LOADING

Type to search

Pelerinaje

Schitul Ganeasa de veghe cu arhanghelii

Share

Am ajuns la Schitul Găneasa aduşi fiind de Vasile Dumitrache, un pelerin trecut de 80 de ani, care a bătut cu pasul absolut toate schiturile şi mănăstirile ţării. Pe scurt, un adevărat campion al credinţei, un fel de Badea Cârţan la cumpăna dintre milenii. Cărţile lui au apărut la Edi­tura Nemira şi sunt cea mai vie cro­nică a vieţii monahale actuale din România, văzută prin ochii unui smerit închinător. Oricum, d-l Dumitrache ne-a stârnit curio­zi­tatea descriindu-ne un loc minunat, recent ridicat numai pe chel­tuiala unei singure familii. Ştiind cum se construieşte în prezent (lipsa mij­loa­celor dar mai ales gustul îndoielnic, kitsch-ul, fac ravagii în Biserica noastră), am pornit la drum cu inima strânsă. „Noroc că este aproa­pe“, gândeam în sinea noastră, ştiind că avem de străbătut din centrul Bucureş­tiu­lui nici 15 km până la locul cu pri­ci­na. O dată ajunşi, am rămas a­proa­­pe uluiţi: pe salba de lacuri a râu­lui Colentina, vizavi de o pădu­re de stejar, se răsfrângea în unda lim­pede atunci (mijlocul lui no­iem­­brie) silueta albă, clasic-brân­co­­venească, a unui biserici. Iţită pe un tăpşan, anunţată pri­virii de cele două turle vizibile de la dis­tanţă, bi­seri­cu­ţa este pur şi simplu un model de tra­di­ţie arhitectonică natural actualizată, de bun gust şi de lipsă de aroganţă, exprimată astăzi prin beto­nul armat, cor­nie­re şi termopane albe. Aşa­­dar, încă se mai poa­te! Arhitecţii, meşterii şi egu­menii zdra­veni încă n-au dispărut din Ro­mâ­nia! Imediat, ne-am gân­dit că şi Catedrala Mân­­tui­rii Neamului (desigur, la scara ei) ar pu­tea be­nefia de acelaşi re­gim al fi­res­cului, al bu­nu­lui simţ şi al redes­co­pe­ririi tradiţiei sănătoase.
Maica Stareţă Hris­tofora, o tânără călu­gă­riţă venită din Mă­­năstirea Pasărea (care se află la doar câ­ţiva km). ne-a în­tâm­­pinat cu naturaleţe. De la ea am aflat scurtul istoric al aşezământului:

„În povestea acestui schit nu este nimic extraordinar, nici o vedenie, nici un vis revelator, afară de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dărnicia unei familii – Sorin şi Mihaela Marin. Aceştia s-au hotărât să construiască o biserică pe propriul teren, scop în care au cerut binecuvântarea şi sfatul ierarhului locului. Aşa se face că în 1995 începe înălţarea sfântului locaş. «Lo­cul acesta cerea o biserică», a spus Vlădica Teo­do­sie, pe atunci vicar al sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, privind gura de rai pe care o ve­ghează locaşul terminat şi sfinţit patru ani mai târ­ziu, la 13 noiembrie.
Regretatul Vladimir Popov, arhitectul care a conceput în stil brâncovenesc proporţiile echi­librate şi arcadele zvelte ale bisericii, deşi avea o vârstă venerabilă, proiecta pentru prima dată un astfel de edificiu. În ciuda aces­tui fapt, a izbutit să dă­ru­iască bisericii o acustică ieşită din comun şi intimitatea atât de specifică sentimentului pre­zenţei nemijlocite a lui Dum­nezeu. Icoa­nele catape­tes­mei au fost pic­tate şi montate în anul 2000 de către Ion Achiţenie, iar exteriorul a fost împodobit cu 23 de me­da­li­oa­ne în mozaic, sub ace­eaşi semnatură. Deo­cam­dată, pereţii bisericii aşteaptă în tăcere fresca ce îi va ornamenta, dar altarul este împo­do­bit cu două vitralii re­pre­zentându-l pe Mân­tui­­torul şi pe Prea Curata Sa Maică. Naosul, după cum vedeţi, este inun­dat de lumina ce pă­­trunde abundent prin vi­tra­­­lii minunate, ce înfă­ţi­şează sfinţi români şi sfinţi cu moaşte la noi în ţară: Sfânta Fi­lof­­teea, Sfânta Teo­dora de la Sihla, Sfân­tul An­drei, Sfân­tul Di­­mi­trie Basarabov, şi patronat de turla îm­podobită şi ea cu vi­tralii decorative. În pro­­naos te în­tâmpină cei doi ar­han­gheli – Mihail şi Gavriil – ocrotitori ai lo­ca­şu­lui, cernând din fe­restre lumina caldă şi co­lorată.
În anul 2000 biserica a prins viaţă, fiind transformată, împreună cu casa alăturată, în schit, prin mutarea aici a unei vieţuitoare din apropiata Mănăstire Pasărea. Până la sfârşitul acelui an, obştea cuprindea patru vieţuitoare şi un preot slujitor, aşa că, în anul următor, clădirea, care cuprindea doar două chilii, a fost su­pra­etajată. Tot atunci s-a con­struit trapeza, o clă­dire octogonală, regăsită după fi­ni­sare în icoana hramului, fără ca arhitectul sau ctitorul să se fi inspirat în mod conştient de aco­lo. O fi existat, totuşi, o inspira­ţie…“

Bucuria acestei întâlniri în duh a fost mai mare când am aflat că în Schitul Gă­neasa nu se mănâncă deloc carne, sluj­­bele se ţin după ti­pic, iar vie­ţuitorii nu tânjesc după tro­păiala estivală a ma­rilor mă­năs­tiri tu­ristice. Aici se tră­ieş­­te o că­lu­gărie smerită, prie­te­­noa­să, so­­litară aproape. „Nu te te­me, turmă mică…“

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up