Povestea Catedralei Sfîntul Sava din Belgrad

Sfîntul naţiunii sîrbe

În secolul al IX-lea, sîrbii sînt creştinaţi, însǎ povestea adevǎratului creştinism sîrb începe abia în secolul al XII-lea. Atunci, Sfîntul Sava  întemeiazǎ biserica ortodoxǎ sîrbǎ, ridicǎ Mǎnǎstirea Hilandar de la Athos, iar în Serbia, construieşte mai multe biserici, şcoli şi spitale. De altfel, Rastko Nemanjić (numele purtat de sfîntul Sava înainte de a se cǎlugări) este şi  primul arhiepiscop al Bisericii Autocefale Sîrbe. Iubitor de pace, acesta  încearcă să aplaneze conflictele din Balcani, fiind respectat de toţi vecinii ţării sale. În acelaşi timp, consolidează  statul şi cultura poporului său, rămînînd pînă în zilele noastre un simbol naţional. Aşa se explică de ce catedrala din Belgrad, cea mai mare din spaţiul ortodox, poartă numele acestui sfînt.

Alegerea locului construirii catedralei

Belgrad înseamnă “oraşul alb”. În timpul ocupaţiei otomane, cuceritorii au vrut să “înnegrească” cerul de deasupra Belgradului. Astfel, pe 27 aprilie 1595, turcii au ars moaştele Sfîntului Sava chiar pe locul în care astăzi se află catedrala.

Am putea spune că turcii nu au reuşit să distrugă spiritualitatea sîrbă, ci, dimpotrivă, printr-un gest de cruzime, au întărit cultul Sfîntului Sava.

Naşterea unei idei

După cinci sute de ani de dominaţie otomană, în secolul al XIX-lea, Serbia îşi recîştigă independenţa. La conducerea ţării vine regele Petar I Karadjordjević. Din entuziasmul pe care l-a simtit poporul la începutul noii epoci, s-a născut ideea construirii unei catedrale centrale, în care, la marile sărbători, să încapă cît mai mulţi credincioşi.

De la idee la realizare

Decizia construirii Catedralei Sfîntul Sava a fost luată în anul 1885, dar în acel moment nimeni nu a putut estima cînd vor fi terminate lucrările. Singura certitudine pe care au avut-o oamenii de atunci a fost aceea că sfîntul lăcaş va reprezenta expresia profundului respect pe care poporul îl are pentru Sfînt.

În 1905, are loc primul concurs de proiecte. Toate cele cinci lucrări participante sînt respinse. Începutul e de rău augur, iar istoria se dovedeşte a fi mai importantă decît cultura. Din nefericire, încep războaiele balcanice şi primul război mondial. Inter arma silent musae.

După război, renaşte ideea înălţării catedralei, iar, în 1926, se reia concursul. Este ales proiectul arhitecţilor Bogdan Nestorović şi Aleksandar Deroko.

O catedrală şi un destin

Originar din Veneţia, Aleksandar Deroko a fost una dintre cele mai interesante figuri din lumea artistică a Iugoslaviei interbelice. Membru al Academiei Sîrbe de Ştiinţe şi Arte, profesor la Facultatea de Arhitectură din Belgrad, pictor, scriitor, unul dintre apropiaţii lui Corbusier şi Picasso, acesta a fost nu doar un artist desăvîrşit, ci şi unul dintre primii piloti militari sîrbi, dovedindu-şi curajul în primul război mondial.

Bun cunoscător al arhitecturii bizantine, Aleksandar Deroko a realizat planurile Catedralei Sfîntul Sava pornind de la modelul Catedralei Sfintei Sofia din Istanbul.

Cel de-al doilea război mondial a însemnat începutul unui perioade sumbre pentru catedrală şi pentru întregul popor sîrb. În aceste condiţii, Deroko a intuit care va fi mersul istoriei şi a îngropat planurile catedralei. Acesta s-a dovedit a fi un pas corect pentru că, după ocuparea ţării, nemţii au căutat planurile intenţionînd să le distrugă.

