LOADING

Type to search

Rânduieli athonite

Pelerinaje

Rânduieli athonite

Share

Există câteva trăsături specifice ale Athosului, nemaiîntâlnite altundeva. Uneori ele te frapează şi e bine să ştii cum trebuie să te comporţi în atari situaţii.

În primul rând, Muntele Sfânt este unul din puţinele locuri fără femei – mai mult de atât, fără genul feminin. (Acesta este şi motivul pentru care la toalete nu veţi vedea separarea „Femei- Bărbaţi”!) Şi fiindcă veni vorba de toalete, este bine de ştiut că acestea nu au oglinzi – pedanteria nu stă în firea athoniţilor. L’am întrebat pe un părinte dacă nu crede că e discriminatoriu acest lucru şi mi’a răspuns că nu înţelege ce le împiedică pe femei să’şi adjudece un tărâm numai al lor, fără bărbaţi.

Nu există televizoare, ziare şi alte asemenea.

Nu există magazine. Singurele prăvălii sunt în capitala Karyes şi în portul de acostare, Dafni.

Nu se consumă carne. În zilele cu dezlegare, se mănâncă peşte sau fructe de mare.

Nu se salută, ci atunci când te întâlneşti pe cale cu un părinte îi ceri binecuvântare: „Evloghite pater”! (Binecuvintează părinte), iar el îţi va răspunde invariabil „O Kyrios!” (Domnul).

Când ajungi la o mănăstire, înainte de a te închina în biserică, este bine să treci întâi pe la arhondaric. Vei primi întotdeauna o trataţie kerasma, care va include: un pahar cu apă rece, rahat lukum, un păhărel cu ouzo (băutură tradiţională grecească cu anason) şi o cafea grecească (eleniki kaffe, care seamănă cu cafeaua la nisip şi nu are cofeină). Dacă mănăstirea e „mai cu stare”, vei găsi pe masă şi fistic, nuci şi alune. Toate astea îţi sunt oferite spre întremare, după lungul drum pe care l’ai parcurs ca pelerin.

Dacă treci pe lângă mănăstirea Iviron şi eşti flămând, poţi să’ţi iei din lada de la poartă o pâine proaspătă, pusă acolo mereu pentru monahii săraci sau pelerinii care nu au timp să stea la masă. Acesta e un obicei al iviroţilor în amintirea unei întâmplări minunate cu Maica Domnului.

Nu se vorbeşte absolut deloc în timpul mesei şi nu se mînâncă decât atunci când stareţul bate gongul. Dacă e dezlegare la vin, poţi bea din paharul ce’ţi este pus înainte doar când bate, din nou, gongul. Finalul ospătării este marcat de acelaşi sunet şi atunci, fie că ai terminat de mâncat, fie că nu, trebuie să te ridici de la masă şi să ieşi după monahi, printre stareţul care te binecuvintează – din partea dreaptă – şi bucătarii şi trapezarul care stau înclinaţi, bătând metanie – în partea stângă (semn că’şi cer iertare dacă bucatele nu au fost chiar aşa de bune, sau dacă au greşit cu ceva).

În Athos vei primi mâncare de două ori pe zi: o dată dimineaţa, după sfânta Liturghie şi  altădată după Vecernia de după amiază. Dacă e post, atunci se mănâncă o dată în zi, după amiaza. În prima săptămână din Postul Mare nu vei primi nimic de’ale gurii, pentru că nimeni nu mănâncă atunci. În schimb, dacă te întâmpli în Săptămâna Luminată în Karyes, poţi merge cu procesiunea Axion Estin din chilie în chilie şi vei fi ospătat cum se cuvine, oriunde vei intra!

În aceeaşi săptămână, ca semn al bucuriei Învierii, ai voie să tragi clopotele la orice mănăstire, indiferent de oră şi oricât doreşti. Aşijderea poţi bate şi toaca, dacă vrei.

În Athos nu se fură! E un sentiment absolut liniştitor şi e o adevărată încântare să’ţi laşi bagajul oriunde şi oricând şi să’l găseşti neatins, indiferent după câtă vreme.

Şi tot la fel, dacă vrei să trimiţi cuiva ceva, e îndeajuns să scrii pe pachet sau plic adresa destinatarului, apoi îl poţi lăsa oriunde, chiar şi în drum. Cine va trece pe acolo şi va merge în direcţia de expediere, le va lua şi le va duce, iar dacă drumul lui nu ajunge chiar până la adresant, le va lăsa la vedere, în aşa fel încât un altul să le ia şi să le ducă monahului căruia îi sunt destinate.

Drumurile nu sunt asfaltate în Athos. Există pe cale – ca la Aghiazma sfântului Athanasie, de exemplu – locuri de popas pentru cei obosiţi, în care găseşti de obicei cafea, zahăr, biscuiţi sau fursecuri, pâine, ceai, ibric şi mini-aragaz cu butelie cu tot. Aşa că cei ce trec pe acolo îşi fac de obicei o cafea, se roagă în micul paraclis şi, de obicei, lasă şi ei ce le prisoseşte dintr’ale gurii, pentru alţi creştini ce vor trece pe cale.

Poate ar trebui să luăm aminte la astfel de obiceiuri şi să trăim şi noi după astfel de rânduieli. Şi poate lumea ar deveni mai bună atunci…

 

George Crasnean

 

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *