Prodromu: schit sau mănăstire?

Mănăstire s.f. – ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de aşezământ. (slavonă: monastyri) NODEX
Chinovie s.f. – mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun. (slavonă: kinovija) DEX 98
Schit s.n. – 1. aşezare călugărească izolată. (slavonă: skitu) DEX 98 2. remeţie, schilet (săpat în stâncă) 3. schimnicie, sihăstrie (Sinonime Siveco)

 Actuala denumire a aşezământului românesc Prodromou este de „schit chinovial” – termen inventat în mod special de către greci pentru mănăstirile ruseşti – Sfântul Andrei şi Profet Ilie – şi pentru „Sânta Monastire Română Prodromul” (cum se autointitula la 30 aprilie 1906). Spun „inventat” pentru că asocierea celor două cuvinte este în opinia multora un non sens: schitul desemnează în Athos (şi nu numai), mai multe chilii răspândite pe o anumită suprafaţă – cum este cazul schiturilor Sfânta Anna, Kavsokalyvia, Lacu sau Nea Skiti – care au o biserică centrală (kiriakon) şi duc viaţă de sine; iar modul de viaţă chinovial, adică în comun, este propriu doar mănăstirilor, în schituri fiind practic imposibil de realizat datorită împrăştierii monahilor. Datorită acestei denumiri inventate, românii au rămas fără nici o mănăstire în Sfântul Munte! Aceasta şi drept răspuns la secularizarea averilor athonite din România anului 1863, care i’a deposedat pe greci de 40 de mănăstiri şi schituri închinate lor, dimpreună cu 1.398.021 pogoane de pământ (!), precum şi alte mii de aşezăminte şi bunuri, ca: prăvălii, hanuri, etc. Asta a făcut ca Marea Lavră să schimbe şi înţelegerea privind înfiinţarea aşezământului închinat Înaintemergătorului, care, în schimbul aprobării date, a pretins ca, de atunci înainte, Prodromu să’i plătească 1000 de groşi anual, iar numărul călugărilor să nu depăşească cifra 20 – deşi avea 120 de chilii construite! A trebuit să intervină Sinodul Bisericii Ortodoxe Române şi să pună Prodromu sub jurisdicţia sa în 1873 – ceea ce în sine era o măsură ilegală! – pentru ca Marea Lavră şi Patriarhia de Constantinopol să recunoască – abia trei ani mai târziu, în 1876! – dreptul aşezământului românesc de a’şi înmulţi numărul călugărilor (care a depăşit cifra 100 imediat după aceasta!).

Porfirie Uspenski (+1885) spunea că „nici un alt popor pravoslavnic nu a făcut atâta bine pentru Athos, cât au făcut românii” (Hristianskyi Vostok, Afon vol. III, pag 334) şi cu toate acestea, pentru a se aşeza un călugăr român în Grădina Maicii Domnului „se cere aprobarea uneia din cele 20 de mănăstiri istorice de la Athos, a Patriarhiei Constantinopolului şi a Arhiepiscopiei Athenei, a guvernului grec şi stăruinţe din partea Bisericii Ortodoxe Române, precum şi renunţarea la cetăţenia originară şi obţinerea celei greceşti”! (Pr.Prof. Liviu Stan, Revista Ortodoxia, martie 1952)

Art. 22 din Tratatul de la San Stefano (martie 1878) : „monahii de origine rusă de la Sfântul Munte vor rămâne în deplină posesiune a drepturilor lor valabile mai înainte şi vor continua să se bucure în cele trei mănăstiri care le aparţin şi în dependenţele lor de aceleaşi drepturi şi privilegii, care sunt asigurate Muntelui Athos”.

2 Noiembrie 1912 : armata greacă ocupă Athosul. Patriarhul ecumenic declara la Constantinopol: „Patriarhia se va ridica  din toate puterile sale împotriva oricărei încercări, fie chiar a Greciei, de a pune mâna pe Sfântul Munte, care este deopotrivă de sacru pentru toate statele ortodoxe”. Asta l’a făcut pe părintele profesor Liviu Stan să scrie în 1952 că „prin urmare, statul grec, care se declară ortodox, a dat uneia dintre cele mai importante tradiţii ortodoxe o lovitură pe care numai un duşman al Ortodoxiei i’o putea pregăti şi pe care nici cruciaţii şi nici stăpânii lor, papii, n’au îndrăznit să i’o dea, deşi nu le’a lipsit prilejul”.