Aflat în primul stadiu de construire, sfîntul lăcaş a fost transformat în garaj pentru camioanele Wermachtului. În acest timp, nici viaţa profesorului Deroko n-a fost de invidiat. La fel ca multi alţi intelectuali, dar şi ca patrirahul sîrb Gavrilo Dožić, acesta a pătimit toţi anii războiului în lagărele cuceritorului.

În 1945, la terminarea războiului, norii negri de deasupra catedralei nu s-au risipit. Clădirea a continuat să fie garaj şi depozit, însă nu pentru fascişti, ci pentru noua putere reprezentată de regimul comunist al lui Tito. Idealizat de vecini, Josip Broz Tito a fost, de fapt, o mînă de fier într-o mănuşă de catifea. Impunîndu-se prin forţă, noul lider i-a marginalizat sau lichidat pe toţi potenţialii inamici ai sistemului, în fond, pe toţi aceia care şi-au permis să gîndească liber (preoţi, artişti, intelectuali etc.).

Supus presiunilor puternice ale regimului, arhitectul Deroko a fost obligat să accepte schimbarea destinaţiei clădirii proiectate de el. În loc de biserică, trebuia să se construiască fie un patinoar pentru copii, fie un muzeu sau o bibliotecă. Decizia lui Deroko i-a surprins pe mulţi, însă ne putem imagina cum s-a simţit un om atît de curajos şi de vertical obligat să ajungă la un compromis cu noua ordine.

Adevărul este că în toate timpurile, nu a fost uşor pentru oamenii de spirit. Dilema este veche: ori faci un mic compromis, ori vei fi izolat şi ocolit. Ideea se regăseşte şi   într-unul din cîntecele lui Goran Bregović: “I čime od sveta da se braniš?/ Kao ruža sa dva smešna trna ili snom/ uzalud sve je protiv nas.” (“Şi cum să te fereşti de oameni?/ Ca un trandafir care are numai doi tepi ori visînd/ dar, din păcate, totul e împotriva noastră.”).

Totuşi, roata se învîrte, iar vremurile se schimbă. Faptul că şi-a îngropat planurile în pămînt, a dovedit că Deroko nu şi-a pierdut speranţa şi credinţa în adevăr, rămînînd astfel om.

Smerenie şi înăltare spirituală

După cel de-al doilea război mondial, sufletul poporului sîrb a fost parcă ţinut prizonier în ziduri reci de beton. Într-o lume fără Dumnezeu, patriarhul German, care păstorea pe atunci, a avut infinită răbdare nădăjduind într-un destin mai bun pentru Casa Domnului.

Astfel, în perioada 1958-1984, patriarhul a depus optzeci şi opt de cereri pentru aprobarea continuării lucrărilor. Chiar şi pentru cei mai convinşi atei, numărul cererilor coincide în mod miraculos cu cei ai anilor vieţii preşedintelui Tito (1892-1980).

Înarmat cu smerenie, patriarhul a învins în cele din urmă. În 1984, a obţinut aprobarea de continuare a construirii Catedralei Sfîntul Sava. A existat, totuşi, o condiţie: trebuia păstrată discreţia, nefăcîndu-se mare vîlvă în jurul evenimentului. Aşadar, soarele  apărea din nou pe cerul Serbiei, iar în sufletul poporului se trezeau noi forţe spirituale.

Printre cei care s-au bucurat din plin de reuşita patriarhului German s-a numărat şi profesorul Deroko care avea atunci nouăzeci de ani. După patru ani, pleca din această lume cu sufletul împăcat că cel mai drag proiect al lui avea să fie dus la bun sfarsit.

Ridicarea cupolei: între inginerie şi miracol

În anul 1989, în faţa a cîtorva sute de jurnalişti şi ingineri din întreaga lume, a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din timpul construirii catedralei. Avînd o greutate de patru mii de tone, cupola trebuia înălţată patruzeci de metri.

Importanţa acordată evenimentului era pe deplin motivată întrucît era pentru prima dată cînd o cupolă cu tot cu cruce, complet construită pe pămînt, era înălţată cu ajutorul sistemului hidraulic.

