LOADING

Type to search

Poveste de toamnă la Voroneţ

Pelerinaje

Poveste de toamnă la Voroneţ

Share

În dimineaţa zilei de 2 iulie, anul 1504, codrul alb de fagi şi mesteceni din marginea de nord a Cetăţii Su­cevei era călcat în toate di­rec­ţiile de paşi omeneşti.

Un grup de vreo treizeci de copi­landri, băieţi între zece şi cinci­sprezece ani, blonzi toţi şi cu pletele lă­sate pe umeri, înso­ţeau un băr­bat fără vârstă, îm­brăcat în haină călugărească, foarte înalt, blond şi el, cu bar­bă moale şi cu mus­tăţi. Strălucirea dimineţii de iu­lie cernea aur prin site deasupra pădurii şi peste hăţi­şu­rile căţărătoare, care formau plase de nepă­truns. Bărbatul mergea înainte, observând cu mare atenţie marginea drumului: florile, iarba şi buruiana mă­runtă, pe care, din când în când, le însemna cu toia­gul, şi ceata de băieţandri se lăsa atunci la pământ. Rădăcini noduroase, tulpini, rămurele şi frunze erau culese şi aşezate în coşuri mari, de răchită, învelite cu brusture. Apoi cortegiul pleca mai departe, în linişte desăvârşită, ca să nu sperie păsăretul pe care prea­înal­tul bărbat îl privea cu luare-aminte, înţelegându-i nu numai graiul, ci şi aşezarea pe ramuri, deasupra sa.
Iar de câte ori mergea şi se oprea pentru priveliş­tile vii din pădure, un copil nechemat, totdeauna ace­laşi, venea şi se rezema de coapsa părintelui, pentru a-i arăta, într-o direcţie numai de sine văzută, vreo nă­lucire ciudată şi tainică, pe care formele şi lumina pă­durii o întruchipau. Şi tot acelaşi copil vedea acolo unde nu era de văzut, caprifoiul, aglica şi asmăţuiul, boabele roşii ca focul ori firele aurii ca beteala, ori lumânărica pământului, care creşte numai în locurile unde sunt îngropaţi doi fraţi. Îl chema Marcu. Avea ochii tăiaţi ca sâmburul de migdală, umpluţi cu negru, şi era cel mai iubit ucenic al ieromonahului Toma, zugravul, îndrumătorul şcolii de pictură şi arhi­tectură de la biserica Mirăuţilor. El în persoană, laolaltă cu învăţăceii, călca în dimineaţa fierbinte a zi­lei aceleia, pădurea de fagi şi mesteceni dinspre par­tea de nord a cetăţii, pentru-a culege ierburi aro­mi­toare, de folos atât pentru leacuri, pentru parfumul fâ­nu­lui din pătule, cât, mai ales, pentru obţinerea de culori. Deşi izbân­dise în chip strălucit zugrăvirea pe dinăuntru a bisericii Voro­neţului, închipuind pe pere­ţii al­tarului, cea mai frumoasă Spălare a picioarelor din câte mărturi­siseră că văzuseră pe aiurea călătorii străini, ieromonahul cău­ta mai departe făptura culo­rilor în pământ şi în plante, strivindu-le şi ames­tecân­du-le în vase de piatră, pentru a obţine vopsele mai tari decât moartea, vopsele care să rămână-n pe­reţi, pâ­nă în ziua cea de pe urmă, când timpul însuşi se va sfâr­şi şi va fi adunat de pe lume, înfăşurat ca un sul.

Poveste de toamnă la Voroneţ

Şi răsfăţata natură a Sucevei îi sco­tea înainte zugravului Toma ceea ce căuta. Pentru negru: viţă neagră, mac negru, negruşcă, strigoaie neagră, anin negru, negrişor. Pentru alb: muştar alb, şopârliţă albă, anin alb, iarbă lăptoasă. Pentru roşu: iarbă roşie, struguri roşii, sugel. Pentru albastru: albăs­trele, omag albastru, cicoare, scai vânăt. Pen­tru ver­de: verzişor, ibovnica leuşteanului, calomfir. Pentru galben: galbene de pădure, plute galbene, salcâm galben, şofran. Pentru cârmâz: micşunele ru­ginite. Pentru auriu: vergea de aur. Pen­tru argin­tiu: tei argin­tat. Pentru violet: ciumpaie. Pentru pestriţ: stân­jenei pestriţi şi trei fraţi pătaţi. Şi încă: florile zânelor, pentru strălucire, roua cerului, pentru lim­pezire, iarba fiare­lor, pentru fixare, şi umbra nopţii, pen­tru adâncirea culorilor. Iar fără de şti­rea iero­mo­nahului, în coşurile aşter­nute cu brusturi ale învăţă­ceilor, se strecura şi iarba pieritului, buricul pă­mântului, nebunariţă, ceapă blân­dă, iarbă dulce, rădăcina şerpilor, buruiană de ceas rău, cearta casei, iarbă de bubă rea şi frunza durerilor, cerute de femeile întristate şi de milogii bol­navi care veneau, cu cea de pe urmă speranţă de vin­decare, la biserica Mirăuţilor, unde zăceau moaş­tele Sfântului Ioan cel Nou.

