Nicula 2018 – drumul mântuirii

Preambul

Sănătatea mentală înseamnă identitate și învățare. Să știi cine ești și să vrei să înveți binele. Să știi că nu e suficient să elimini factorii de risc, dacă nu sporești factorii de suport. Să știi cât de mare este nenorocirea de a respinge Împărtășania. Să știi că este cu neputință să trăiești creștinește și să înveți măcar să mori creștinește. Să prețuiești mai mult Cuvântul decât gazetele. Să înțelegi că doar prin smerenie vei vedea Raiul. Să știi că banii sunt pentru uz, nu pentru abuz.

Nimic nu este mai încântător decât o zi de primăvară la Mănăstirea Nicula. Aici l-am cunoscut pe părintele. Sa fii trecut vreo douăzeci de ani de atunci. Și acum țin minte parfumul vorbelor sale: Lacomul nu vede dincolo de lăcomia lui. Modelul de simplitate este floarea. Ea nu lăcomește după nimic. Face o bucurie, fără să aștepte nimic în schimb. Chiar dacă bucuria este făcută unui străin. Într-o lume plină de incertitudini, adevărul ne ghidează.

zzz2

Nimic nu este mai important decât privegherea. Vigilența neadormită, starea de trezvie în rugăciune. Părintele continuă tradiția privegherilor, antrenându-ne pentru o alt fel de Cupă Mondială. Amintirile sunt vii. Segmentul de timp este doar o unealtă în atingerea scopului: mântuirea. Acum două decenii, am cunoscut cu adevărat un om fără vicleșug. Și locul și omul aveau ceva aparte. Se sfințeau reciproc și luminau pelerini însetați de credință. După douăzeci de ani, Nicula a rămas capitala spirituală a Transilvaniei. Și nu doar în august. Primul crucifix. Primul pelerinaj. Prima Biblie. Primul Exod spre liniște. Primii psalmi: Doamne, Tu îmi dai putere pentru bătălie! Doamne, Tu îți arăți puterea față de descendenții din David mereu! Legea Ta e perfectă, ea dă viață sufletului meu. Legea Ta e demnă de încredere, ea dă înțelepciune celui simplu. La Nicula, observi că Dumnezeu nu se retrage. De fapt, El sărbătorește victoria cu noi, împarte veșnicia cu noi. Nu există părăsire, ci prezență activă. Nu este o plecare (abandonare), ci o venire în slavă. Aici vedem că psalmii sunt și pentru noi. Ei lasă o amprentă profundă asupra noastră. O.M.G. zicea la Nicula: Psalmii sunt cântecul de mulțumire care îmi aduce liniștea, bucuria și pacea.

O academie altfel

Nimic nu este mai eficient decât apropierea de oameni plini de har. În viața creștinului nu este loc de impostură. Nici de amatorism duhovnicesc. Nicula este drumul mântuirii*. Nu este o supraviețuire disperată, ci o înviere permanentă. Nu este o fugă de ceva, ci o regăsire a întregului. Curiozitatea este forma prin care orice inocent încearcă să găsească adevărul. Este o năzuință sinceră, simplă, curată. Copilul îndrăznește să caute iubirea Părintelui. Căutând, scapă de uzură. Caută accesul către timpul fără de timp. Fie ca din această clipă să Îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. Să pornim în călătoria spre Insula Fericiților. Să luminăm întunericul Nordului!

Nimic nu este mai urgent decât să înțelegi că un nou iPhone nu te va face mai fericit. Părintele recomandă tuturor fericirea voluntarului, care slujește zi de zi pe alții, iar seara se întoarce epuizat în modesta lui locuință (și nu ar schimba nimic). În contrast cu comodul care toată zi privește inert un ecran, cu gogoșile pe post de cătușe. Academia duhovnicească de la Nicula respinge calea cirenaică (care acceptă toate plăcerile posibile). Nu este indicat să sari de pe o clădire, doar pentru scurta plăcere de a zbura. Nu este important să câștigi Cupa Mondială (precum Zidane în 1998) sau Concursul X Factor. Nu e important ce cred alții despre tine, ci ceea ce ești.