Aproape suprarealistă, scena a fost percepută de mulţi credincioşi ca un miracol, acestora părîndu-li-se că crucea ridică cupola. După douăzeci de zile, cît a durat ridicarea, a devenit clar pentru toată lumea că fusese înfăptuită o adevarată minune inginerească.

Bucuria reuşitei nu a fost de lungă durată pentru că, în anii ’90, au început războaiele care au măcinat Iugoslavia. În contextul socio-politic extrem de agitat, are loc un proces de stagnare.

Datorită sprijinului acordat de fostul premier Zoran Djindjić, lucrările se reiau în anul 2000. Aşa se explică de ce slujba de înmormîntare a premierului a avut loc în catedrală, deşi aceasta nu era complet terminată.

La ora actuală, cu toate că au loc slujbe în biserică, se lucrează la decorarea interioară.

Mozaicul: tradiţie ortodoxă?           

Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sîrbe a decis ca pereţii interiori ai catedralei să fie decoraţi cu mozaic. Hotărîrea a stîrnit controverse şi a împărţit opinia publică în două tabere. Unii au fost de părere că mozaicul aparţine tradiţiei catolice. Adevăraţii experţi au afirmat că, dimpotrivă, această tehnică este specifică artei bizantine şi, prin urmare, stă la baza arhitecturii ortodoxe.

În Evul Mediu, în perioada în care mozaicul ajunge din spaţiul bizantin în cel occidental, nu conta dacă biserica era catolică sau ortodoxă, ci averea ctitorului. Dacă acesta era bogat, putea să-şi permită folosirea acestei tehnici costisitoare. Au existat şi cazuri în care, din motive economice, s-a recurs la imitarea mozaicului. Aşa s-a întîmplat în cazul vechilor biserici ortodoxe sîrbe, unde baza frescei este aurie, iar pe deasupra sînt desenate pătratele care amintesc de micile bucăţele de smalţ, piatră, ceramică sau sticlă care alcătuiesc mozaicul.

Dincolo de discuţiile iscate în rîndul opiniei publice, rămîne problema realizării propriu-zise a lucrărilor. Va fi nevoie de o perioadă de cel puţin opt ani şi va trebui depusă o muncă uriaşă pentru a putea acoperi cu mozaic cei cincisprezece mii de metri pătraţi.

Mîndrie şi sacrificiu

Construită în stilul sîrbo-bizantin, catedrala poate primi 12 000 de credincioşi. Toate cifrele care o caracterizează sînt impresionante: 13 cupole, 5 semicupole, 18 cruci, 130 de geamuri. Cupola principală are o înălţime de 70 de metri, iar crucea de deasupra ei 12 metri. Lungimea catedralei este de 91 de metri de la est la vest, iar de la nord la sud de 81 de metri. În cele patru turnuri ale catedralei se află 49 de clopote. Acestea au o greutate totală de 22 de tone. Legate prin sistem computerizat, clopotele cîntă, în fiecare zi la prînz,  Imnul Sfîntului Sava.

În piaţa catedralei se află biserica Sfîntul Sava, Biblioteca Naţională, statuia Sfîntului Sava şi aceea a lui Karadjordje (unul dintre cei mai importanţi eroi sîrbi de la începutul secolului al XIX-lea), iar în viitor, se va construi Patriarhia Sîrbă.

Într-adevar, sînt multe motive de mîndrie, însă totul a fost făcut cu sacrificiu.

De la ideea construirii catedralei pînă în zilele noastre, am putut asista la o serie de evenimente: s-au schimbat opt patriarhi şi douǎ dinastii, au avut loc douǎ rǎzboaie mondiale, au murit doi regi sîrbi, comunismul a trecut prin douǎ etape (Tito şi Milošević), s-a destrǎmat Iugoslavia, iar premierul Zoran Djindjić a fost asasinat. În final, însǎ, catedrala a reuşit sǎ se ridice deasupra tuturor problemelor şi mǎruntişurilor oamenilor.

La nivel material şi spiritual, Catedrala Sfîntul Sava reprezintǎ dovada vie a importanţei ortodoxiei în spaţiul european. În concluzie, o idee nobilǎ trebuie dusǎ la bun sfîrşit în ciuda tuturor obstacolelor.

Ranko Vuković