Ci numai Marcu rătăcea prin pădure, cu ochii pe cine ştie ce formă de rădăcină, întrezărind herghelii înspumate printre trunchiurile mestecenilor subţiri. El singur vedea lumina căzând ca o ploaie peste viaţa mişunată a pădurii, lovită de frunze şi prelinsă pe firele înalte de iarbă, direct în lumea de dedesubt. El singur zărea forme nemaivăzute şi ştia culori ne­ştiute, şi din pricina asta, când învăţăceii ieromo­nahului Toma ieşiră în luminişul pădurii, ivirea lui Marcu fu cu mâinile goale, dar cu ochii încărcaţi de închipuiri. Floarea patimii, singura plantă pe care-ar fi strâns-o, el o purta în făptură, încă de la naşterea sa.

Reţetele alchimistului

Poveste de toamnă la Voroneţ

Şcoala de zugravi din Cetatea Sucevei funcţiona în curtea şi chiliile laterale ale bisericii Mirăuţilor, acolo unde, în anul 1400, Alexandru cel Bun al Mol­­dovei adusese de la Cetatea Albă, moaştele lui Ioan cel Nou. Din pricina raclei de chiparos, ferecată-n argint, curtea şcolii era mereu înţesată de lume. O omenime pes­triţă, adunată de pe tot în­tinsul Ţării de Sus şi de Jos a Moldovei, venea să-şi tămă­duiască şchiopia, orbirea şi alte boli fără leac, prin atingerea moaş­telor. Câtă vreme soarele verii arunca lumină şi foc în curtea cuprinzătoare, pereţii albi erau sprijiniţi de tru­purile lipsite de vlagă, iar iarba curată, strălu­citoare şi verde, era aşternut şi, uneori, chiar mormânt pentru muribunzii pe care numai braţele apropiaţilor îi mai ţineau pe pământ. Aşa că la veni­rea în şcoală, iero­mo­nahul şi ucenicii îşi făcură drum anevoios prin mulţimea care, unde cânta cu nădejde, unde se văita. Dar atelierul zugra­vilor se afla într-o latură mai ascunsă, în catul de sus, într-o în­căpere boltită, cu ferestre mari şi destul de încăpă­toare pen­tru lumină şi pentru vânt. Pe o masă de lemn erau vasele albe, de piatră, pisăloagele cu capul rotund şi câteva oale de lut, pline cu lapte de vacă şi unt de bivoliţă de munte, galben ca aurul şi foarte bine mi­rositor. De altminteri, fără niciun fel de întârziere, coşurile fură deşertate pe masă, plantele alese deo­sebit, în funcţie de culori, şi fructele, şi seminţele, şi rămurelele cele fragile, şi iarba, după care, zugravul Toma îşi aşeză un şorţ dinainte şi înce­pu să amestece şi să strivească uşor.

După o reţetă ştiută numai de sine, din care nu lip­seau laptele, untul şi albuşul, sân­gele proaspăt de taur şi brânza de vaci – florile şi tulpinile uleioase îşi cedară fiinţa pe fundul de piatră, acolo unde, încetul cu încetul, dorit de întreaga făp­tură a zugravului Toma, se alegea în lumină ne­grul cel mai negru din lume şi mai frumos. Răsărea în chiupul rotund ca o tânără vietate, pentru care lumea era fără margini şi viaţa fără sfârşit. Lucea atât de curat, că o clipă iero­monahul îşi văzu obrazul în lucrul din mâinile sale ca-ntr-o preaveche oglindă de argint lustruit. Îşi spuse în sine că acesta e semnul izbândei şi făcu semn ucenicilor de trebuinţă că lucrul poate să fie pornit.

Poveste de toamnă la Voroneţ

Aşezat pe podeaua de lemn, sprijinit de peretele dimpotrivă aceluia pe care ucenicii îl pregăteau, zugravul Toma aştepta cu desăvârşită încredere clipa în care tencuiala umedă încă, pregătită şi învelită cu o zi înainte, urma să primească, aidoma îmbrăţişării de nuntă, culoarea deasupra ei. Când totul fu isprăvit, îl chemă la sine pe Marcu şi-i întinse pensula în­muiată-n vopsea. Dar Marcu era străin de întâm­plarea din preajmă, o vedenie îl ţinea cu ochii lipiţi de fereastră, cu respiraţia întretăiată, aşteptând parcă să se întâmple ceva. Îndemnat de zugrav să încerce vop­seaua, spre mirarea acestuia, copilul de­senă pe perete o cruce neagră, înaltă cât întinderea trupului său. În clipa aceea, clopotele Cetăţii Sucevei se prăbuşiră prin glaja ferestrei, peste feţele speriate ale uceni­cilor, peste fiinţa înlemnită a ieromonahului Toma, izbiră în curtea bisericii Mirăuţilor, ridicară nouri de păsări şi culcară bolnavii, toţi, la pământ, se loviră unul de altul, până ce dangătul lor se mută din bise­rică în bise­rică, din sat în sat şi din cetate-n ceta­te, acope­rind cu cântare de negru toată Ţara de Sus şi de Jos a Moldovei, îmbolnăvind de larmă şi de durere pă­mân­tul, văzduhul şi cerul, strigând peste lume că dom­nul Ştefan cel Mare trecuse, în dimineaţa aceea de iulie, 2, anul 1504, pentru totdeauna de-atunci înainte, din viaţă în moarte şi din moarte – atât de re­pede! – în veşnicia plină de drepţi.