Nimic nu este mai îmbucurător decât zâmbetul unui copil. Părintele păstrează inocența unui prunc, care se roagă permanent, până și în somn. Părintele aduce alinare fiecărui pelerin înlăcrimat. Fiecare pleacă convins că va fi chemat la cele veșnice atunci când șansele de mântuire vor fi maxime. Nu când va epuiza tot ceea ce i se pare că are de făcut sau de zis. Numai că, in mlaștină, nici o rădăcină nu se prinde încă**. Mlaștina patimilor va fi secată, pentru a se putea prinde rădăcina virtuților.

Nimic nu este mai plin de speranță decât gustul victoriei. Nici o luptă nu este dinainte pierdută. Părintele are vorba blândă: Pentru a face un salt, vom renunța la vechile bagaje. Vom făgădui că ne vom îndrepta. Iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă. Nu există scurtături în drumul către fericire. Există doar călăuze. Prin vorbe simple, părintele reușește să ne convingă că în spatele cuvintelor scripturistice sunt intenții valabile milenii la rând. Este evident că păstrăm o admirație pentru această persoană cu un comportament angelic. La Nicula, simți că viața este frumoasă. Că viața nu este anostă, violentă, urâtă și deplorabilă. La Nicula, scapi de mentalitatea sclavului, care nu se poate bucura. Aici găsești o altă formulă de calcul al fericirii: intensitate – certitudine – puritate.

Nimic nu este mai liniștitor decât să ai cugetul împăcat că te-ai străduit pe cât ai putut să îți faci datoria și să nu îți trădezi valorile. Părintele este explicit: Decât să fii complice, mai bine sa înfrunți. Dar cu discreție, fără să faci valuri, chiar dacă vei fi ridiculizat și discreditat. Trage semnalul de alarmă și nu te înhăita cu nimeni nepotrivit. Practică virtutea, până va deveni ceva natural, ca un exercițiu sportiv executat de un atlet consecvent. Salvează un copil de la înec, chiar dacă îți vei strica pantofii***. Dacă am relua ultimii trei mii de ani, oare am face totul la fel? Am face fiecare cât de mult bine am putea? Cu siguranță, apostolii aveau așteptări mai mari în ceea ce privește schimbarea morală a lumii, neputându-și imagina atrocități întinse pe două mii de ani de la înviere. Asta pentru că înțelepciunea nu a însemnat ceea ce ar fi trebuit: disciplina. Dacă îți dai seama că te înșeli de foarte mult timp, nu îți rămâne decât să o iei de la capăt.

O psihoterapie altfel

Nimic nu este mai de dorit decât învierea, iar părintele este un veritabil mărturisitor al ei: Dragostea nu va eșua, Dumnezeu nu are cum să piardă. Într-o galaxie plină de incertitudini, adevărul învierii ne ghidează. Fără îndoială, ne vom întoarce la Nicula. Aici suntem la adăpost. Înțelegem în mod dramatic că Iisus are dreptate. Că noi nu suntem deloc pregătiți pentru darul Lui. Că fiecare este un custode al acestui tezaur. Înțelegem cu toții că răul nu trebuie multiplicat, ci eradicat. Abia apoi putem spera la fericire. Aici totul e clar: Unirea cu Dumnezeu se va dovedi mai puternică decât moartea. Ultimul dușman – moartea – a fost distrus. Dumnezeu a făcut toată munca grea pentru noi, să nu Îi fim ostili.

Nimic nu este mai crucial decât să identificăm dușmanul. Părintele ne sfătuiește să nu fim ostili cu necreștinii, nu ei sunt dușmanul. Noi suntem dușmanul, atunci când refuzăm înaintarea în lumina Lui. Atunci când nu renunțăm la deprinderile meschine. Atunci când înăbușim adevărul. Părintele identifică esența: Evanghelia celebrează suveranitatea Domnului Iisus. Cuvintele Lui trebuie luate în serios. Altfel, suntem blocați în beznă. Nu suntem somnambuli, ci persoane care vor să se trezească din coșmar. Istoria are un singur punct de cotitură: învierea. Aceasta nu poate fi redusă la o metaforă. Cine caută speranța, să nu privească în direcția greșită. Lumea va funcționa cel mai bine atunci când va fi condusă de slujitori smeriți. La Nicula, am înțeles acum două decenii: Cei eliberați Îl proclama Rege pe Eliberator. Nu adăugăm pur și simplu încă un element la o listă. Modificăm sensul tuturor celorlalți termeni.

