foamea de mirean hămesit cu câţiva hribi fripţi pe jăratec, daţi de‑a dura prin mujdei de usturoi, înfrăţiţi ad‑hoc cu un boţ galben de mămăligă aburindă, proaspăt răsturnată lângă castronul cu piure de urzici; totul stins la urmă cu o ţuică de skinduc, ca să fugă sfârcâiala căpătată pe drum. Dar pe lângă arta culinară călugărească, stăpânită cu atâta măiestrie de bătrânul pustnic, care nu‑şi pierdu pară‑se viaţa degeaba prin mănăstiri, mai observai nişte deprinderi, nu chiar la îndemână a fi văzute în fiecare zi.

Părintele renunţase la unele obiceiuri lumeşti, cum ar fi spălatul cu şampon sau săpun parfumat, folosind un săpun de casă şi o trusă de păr, cu petrol. În orice condiţii ar fi trăit, părintele îşi putea menţinea o minimă igienă corporală, fără riscul de a răci. Nu exista călătorie în care părintele să nu aibă asupra sa sticluţa cu aghiazmă, anaforă măcinată, mir de la moaşte, un săculeţ cu pesmet şi rugăciunea ,,Doamne Iisuse” neîncetată. Măsura sa era tăcerea, odihna sa era privegherea. Nu dormea niciodată mult; aţipea 2‑3 ore înainte de miezul nopţii, când se trezea pentru pravilă. Zorii zilei îl găseau în picioare ca un soldat la datorie: şcoala Athonului românesc îşi spunea cuvântul. Nu puteai fi în apropierea sa fără a deprinde treptat viaţa virtuoasă, imitându‑l involuntar…

Şcoala Athosului în lume

Cu ajutorul lui Dumnezeu, a mai trecut un an de facultate. Părintele avea ascultare să vină la studii, în grupa cu frecvenţă redusă, din care făceam şi eu parte. ,,Unde‑i lege, nu‑i tocmeală!”. Tot clerul bisericesc trebuia să aibă studii superioare. Iar părintele reuşise să facă un lucru nemaipomenit: nu se da după lume, ci aduse el pustia în lume. Dormind în scaun sau priveghind în picioarele goale, pe holul vilei unde eram găzduiţi, parcă‑l vedeam în bordeiul de la Frăsânei, netulburat, văzându‑şi de rânduielile sale. Acum eram gata de drum. După jumătate de oră, făcând autostopul pe strada Craiovei, opreşte în sfârşit o ,,utilitară”; şoferul ne face loc pe bancheta din spate, printre cutii cu conserve, ciocolate, sucuri şi portocale: ,,Puteţi servi câte doriţi!”. Atât mi‑a trebuit, căci în graba noastră, pe lângă ceaiul de dimineaţă, nu mai mâncasem nimic. Delectându‑ne cu aceste bunătăţi, ne‑am trezit pe Gura Văii, la Muereasca, unde coborâm. Greul abia acum începea. Indicatorul arăta 5 km până la mănăstire dar, cum aveam să‑mi dau seama mai târziu, erau ceva mai mulţi. O căruţă plină cu scânduri era noua noastră ocazie, mergând pe drumul şerpuit, printre coamele ierboase, presărate cu casele muntenilor. Se instală liniştea, marcată ritmic de tropotul cailor, trăgând căruţa la deal, la marginea satului. Treptat, pătrundem în singurătatea fermecată a pădurii de fagi, cu trunchiuri înalte şi albe, cu ramurile lor stufoase, drepţi şi rari ca nişte fârtaţi. Odată cu stâncile răsărite în întunecimea pădurii, pe malurile abrupte ale râpelor săpate de ape, trunchiurile lor chinuite se contorsionează, luând înfăţişări fantastice. Le sar în ajutor stejarii falnici seculari, întinzându‑şi crengile bărbăteşte, viguroase, peste ameninţătoarele praguri pietroase.Vântul brăzdează cu vuiet uşor marea de crengi abia înverzite, în palida lumină a începutului de primăvară. Ne adâncim treptat în inima pădurii seculare, cu sentimentul că suntem singuri în această lume a Fantaziei, locuită de umbre mişcătoare, în descântul dulce al apei strecurându‑se prin vaduri. Soarele se scaldă într‑un amurg prea timpuriu, luminând încă piscurile înalte ale munţilor, întunericul grăbindu‑se parcă să înghită adâncimile râpilor petrecute de urmele fiarelor sălbatice. Încerc să scrutez cu privirea fisurile adâncite tainic în pieptul muntelui şi să‑mi acordez auzul la ecourile reci, amestecate cu foşnetul de şoapte vegetale. Pârâul ne însoţeşte tenace, când la dreapta, când la stânga drumului, asemenea unei călăuze montane, arătând de veacuri calea, neştiuţilor rătăcitori pelerini. La o răscruce de drumuri forestiere, lăsăm căruţa să facă la stânga prin pădure, iar noi ne continuăm drumul pe jos, luându‑ne rămas bun. Frigul şi umeazeala se pogorâ peste trupurile noastre, înţepenite de statul prelungit pe maldărul de scânduri, puţină mişcare fiind binevenită. Ţin pasul alături de bătrânul sihastru, care nu pare deloc să se grăbească. Parcă‑mi ghici gândul: ,,În seara asta nu mai ajungem la Frăsânei, rămânem la Muereasca. E mai bine aşa pentru mata’, dacă vrei să te‑ntâlneşti cu părintele Ioachim. După câte ştiu, el în seara asta slujeşte la „biserica pentru femei”, unde şi spovedeşte”.

