Satul Maicii Domnului de sub ape

Trebuie neapărat să ajungeţi la Buda. Satul de astăzi, renăscut la câţiva km de vechea aşezare înghiţită de uriaşul lac de acumulare de la Mihăileşti, în 1987, creşte o dată cu Biserica Naşterii Maicii Domnului – cea nouă. Budenilor le este însă cu neputinţă să dea uitării biserica veche, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Îi auzi adesea pomenind-o, plini de evlavie, cu o alintare stranie: biserica Maicii Domnului de sub ape…

Martor

Ilie Alexandru este printre primii care şi-a zidit casă în noul sat Buda. S-a vrut din nou printre ai lui. Satul, pentru domnul Ilie, e un loc sfânt. „Ce să caut eu în alte sate?! Să te găsească copiii tăi în alt sat, nu-e lucru de la Dumnezeu”. Îşi aduce aminte cum li s-a arat în ‘87 şoseaua, cum le-au scos apoi gardurile. Curţile oamenilor deveniseră o ogradă uriaşă, oarbă. Avea un nuc bătrân, pe care nu se îndura să-l taie… „Să plecăm, şi să plecăm!…” Ar fi vrut să-şi reconstruiască gospodăria exact aşa cum o au avutără ei, ca pe Vlaşca. Nu s-a mai putut. Îmi arată pe luciul mării de la Mihăileşti uliţe, case, cimitirul, iar în mijlocul satului – biserica. Biserica lor. Pe o limbă de pământ, în depărtare, se vede Drăgănescu, satul în care a pictat părintele Arsenie Boca. „Puteau să facă lacul mai la vale, între două dealuri. Era loc destul. Nu să ne lase plângând pe drumuri”. Părintele Dorin Nicolae, parohul noii biserici din Buda, a venit să dea o mână de ajutor satului renăscut. Vine de la Schitu, din apropiere, unde a mai „predat” o biserică „la cheie”. Ne-a însoţit până la lac. E numai ochi şi urechi la tot ce spune consilierul său.
Buda a fost parcă un sat blestemat. După ce s-au dărâmat casele, a urmat cimitirul. Oamenii şi-au scos adormiţii din morminte şi i-au dus în cimitirele din satele vecine. Pe unii n-a avut cine să-i mute. Domnul Alexandru îşi aduce aminte cum au dezgropat o mireasă. Vălul lung şi alb strălucea în razele aurii ale soarelui după‑amiezii de februarie. „Mireasă fără noroc. Mireasa nimănui! Nimeni nu mai ştia de ea”. Pe morarul satului, înmormântat cu un an înainte, l-au rezemat de zidul bisericii. Comuniştii n-aveau însă nici un Dumnezeu. „Ieşiseră morţii ca să vadă cum se risipeşte satul”. Domnul Ilie ştie ce spune. „Ca să ştii şi dumneata, părinte, ce-am păţit noi, că acum eşti de-al nostru!”.

Maica Domnului de sub ape

E miez de vară, însă consilierul Ilie Alexandru e parcă tot în primăvara friguroasă a lui ‘87, la el acasă. „Străluceau pistoalele securiştilor la brâu… Ne adunasem tot satul. Unii abia ce se mutaseră prin blocurile neterminate de la Mihăileşti ori Cornetu. Am venit cu toţii. Aflaserăm cu o zi înainte: Mâine se dă jos biserica. Nici la nuntă nu ne întâlneam aşa de mulţi. S-au scos icoanele, s-au strâns acareturile… În faţa bisericii a început slujba. Slujbă cu roată de târnăcoape, pistoale la brâu şi ochelari de soare. Pierea biserica noastră. Ieşea sufletul satului”. Au înconjurat-o cu toţii, de trei ori. De rămas bun. „Plângeam ca nişte copii. Biserică mare, frumoasă! Când am văzut primul târnăcop că loveşte obrazul unui sfânt, m-am dus la cel care lovea şi i-am spus: «Nu ţi-e frică?». Plângea şi el. Plângea şi lovea. Securistul nu-l slăbea din ochi. În ziua aceea nu am mai plecat acasă. Da’ care casă? Noi nu mai aveam casă…. Când a venit Ceauşescu, ca să-i facă pe plac, să vadă lacul plin, au dat drumul la apă mai repede. Au plutit zile la rând pe luciul lacului osemintele budenilor de demult, rămaşi nedezgropaţi. Se duceau aşa… la vale”.
După revoluţie, oamenii au mers cu jalbe la guvern, ca să-şi refacă satul. Au primit terenuri pentru o nouă vatră de sat şi promisiunea că li se vor da ajutoare şi vor avea scutiri de taxe pentru înălţarea caselor. Nu au mai primit nimic. S-a descurcat fiecare cum a putut. Când preotul se îndepărtează câţiva paşi, domnul Ilie îl laudă cu glas scăzut: „Vrednic părinte avem! El ne ajută, se zbate…”.

Naşterea Maicii Domnului

Părăsim satul de sub ape. Mergem la biserica nouă. Prin dreptul bisericii din Cornetu, domnul Ilie îşi aduce aminte de clopot. Era al budenilor. „Ai, părinte!… Da’ acu’, să ne dea clopotul. Că cine ne mai dă nouă clopot?”. Părintele răspunde greu: „Să-l lăsăm pentru adormiţii noştri din cimitirul lor, nea Ilie! Să-şi audă clopotul lor adormiţii… Ne-o da Dumnezeu un clopot nou”. Până la clopot, mai e însă mult de lucru la biserica nouă. Bătrânii consilieri Anton Aurel şi Dumitru Voicu visează zi şi noapte la noua lor biserică. Ce biserică au avutără ei odată!
Lângă un cort militar ponosit, părintele are nădejde că va ridica o biserică la fel de frumoasă ca şi cea a Maicii Domnului de sub ape. Oare nu ar trebui să punem şi noi umărul la noul locaş al Preacuratei înălţat de aceşti oameni năpăstuiţi?

Gheorghiţă CIOCIOI