Un urcuș altfel

Nimic nu este mai limpede decât faptul că avem nevoie de izbăvire. Profet după profet spun asta. Părintele este clar: Deși i se oferă soluția, omul preferă să fie o parte a problemei. La Nicula este limpede cât de puternică este forța învierii. Oricât de remarcabile ar fi fost minunile și învățăturile Domnului, nici una nu merita scrisă daca nu exista învierea. Exista foarte multă dezamăgire în popor. Există o saturație de șarlatani cu pretenții mesianice. În zgomotul metropolei e mai dificil să nu uiți asta, dar aici anamneza este firească. Întreaga secvență a istoriei este expusă în psalmi. De aceea și sunt psalmii cele mai citite rugăciuni. Și nu doar la Nicula. Citind Psalmii, nimic nu mai este șocant sau de neînțeles. Cu toate acestea, nimic nu îi putea pregăti pe ucenici pentru crucificarea Împăratului Învățător. Viziunea lor despre Împărăție încă nu era asemănătoare cu a Lui. Abia după înviere vor înțelege toate generațiile de ucenici că tema Crucii nu este doar un subiect de învățat, ci modul vieții lor.

Nimic nu este mai trist decât o viață fără Dumnezeu. Există o singură dramă: accea de a nu dori iubirea Lui. Aceasta este doar cauza. Efectele pot fi multe, începând cu necăutarea Niculei și sfârșind cu farse deplasate. Un elev a creat panică într-o școală din Arad, unde a intrat cu un pistol de tip airsoft din plastic, cu bile. Cu siguranță, părinții nu l-au dus nici la Nicula, nici mai aproape. Astfel de gesturi se înmulțesc într-o lume căzută, lovită și nepansată. Nu te poți bucura (distra) întristând pe alții.

Nimic nu te face mai fericit decât slujirea. La Nicula înveți acest lucru, adesea omis în cetate. Părintele explică: Ateii nu reușesc să Îl înțeleagă pe Iisus, deoarece nu se străduiesc suficient. Pe parcursul căutărilor lor superficiale, ateii se poticnesc, incapabili de slujire. La Nicula înveți să îți asumi slujirea drept noul tău mod de putere. Fără această adunare a slujirii, găsești fie disperare, fie aroganță. La urma urmei, Iisus venise la Ierusalim și nu găsise slujirea așteptată nici la templu. În definitiv, ateii sunt smintiți azi ori de câte ori un creștin nu este un templu al slujirii. Dacă lucrurile nu ar sta așa cum le prezintă Iisus, atunci nici Avraam , nici Moise, nici David nu au ce căuta ca modele pentru noi. Dar exact așa stau lucrurile, exact cum le învață Iisus. Deci, chiar nu avem motive serioase de îngrijorare, decât în ceea ce privește slujirea. A noastră față de alții, nu a altora față de noi. Muntele Golgotei este noul munte sfânt al umanității. Noul urcuș spre înviere. Golgota nu este o înfrângere, chiar dacă Iisus moare. Prin această moarte, este zdrobită moartea, prin anularea cauzei inițiale, păcatul, acum absolvit. Acuzatorul este zdrobit, nu mai poate spune nimic. Dispare puterea morții și răsare învierea. Chiar dacă murim, moartea nu mai are aceeași putere asupra noastră. Placa păcatului este moartea, dar Iisus nu are păcat. Deci, moartea nu Îl stăpânește, El nu mai moare. Este exemplul suprem de slujire. Iar Nicula este Golgota Ardealului.