Muereasca, frontiera spre Cer

În viaţa mea, vizitasem de câteva ori Mănăstirea Frăsânei, dar niciodată nu mă‑nvrednicisem să cobor la Muereasca. Şi totuşi, fenomenul Frăsânei nu‑l puteai cuprinde în suflet, dacă nu atingeai cu pasul, măcar o dată în viaţă, acest loc binecuvântat, încărcat de sfinţenie, legende şi mituri. Ideea, răspândită de gurile rele, că acest loc ar fi o atracţie doar pentru misogini şi că femeile erau blestemate, era complet falsă. Mănăstirea este frecventată preponderent de familii ortodoxe mixte din întreaga ţară, respectându‑se cu sfinţenie legământul Sf. Ierarh Calinic, ca, în acestă mănăstire să se trăiască numai după modelul Athonit, accesul nefiind permis femeilor. Astfel, femeile şi fiicele lor pot participa la slujbele ţinute de călugări doar la biserica ,,din vale”, iar bărbaţii cu fiii lor să participe, după voie, la slujbe, la biserica mănăstirii, ,,din deal”. Lucru acesta‑mi aminteşte de cuvintele Mântuitorului: ,,cel ce va iubi mai mult pe soţia sa sau pe mama sa sau pe fiica sa mai mult ca pe Mine, nu este demn de Mine”, arătând că la slujbă, fiece om este împreună cu sufletul său, pentru mântuirea sa, lăsând la o parte grijile lumeşti, de orice natură. Acest lucru este vizibil, de‑altfel, în orice biserică românească, înrădăcinat adânc în tradiţia poporului român drept credincios: femeile cu copiii stau separat mai în spate, sau în stânga naosului, iar bărbaţii mai în faţă, în dreapta, astfel încât să nu tulbure duhul de la rugăciune. Cântările Vecerniei se auzeau de‑acum din depărtare, trezindu‑mă din cugetările mele, păşind pe urmele bătrânului. Cu cât înaintăm mai mult pe cale, cu‑atât mai vii răsunau dumnezeieştile cântări, pentru ca nu după mult timp să descopăr în vale, răsărind la picioarele noastre, vestitul aşezământ de la Muereasca. Ne abatem spre stânga de la drumul pricipal, pe aleea principală, încadrată de alura impresionanţilor tuia. Intrăm smeriţi. Biserica este plină de oameni de toate vărstele, unii aşteptând în pridvor, sub binecuvântarea Prodromiţei, alţii în biserică, rugăciunile de dezlegare ce urmau citite. În mijlocul lor, disting statura înaltă şi spiritualizată a părintelui Ioachim, o figura emblematică a mănăstirii Frăsânei, după plecarea în veşnicie a Pr. Lavrentie. Fiinţa sa smerită răspândeşte peste tot razele bunătăţii, spunând parcă tuturor ,,Îndrăzniţi, nu vă fie teamă!”. Nu cred că este pelerin să nu fi remarcat căldura acestui Sfânt lăcaş, care nu te mai lasă să pleci în lume şi care încadrează perfect aura de bunătate şi de spiritualitate a părintelui. Zâmbetul său curat şi simpla punere a mâinii pe creştetul capului aduc alinare sufletului vătămat de păcatele lumii şi speranţa că, numai prin credinţa curată, ne putem mântui. A doua zi, dis de‑dimineaţă, mi‑am continuat drumul spre Marea Lavră a Frăsâneiului, nu înainte de a lua aminte, încă odată, la Legământul făcut de Sf. Ierarh Calinic, afişat vizibil pentru toată lumea, în mai multe rânduri, marcând spaţiul şi timpul pentru eternitate, amintind de cuvântul Mântuitorului către apostoli ,,Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri…”.

Eduard Gole scu
Fundatia GOLESCU
golescu.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.