Apus de soare

Poveste de toamnă la VoroneţJudecata de apoi

Patruzeci de zile s-au scurs prin ceasul cu apă din Cetatea Sucevei, până ce trupul lui Ştefan cel Mare fu purtat pe drumul către mor­mânt. Toată Moldova dorea să fie de faţă la îngropare, să pună umărul la purtarea mult prea uşoară a urmelor pămân­teşti. Din pricină de căl­dură, trupul fusese îmbălsămat, pa­tru mironosiţe îngrijiseră după tipic bizantin rămăşiţele dom­nului, pentru ca arătarea cea de pe urmă, cu braţele adunate pe piept şi aşezate pe sabie, să reziste călătoriei până la Putna, să poată fi zărit de mulţime, atât sub lumina soarelui arzător, cât şi în pâlpâirea lumânărilor, care noap­te de noapte ardeau de o parte şi de alta a căpă­tâiului. Toţi boierii cei mari şi cei mici, arhiereii, arhi­mandriţii şi stareţii tuturor mânăstirilor, precum şi călugării şi preoţii de ţară, vestiţi pentru viaţa lor preacucernică, au stat în jurul sicriului cu smerenie, ca şi în timpul când dom­nul trăia. Înalte feţe bisericeşti păşeau în frunte, cân­tând cântările de îngropăciune ale bisericii Răsă­ritului. De o parte şi alta erau oştenii cu steagurile Moldovei plecate către pământ. Năsălia era purtată pe umeri, cu schimbul, de marii boieri. În urmă venea, ca o apă scăpată din maluri, aproape toată su­flarea Moldovei, descoperită în faţa durerii şi speriată de timpurile care urmau. Valul turcesc era departe de ţară, dar braţul lui Ştefan cel Mare – pe care papa îl botezase „atletul creş­tinătăţii” – nu mai era.

Rătăciţi în puhoiul de oameni care-aşezaseră tabără pentru noapte chiar în mijlocul drumului, zu­gravul Toma şi ucenicul Marcu se trăseseră lângă un foc. Toma privea cu nesfârşită uimire stelele ceru­lui, pe care el le pictase, aidoma, pe pereţi. Însuşi Ştefan cel Mare hotărâse ca aurul zugrăvelii din Voroneţ să fie aur curat. În tabloul votiv, haina dom­nului şi-a doamnei Maria şi haina fiului lor, Bogdan, precum şi zimţii coroanelor de pe frunte, luceau de lucirea ace­luiaşi metal preţios, care fusese sfărâmat şi transfor­mat în vopsea, în atelierul alchimic al zugravului Toma, foarte tânăr la vremea aceea, şi-atât de-ndrăz­neţ! Preum­bla­rea prin şcolile din Bizanţ îl învăţase multe, dar nu-l umilise, şi Toma zu­gravul se întorsese în Moldo­va, cu o năprasnică dorinţă de a face mai mult. Şi-acum, gura care îl lăudase şi privirea care îl preţuise se sfârşiseră ca lumânarea, şi cerul pe care Toma îl privea cu atâta ar­doare nu dădea semn nici de rău, nici de bine, pentru vre­murile care veneau. Dru­mul stelelor se întâmpla la o distanţă egală cu veş­ni­cia, şi gândul zugravului Toma până acolo nu răz­bătea.

Poveste de toamnă la Voroneţ

Iar Marcu, ucenicul, nu-şi dezlipea privirile de pământ. Ochii lui tăiaţi ca migdala, pe care noaptea îi făcuse şi mai negri ca de obicei, nu găseau în beznă nicio oprelişte. Se apropiase întâi de sicriul domnesc şi privise îndelung. Veşmântul regesc strălucea în lumina feştilelor ca oalele cu aur topit. Costumele înalţilor demnitari erau, şi ele, străbătute de fulgerări. Prin toate mişcările treceau sclipiri de podoabe, mâi­nile boiereşti pline de nestemate fâlfâiau ca fluturii galbeni, săbiile şi jungherele de argint pâlpâiau ca făpturile vii. Ci numai feţele oamenilor lipseau. Um­bra trăsese perdele peste carnea obrazului, aceeaşi mască străină, aşezată de somn, apropia tot mai mult o înfăţişare de alta, ieşeau tot mai mult negrul şi verdele la iveală, procesiunea aceea ciudată, pe care miezul nopţii de vară o afla în câmpie, arăta către stele-un obraz tot mai bine îngemănat cu faţa de cea­ră a mortului. Pierise orice abur de viaţă din lume, pă­rea că veşnicia îşi deschide porţile pentru toată mul­ţimea aceea deodată, şi, bântuit de gândul acesta, Marcu rătăcea de-a lungul câmpiei, ars de obsesia închipuirilor lui. Când ajunse la locul popasului, To­ma zugravul dormea, focul se făcuse cenuşă, somnul acoperise câmpia cu trupuri calde de oameni, numai feştilele de lângă mort trăiau sub cerul de vară, cân­tecul bocitoarelor şi ochii lui Marcu, care tot mai vegheau.

Întâmplarea din Zamca

Poveste de toamnă la VoroneţMitropolitul Grigorie Rosca, adevăratul ctitor al mânăstirii

Şcoala de zugravi de la biserica Mirăuţilor dura şase ani. Trei ani se învăţau culorile, alţi trei ani tencuitul pereţilor. Aliajele de nisip şi de var trebuiau astfel închipuite, încât pictura de pe perete să nu dospească, precum aluatul, să nu se umfle şi să îm­puşte capetele ori mădularele prea­cu­cernicilor pă­rinţi. Ca pielea subţire trebuia ten­cu­iala să se întindă peste perete, po­trivit de umedă şi de moa­le, pentru ca vop­selele să se prindă ca literele de ti­parniţă, pe hârtie: să nu le spele nici ploaia, nici grindina şi nici ză­pada. Cine ajungea în pra­gul aces­ta devenea ucenic. Lucra pe lângă un mai mare maestru, înălţând schelă­ria, pregătind zidul pentru pic­tură, culorile, modelele de hârtie cu tipare de sfinţi. Dar cine dorea să ajun­gă zugrav se cădea să meargă şi-n alte părţi. Numai un an de învă­ţă­tură la marile şcoli moscovite, la Kiev ori la Zagorsk, la muntele Athos sau în mânăstirile bizantine, dădeau drept fostului ucenic să de­vină zugrav. Iată însă că Marcu, la capătul celui de-al şaselea an de învăţătură, şi după repetate ucenicii în toată Moldova, după ce văzu în­delung Voroneţul şi înţelese desă­vârşita lucrare a zugra­vului Toma, alese un drum ciudat.

Noi întâmplări petre­cute în ceta­tea domnească a Sucevei hotărâseră ca mulţimea destul de însemnată de cu­rioşi, gură-cască şi pierde-vară, care zăceau în lungă cerşetorie pe străzi, să-şi mute tabăra în preajma Zamcăi, nou zidita mâ­năstire arme­nească, în­chi­­nată sfântului Auxenie, de către nobilul Agapsin Vartan. Con­­voaiele de neguţători care stră­băteau pe sub poar­ta de curând ispră­vită aveau dare mai mare şi mână mai largă decât ceilalţi locuitori ai oraşului. Între multele naţii care alunecau pe sub bolţile Zamcăi, braşovenii, aromânii şi grecii aveau trecere înaintea tuturor. Negoţul lor ajungea prin toate părţile lumii, şi Zamca deschisese ferestre nu numai către soare-răsare, ci şi spre apus.

De o bucată de vreme, Marcu îşi petrecea după-amiezele la Zamca. În chiliile mânăstirii se deschi­sese o şcoală de broderie bisericească şi ateliere de pictura icoanelor, pentru care neguţătorii aduceau modele din toate colţurile pământului. Un dar închi­nat, prin intermediul Zamcăi, înaltului domn al Mol­dovei, însemna întărirea zapisului de liberă trecere prin ţară, atât în vreme de pace, cât şi în timp de răz­boi. Aşa că darurile înfăţişate erau nespus de fru­moase şi, într-o după-amiază târzie, aproape de noap­te, Marcu alese o icoană cum nu mai văzuse în viaţa lui. Era pictată pe lemn şi arăta un sfânt din ritul catolic, pe Francisc, îmbrăcat în haină călugărească, cu părul ras, aşezat sub umbra unui măslin bătrân. Haina sfântului flutura pe jumătate din suprafaţa icoanei, în timp ce jumătatea cealaltă era ocupată de coroana măreaţă a falnicului co­pac. Dar ceea ce îl uimi pe Mar­cu din cale-afară erau culo­rile vii şi aprin­se, roşul de purpură, gal­be­nul ca lămâia, rozul, verdele crud şi-un albastru ca cerul, pe care nu-l avuseseră niciodată dea­su­pra capului, sfinţii Bizan­ţului. Şi icoana se vedea la fel de bine pe întuneric ca şi la lumina feşti­lelor.
Marcu nu mai aşteptă dimi­nea­ţa şi-l chemă, cu dinadins, pe Toma la Zamca. Cercetară toată noaptea icoanele aduse de negus­tori, se interesară despre locul lor de sorginte şi, când soa­rele primei dimineţi de toamnă înălţă pe cerul Suce­vei, mai degrabă un fagure de miere, decât o sabie înroşită, Toma hotărî pentru Marcu, că nu mai încape întârziere şi-l întoarse cu faţa spre drumul Italiei.
Despărţirea se făcu fără lacrimi. Cu jurământ de întoarcere din partea lui Marcu şi cu nădejdea iero­monahului că va trăi. Iată însă că mâinile atâta vreme nedesfăcute nu apucară nici acuma să se despartă, când valuri de fum şi vâlvătăi uriaşe, înălţate deasu­pra pădurilor dinspre soare-răsare, arătau că turcii nu aşteptaseră ca trupul lui Ştefan să se răcească şi că­zuseră iarăşi asupra ţării, cu moarte şi cu pârjol.
Ivirea turcilor îl despărţi pe Marcu de Toma altfel decât ar fi vrut. Grăbit să-şi puie la adăpost ucenicii şi puţinele bunuri, ieromonahul apucă înapoi spre cetate, grăbindu-şi făptura subţire pe sub cerul lins către margini de flăcări şi fum. Oprit în marginea drumului, Marcu privea. Tăietura piezişă a ochiului păstra între pleoape o pânză de apă prin care făptura zugravului Toma se vedea strivită între roşu şi negru, între fum şi cărbune, culorile de care se servise o viaţă întreagă, şi care acuma îl copleşeau.

Focul iadului

Poveste de toamnă la VoroneţTurcii, la judecata de apoi

Drumul pe care Marcu încercă să scape de venirea turcească era prin pădurea de Nord. Aceeaşi pădure albă de fagi şi mesteceni, pe care o stră­bătuse, înfio­rat de vedenii, în dimi­neaţa zilei de vară când Ştefan cel Mare îşi dăduse obştescul sfârşit. De atunci tre­cuseră mulţi ani. Ucenicul Marcu devenise un bărbat în putere. Fostul copil se de­şirase şi se-ntărise, mai rămăseseră ochii de-odi­nioară, tăietura lor alungită pe faţă şi miezul negru, mistuitor.
Şi vedeniile din ei. Lumea nu încetase să fie o întâmplare plină de amănunte fantastice, pe care ochii învăţăcelului le observa şi le înghiţea; imagini halucinante, fremă­tătoare şi tainice şi, mai ales, dan­suri magice de culori sălăşluiau în fantezia fierbinte a ucenicului, chinuindu-l şi fericindu-l pe rând.

Înserarea coborâse asupra pădurii. Umbra şi ume­zeala arătau drumuri false. Aburi groşi fumegau dea­supra pământului, dar paşii ucenicului Marcu ţineau o cale ce nu se putea uita. Mirosurile iuţi şi otrăvi­toare ale ierburilor de noapte arătau nordul fără aba­tere. Călăuzit de miasmele muşchilor putreziţi, Marcu nădăjduia să ajungă în pasul Prislopului şi pe acolo să coboare-n Ardeal. Iată însă că alte mirosuri, cu mult mai puternice şi străine pădurii, îl opriră în drum. Pe aproape ardea. Nu se auzeau copite de cai, nici glasuri aspre de oameni, în liniştea desăvârşită a nopţii se simţea numai fumul şi mirosul de ars. Şi ucenicul pornit către preavremelnică desăvârşire lăsă atuncea drumul muşchilor de pădure şi se călăuzi după fum. Şi fumul îl duse preţ de o oră pe căi ne­ştiute, şi în cele din urmă, îl scoase în faţa unei pri­velişti pentru care ochii avizi de întâmplări ai lui Marcu se închiseră înfioraţi. Un sat de munte fusese aprins de turci. Casele acoperite cu şiţă ardeau ca gătejele, laolaltă cu gardurile, cu şurile şi hambarele cuprinse în curţi. Ruguri înalte de foc alungau întu­nericul şi, la lumina lor, Marcu văzu că drumul care trecea prin mijlocul satului era acoperit cu trupuri sângerânde de oameni morţi. Alţii fuseseră legaţi de porţile caselor şi ardeau laolaltă cu lemnul de brad. Marcu crezu o clipă că oamenii aceia transformaţi în jeratic trăiau. Şi-atuncea, lumea se mări deodată, curse afară din găvanele ochilor, pământul se răsturnă şi coborî întunericul.
Douăzecişipatru de zile boli Marcu, îngrijit de-o bătrână, pe care culesul ciupercilor în afundul pădurii o ferise de prăpăd. Când băiatul reuşi să se ţină drept pe pi­cioare, bătrâna vru să-l scoată ocolit prin pădure, ca să nu mai treacă prin locul năpastei şi să cadă iarăşi în nesimţiri. Dar dorinţa de a înţelege până la capăt nenorocirea şi, poate, întâmplarea că văzuse moartea cu ochii, îl duseră iarăşi pe Marcu la margi­nea acelei păduri. Sprijinit de trupul bătrâ­nei, observă cu luare aminte prive­liştea care acum se­mă­na cu o rană us­cată, iar ceea ce prin­se să-l înfioare nu mai fu spaima şi grea­ţa, ci o ură de-a cărei tărie se sperie. Străbătu sa­tul însoţit de bătrână, intră ia­răşi pe drumul ştiut din pădure, iar când ajunse în vama Pris­lopului – bărbatul ca­re păşi în Ţara Ar­dea­lului era un om încer­cat şi matur.

Elixirul vieţii

Poveste de toamnă la Voroneţ

Nici atunci şi nici mai pe urmă, nu ştiu Marcu pricina pentru care îşi prelungi atâta vreme rămâ­nerea în Ardeal. O toamnă în­treagă, o iarnă şi-o pri­măvară, zăbovi lângă iconarii din Mara­mureş, învă­­ţându-le meşteşugul, ascultân­du-le cânte­cele vechi şi sălbatice, minunându-se de obiceiurile prin care-şi sărbătoreau naşterea, moartea şi nunta, încer­când să pătrundă credinţa păgână a acelui loc dintre munţi. Jocul de îmblânzire a ielelor, care se dansă în pădure, cât ţinu noaptea lungă a sânzienelor, descân­tecele de rouă şi cununile galbene care se arun­cară pe case pentru ademenirea ursiţilor îl loviră pe Marcu cu o stare atât de ciudată, că umblă o vreme ca sub semne de farmec, cotropit de amin­tirea bălaie a fete­lor pe care o noapte întreagă le văzuse jucând. Fu­seseră atât de aproape de privirile lui şi se risipi­seră deodată cu aburii răsăritului.
Primăvara îl găsi tot aşa, zăcând prin marginea drumului, pe sub umbra puţină a pădurii, zâmbind întruna către sinele dinăuntru şi către drumeţii care-l întâmpinau. Abia odată cu sfinţii Constantin şi Elena, care îl aflară în cioplitoria de lemne din Baia, unde se lucrau comenzi de altare, catapetesme şi jilţuri pentru Ţara de Sus a Moldovei, mintea i se desprinse de vrajă şi câşlegiul brânzei îl scoase din Transilvania în Muntenia, şi de aici trecu peste Dunăre, cu ciobanii macedoneni. Când paşii lui obo­siţi atinseră pavajele de marmură ale Florenţei, era iarăşi toamnă în frunze şi trecuse un an.

Călătoria în rai

Poveste de toamnă la VoroneţRaiul

Marcu trase în gazdă la un aromân din Epir, care ţinea la Veneţia, Florenţa şi Padova, comerţ de co­voare orientale şi pietrării. Era prieten bun cu egu­menul de la Zamca, de la care Marcu aduse o scri­soare de întărire a încrederii. Neguţătorul îi dădu găz­duire şi, cât era dimineaţa de lungă, ucenicul iero­monahului Toma porni să cioplească bolovanii de marmură în dreptunghiuri egale, cot la cot cu pietrarii italieni. Comenzile de statui şi pavaje erau nume­roase, şi munca ţinea cât ţinea şi lu­mina fru­mosului soare, care strălu­cea deasupra ora­şului. Dar asfinţitul îl afla pe Marcu om liber. Până noap­­tea târziu şi, uneori până la ră­săritul luminii, colinda străzile în­guste ale oraşului, întârzia în pieţele aşter­nute cu mar­mura tăiată de mâi­nile lui, aluneca pe sub bolţile înalte, încremenea în faţa statuilor. Iar în ziua când unul dintre pietrarii cu care fusese trimis pentru treabă la Padova îl conduse între pereţii unei biserici cu pereţi zugrăviţi, Marcu fu atât de lovit de privelişti, încât se lăsă cuprins de melan­colie şi căzu lingav la pat. Nopţi la rând avu friguri şi vise ciudate, în care zbura pentru a suta şi-a mia oară de-a lungul aceluiaşi cer luminat de patru sori deodată, aşa cum îl zărise înfăţişat pe pereţi. Văzdu­hul prin care trecea era subţire şi limpede, albastru ca florile de cicoare, şi el curgea deasupra pământului, spălându-l ca apa şi dizolvându-i culorile. Veşmintele oamenilor erau largi şi fluturătoare, pletele femeilor ondu­late, şi toată omenirea aceea avea privirea pe jumătate deschisă, de parcă atuncea ieşise din somn.
Un început ciudat de viaţă creştea spre Marcu din toate părţile deodată. Sfinţii porniseră să învie pe ziduri, fugiseră din raiul de lemn şi de fum al Bizanţului, plin de moaşte şi schim­nici, şi pogorâseră pe pământ. Îşi deschideau ochii chiar sub ochii lui Marcu, îşi dezdoiau mem­brele înţepenite, învăţau să meargă şi să se-ndoaie, să privească într-o parte, să se bucure şi să plângă cu lacrimi adevărate şi, mai ales, să zâmbească.
Fecioara Maria zâmbea aşezată pe-o pernă de purpură. Sfântul Francisc zâmbea dintre mierle şi pupeze. Călugării zâmbeau pe sub ziduri de mânăstire şi printre frunze.