Nimic nu este mai sfânt decât iertarea. Părintele îmi amintește de Manole, barmanul care a ieșit cu un bici în parc și a lovit la întâmplare pe toți copiii, doar pentru că unul dintre ei (Mircea) aruncase cu o piatră pe acoperiș (ca să își dea jos ochelarii, aruncați înainte). Părintele îmi amintește și de un alt Manole, cu un pas în urma serafimilor, care intra în pauze în clase și lovea aleatoriu pe elevi. Legătura cu Nicula este simplă și neașteptată: Tocmai acești elevi erau trimiși disciplinar la Nicula. Alții veneau de bună voie. Dar toți erau încântați de pacea de aici. Unul singur (Ciprian) a rămas de tot. Dar aici am învățat iertarea, sub privirea blândă a monahilor cărunți. Nu trebuia neapărat să bifezi că ai fost foarte des. Nici nu puteai, deoarece mai aveai de mers și de învățat iertarea și iubirea și la Rohia, Neamț sau Lainici. Dar Nicula nu se supăra, așa cum Sfântul Ioan de Kronstadt, căruia mă rog zi de zi, nu se supără dacă îl amintesc și pe Sfântul Efrem cel Nou câteodată. Între sfinți nu mai există invidie. În sfinți, iertarea este deplină. Evangheliștii sunt nerăbdători să anunțe bucuria. Să avertizeze că premisele greșite trebuie abandonate. Oricât de vechi ar fi. Pentru ca Împărăția să vină. Numai că aceasta nu vine așa cum ne imaginăm noi. Ci așa cum o anunță Evanghelia. Noi vom deveni temple ale iertării. Dacă a fost un punct în care Cerul era legat de Pământ, acela era templul. Acolo se concentra o putere divină. Suferința de acum este doar un tunel înainte de a ieși la lumină. Ușa blocată după prima neascultare se redeschide. Numai să nu confundăm notele muzicale cu melodia. Iisus nu doar devine Om, ci și Împărat al tuturor oamenilor. Iertarea este forța de necapitulare, puterea de necaricaturizare. Mai mult, cei iertați sunt puși la treabă: să lumineze pe alții din beznă. Cei iertați știu că (la Rusalii) Iisus a trimis pe pământ respirația Cerului. Omul devenit profet poartă denumirea de creștin. Este deviza de bază de la Nicula.

O frecvență altfel

Nimic nu este mai eliberator decât adevărul. Părintele avertizează: Pune genunchiul la rugăciune! Știrile sunt extrem de multe, nu te îngrijora! Chiar mulțimea lor tulbură. Mai ales că se mai strecoară și câte o știre falsă. Nu te alarma la fiecare titlu panicard! Tu bazează-te pe Știrea cea Bună și roagă-te sa ai discernământul necesar de a nu confunda duhurile. Fă o pauză de televizor, chiar și de internet! Caută liniștea și intră pe frecventa profeților. Nicula este locul potrivit pentru așa ceva. Eliberarea prin adevăr: Plictiseala este supraevaluată, doar pentru a mări ispita. Numim ca plictiseală multe alte sentimente, creând confuzie în mod inutil. Nu suntem plictisiți. De fapt, suntem nerugati. Neîmpărtășiți. Neiubibili. Liturghia nu este plictisitoare decât pentru demoni. Pe frecvența Euharistiei, Raiul este deschis. Dacă ni se trimit inimi roșii și noi le vedem negre, problema e la primire. Comutați pe frecvența Lui!

Nimic nu este mai inocent decât integritatea. Părintele este extrem de realist: Să nu ne numărăm meritele! La Nicula, înveți că rugăciunea este un apel de urgență. Dar orice rugăciune fie are propriile reguli, fie nu are deloc. Pentru ca apelul să fie înregistrat, nu ne putem ruga oricum. Mai bine citește Psalmii. Sunt rugăciuni la vreme de pericol, pentru ca răul să nu te devoreze ca un lup. Sunt semne ale trezirii: Politețea nu este caritate. Un zâmbet nu e suficient, poate zâmbi și un om viclean. Când vom avea o inimă curată, nu ne va mai lipsi nimic pentru a pricepe învierea.

În loc de epilog

Nimic nu este mai uluitor decât captarea splendorii. Părintele ne amintește des că avem multă mândrie în noi și nu putem simți fascinantul mister. Mai ales când considerăm că nu avem mândrie deloc, atunci avem cea mai multă. Nicula este un dominion care îi aparține Maicii Domnului. Noi suntem doar tolerați aici. Întotdeauna există o scăpare. Credem în Tine, Doamne, cât e ziua de lungă! Miroase a înviere. Doamne Iisuse Milostive, vino la copiii mei!

 

Marius MATEI

 

*Ursula Krechel, Landgericht, Jung und Jung Verlag, Vienna, 2012, p. 54-65.
**Endo Shusaku, Tăcere, Polirom, Iasi, p. 287-330.
***Anne Rooney, În 15 minute filosof, Trei, București, 2017, p. 239-298.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.