Aşadar în 1878 toată Europa ştia că ruşii au trei mănăstiri în Athos, inclusiv patriarhul Antim al Constantinopolului, care a emis în acelaşi an un sighilon deosebit, prin care le conferea acestora – Sfântul Pantelimon (Russikon), Sfântul Ilie şi Sfântul Andrei (Sarray) – drepturile marilor mănăstiri. În 1912, când grecii au ocupat Athosul, au găsit 7.754 monahi, dintre care 3.615 erau ruşi, 3.207 erau greci, 340 bulgari, 288 români, 252 sârbi şi 52 georgieni. În afară de aceştia mai erau peste 1.000 de meseriaşi şi muncitori, în marea lor majoritate ruşi. Aşadar grecii erau cu peste 1.500 mai puţini la număr decât restul ortodocşilor. Până în 1913 însă, în mai puţin de un an, grecii au expulzat peste 1.000 de ruşi. Unsprezece ani mai târziu, o comisie alcătuită din cinci călugări greci, ce reprezentau doar mănăstiri elene aghiorite, a alcătuit celebrul statut al Athosului, prin care limitau numărul de mănăstiri la 20, număr fără putinţă de a fi modificat vreodată şi inventau termenul de „schit chinovial” pentru cele trei mănăstiri: Prodromou, Sfântul Andrei şi Sfântul Ilie („schitul” Profetului Ilie adăpostea pe atunci peste 400 de monahi ruşi, iar Sarrayul peste 800!). Din punct de vedere juridic însă, actul acesta statutar este lovit de nulitate, întrucât el n’a fost semnat nici până în ziua de astăzi de una dintre mănăstirile împărăteşti: marea lavră rusească a Sfântului Pantelimon!

Referitor la tradiţia aşa ziselor mănăstiri istorice, este bine de ştiut că numărul acestora n’a fost de 20, fiindcă Tipiconul sfântului Athanasie din 972 a fost semnat de 45 de egumeni şi alţi 14 monahi – deci existau cel puţin 45 de mănăstiri athonite deja în secolul X! – iar al doilea Tipicon, din 1046, preciza că a fost alcătuit de egumenii a peste 180 de mănăstiri! Se ştie, de asemenea, că în secolul XIII existau peste 300 de mănăstiri în Athos, pentru ca numărul lor să scadă peste mai puţin de un veac, la mai puţin de 100. În 1394, în preambulul Tipiconului III, se preciza că mai existau doar 25 de mănăstiri mari, pentru ca în secolele XV şi XVI să existe doar 19 mănăstiri.  Aşadar tradiţia athonită nu pledează în nici un caz pentru menţinerea numărului de 20 de mănăstiri în Sfântul Munte şi nici un Tipicon sau hrisov imperial nu limitează numărul lor! Cum au apărut oare, în acest Statut Organic, articolele 2 şi 3?

Articolul 2: „ În afară de cele douăzeci de Sfinte Mănăstiri suverane, absolut nimănui nu i se recunoaşte drept de proprietate în Sfântul Munte”.

Articolul 3: „Creşterea sau micşorarea numărului Sfintelor Mănăstiri suverane nu este îngăduită nimănui, sub nici un motiv”.

Statutul a introdus nişte raporturi despotice între mănăstiri şi dependenţele lor, iar cele referitoare la proprietate au la bază o concepţie medievală, în vigoare şi astăzi, exprimată prin adevărate contracte embaticare de vânzare-cumpărare, care pot face dintr’o chilie un obiect negociabil la infinit! (a se vedea „Legea chilioţilor”!) Mai mult, din acest moment s’a oprit cu desăvârşire accesul călugărilor ne-greci în Sfântul Munte, astfel că în 1935, Athosul număra doar 3817 monahi, din care 2350 erau greci, 900 ruşi (cu peste 2.700 vieţuitori mai puţini şi cu două mănăstiri pierdute, în doar 23 de ani!), 350 români, 160 bulgari, 40 sârbi şi 17 georgieni! Şi numărul este în scădere continuă pentru că grecii, prin măsurile pe care le’au luat şi le iau în continuare, au anulat caracterul ortodox ecumenic al Sfântului Munte Athos, transformându’l (prin art.6 din Statutul Organic impus) într’o comunitate monahală exclusiv grecească.

Poate că ar fi bine a ne aduce aminte de sfântul Athanasie Athonitul, cel care a consacrat caracterul polinaţional al Athosului prin „Canonicul” său din 970, dar mai ales prin Testamentul din 990, în care le cerea athoniţilor să cinstească pe monahii străini, interzicând orice deosebire între călugării greci şi cei ce vorbeau alte graiuri şi afurisind pe toţi cei care nu vor respecta aceste ultime doriri ale lui! Pentru că Athosul a fost, întotdeauna şi înainte de toate, o republică ortodoxă, o enclavă a dreptei credinţe aflată mereu în grija Maicii Domnului şi nu a Turciei, Greciei, Rusiei, ori a altei puteri lumeşti trecătoare…

George Crasnean
Textul și fotografiile apar aici cu acordul autorului, căruia-i mulțumim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.