Când îşi reveni în simţiri, Marcu se întristă. Visul care-l chinuise era mai frumos şi mai tare decât toată ştiinţa sa. Zugrăvelile de pe pereţii Italiei erau mai greu de urnit afară din minte decât erau de urnit blocurile grele de marmură, care-i zdrobiseră şalele. Dar învierea pereţilor din bazilicile italiene răspândea împrejur o bucurie prea mare, pentru cât putea supor­ta o biată fiinţă omenească, şi Marcu intră pentru a doua oară în viaţă în starea aceea ciudată de vrajă, care îl făcea să treacă prin lume cu buzele întinse în zâmbet, aidoma sfinţilor de pe pereţi. Aşa că mare şi năvalnică bucurie cuprinse în cele din urmă făptura ucenicului Marcu. Fericire adâncă, trăi fixându-şi ochii avizi pe pereţi. Întârzie fără teamă, în beatitudi­nea care-l cuprinse, ştiind că do­rinţa de a-şi aşeza el însuşi culorile înainte, va veni negreşit. Şi dorinţa veni. Fu o dimineaţă rece, de iarnă, cu cerul ca sticla şi soarele de metal, când Marcu simţi că dorul de aca­să se prinde ca boala, îi umple fiinţa, îl cotropeşte şi îl umple de plâns. Plânse mult şi amarnic în chilioara pe care o locuia la neguţătorul de piatră, plânse pen­tru chemările din afară şi dinăuntru, pentru viaţa care îl dăruise dar îl şi furase, şi, mai ales, pentru dorul năprasnic de lucrul mâinilor sale, care-l ridică în pi­cioare şi-l puse pe drumul spre casă. Vedenia dinăun­trul ochilor săi era acum una singură şi ea cerea dinainte tencuiala albă şi umedă, pensulă şi culori.

Încununarea regelui

Poveste de toamnă la Voroneţ

În dimineaţa de primăvară când Marcu pătrunse între zidurile bisericii Mirăuţilor din Suceava, mul­ţimea din curte lipsea. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou fuseseră mutate în altă parte şi nădejdea bolna­vilor pornise pe urmele lor. Curtea era pustie. Nici măcar pletele blonde ale învăţăceilor nu mai fluturau prin pereţii de var şi peste pajiştea de sma­rald. Era linişte mare şi nemişcare ca într-un ou.
În dreptul perete­lui din atelier pe care o rază de soare fu­gară lucea auriu, ie­ro­monahul Toma şe­dea rezemat în toiag. Marcu i se aruncă la picioare şi ridică ochii asupra unui băr­bat bătrân. Slab din cale-afară, stors de viaţă, zu­gra­vul Toma mai trăise doar pentru aştep­tare: ple­ca­se de mul­tă vreme din lume, retras în propria-i făp­tură înaltă, ca într-o raclă de os.

Ceea ce Marcu începuse să facă pe tencuiala udată, seară de seară, de mâna us­cată a ieromonahului Toma – umpluse lumea Sucevei de mare zvon. Uimi­rea lovise atât curiozitatea mulţimii, cât mai ales urechile mitropo­li­tului Roşca, văr primar de-al lui Petru Rareş, care şedea acuma în scaun de domn. Mai cu seamă o în­tâm­plare despre câteva nes­te­mate mă­runte, pe care Mar­cu le aşe­zase în vasele albe, de pia­tră, mărun­ţindu-le şi ames­tecân­du-le, umpluse lumea de mi­rări. Aşa că într-o preafru­moasă dimineaţă de aprilie, tocmai când soa­rele se revărsa din belşug în încă­perea atelierului, dezmorţind oasele ieromo­nahului Toma în chip nespus de plăcut, uşa din lemn de stejar fu dată larg de perete şi în pragul odăii stete însuşi mitropolitul Moldovei, cu barbă lungă şi albă, cu căţuie neagră de lână pe creştet, purtând în mâna cea dreaptă, sceptrul de însemn.

Marcu era plecat. Plecase să hoinărească pe afară, scos de soare şi de lumină, şi când se întoarse acasă cu un braţ de salcie înflorită, Gri­gorie Roşca al Mol­dovei îl aştepta demult. Şi Marcu înţelese că so­rocul venise, şi trase per­deaua de cânepă ce şedea peste pe­retele ud. Îl pregătise cu mâ­na lui de cu seară, ca într-o presimţire prea fermecată, şi albul era acuma numai bun de închipuit. Iar ceea ce văzură, deodată, zugravul Toma şi mitropolitul Mol­dovei, fu un lucru nemaivăzut: cu mare însufleţire şi bucurie, pe peretele dimpotrivă, Marcu se zugrăvise pe sine, cât era atunci de frumos şi puternic, iar deasupra capului îşi aşezase, fără niciun fel de sfială, o aureolă de sfânt. Dar o şi mai adâncă uimire se zugrăvi pe încercatele feţe bisericeşti când, dintr-o punguţă de piele, Marcu scoase câteva pietre de lapislazuli, pe care le sfărâmă şi le stinse în var, aşternând, pe pere­tele alb al atelierului, cea mai fru­moasă culoare al­bas­tră din câte-i fusese dat vreodată să vadă sub soare, ochiului omenesc.
– Cerul acesta să-l aşterni peste Voroneţ, spuse Gri­gorie Roşca, şi Marcu înţelese că porunca dom­nească de zugrăvire pe din afară a bisericii Voro­neţului, precum şi a pridvorului ridicat ca adaos de către mitropolit, căzuse asupra lui.

Recviem

Poveste de toamnă la Voroneţ

Marcu începu lucrarea mâinilor sale în primăvara anului 1547. În răstimpul cât fusese plecat, de jur împrejurul Vo­roneţului se înălţaseră zidurile unei mici mânăstiri. În chiliile scunde, călu­gării se îndeletniceau cu caligrafia şi trans­crie­rea psaltirilor slave. Dar când sche­lăria de lemn fu ridicată de jur îm­pre­jurul pereţilor şi ucenicii lui Marcu în­ce­pură să amestece în culori, când grun­dul vopse­lelor fu dat pe perete şi Marcu însuşi dese­nă, în inci­zia făcută cu coada pensulei, faţa primului sfânt, scâr­ţâi­tul penelor înmuiate în tuş conteni.

Cât dură Jude­cata de apoi, fu de faţă lângă perete, tot so­borul mâ­năs­­tiresc, uimit de ceea ce se ivea pe pereţi. Proto­părinţii neamului omenesc pictaţi de Marcu nu aveau legături de rudenie cu raiul Bi­zanţului, ei semănau foarte bine la înfăţişare cu marii boieri ai Moldovei, aşa cum se arătaseră odinioară în cortegiul de înmor­mântare al domnului Ştefan: cotropiţi de aur şi de argint.
Dimineţi la rând lucră Marcu sub lu­mina soarelui luci­tor. După amiaza um­bla prin pădure ca orbii, chi­nuit de vedenii lăun­trice, iar noaptea, câteodată, adăsta la ciobani. Toma nu veni decât în vremea din urmă, când Ju­decata de apoi era gata, şi Mar­cu lucra acuma la chinurile Sfântu­lui Ioan cel Nou. Întreaga în­tâm­plare cu turcii el o repo­vesti aidoma pe perete, în­chi­puin­du-şi martiriul sfân­tu­lui, după leşurile ţăranilor arse în munţi. Sub ochii ui­miţi ai ieromonahului Toma, martiriul biblic deveni în­tâm­­plare reală, o ură neagră ardea în toate culorile, iar rugăciunea tuturor sfinţilor pictaţi pe perete deveni o cântare a cântărilor pentru neatârnarea Moldovei şi mân­tuire vecinică de duşmani.

Ci numai în partea stângă a peretelui de la intra­rea-n biserică, Marcu lăsă loc gol. Schelăria fu cobo­râ­tă şi curtea se curăţi de gunoaie, spre primirea mi­tropolitului, dar locul acela tot gol era. În dimineaţa de toamnă, când alaiul sărbătoresc al curţii domneşti se apropia de mânăstire, pe sub bolta de ceară a stejarilor îngălbeniţi,

Poveste de toamnă la Voroneţ

Marcu îşi spălă pentru a doua oară faţa cu apă limpede, pregăti ulcele cu resturi vechi de vopsele şi, în clipa când mitropo­litul Gri­gorie Roşca se opri înainte de-a intra în bise­rică, Mar­cu îl pictă, aidoma, cu dragoste mare şi mul­ţumire adâncă, prea frumos îmbrăcat în haina cu dungi albastre şi roşii, în anteriul cu cercuri de aur şi cu căţuiul de lână neagră pe cap. Iar cu ultimul strop de vopsea, spre lepădare totală de sine, scrise şi MARCU, de­desubt.
Grigorie Roşca nu clipi. Ieromonahul Toma nu opuse nici el împotriviri: cinul călugăresc îi oprise pe pictori să-şi lase numele pe pereţi, dar Marcu era om liber.

Um­pluse raiul cu figurile ucenicilor, iadul cu feţe de turci, iar cerul de deasupra bisericii era, în luminoasa dimineaţă de toamnă, la fel de albastru ca cel pictat.

Sanziana PopFormula AS

Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Editorialist Lumea Credintei. Autor al volumelor "Catehismul invierii. Un pelerinaj spre lumina" (Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2016), "Psihologia sfintilor" (Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2017), "Harta credintei. Meditatii catehetice pentru copii si adulti" (Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2019). Colaborator la publicatii: "Lumea credintei", "Ariesul de Turda", "Adevarul de Cluj", "Scutul patriei".

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *