Schitul Ganeasa de veghe cu arhanghelii
Share
Am ajuns la Schitul Găneasa aduşi fiind de Vasile Dumitrache, un pelerin trecut de 80 de ani, care a bătut cu pasul absolut toate schiturile şi mănăstirile ţării. Pe scurt, un adevărat campion al credinţei, un fel de Badea Cârţan la cumpăna dintre milenii. Cărţile lui au apărut la Editura Nemira şi sunt cea mai vie cronică a vieţii monahale actuale din România, văzută prin ochii unui smerit închinător. Oricum, d-l Dumitrache ne-a stârnit curiozitatea descriindu-ne un loc minunat, recent ridicat numai pe cheltuiala unei singure familii. Ştiind cum se construieşte în prezent (lipsa mijloacelor dar mai ales gustul îndoielnic, kitsch-ul, fac ravagii în Biserica noastră), am pornit la drum cu inima strânsă. „Noroc că este aproape“, gândeam în sinea noastră, ştiind că avem de străbătut din centrul Bucureştiului nici 15 km până la locul cu pricina. O dată ajunşi, am rămas aproape uluiţi: pe salba de lacuri a râului Colentina, vizavi de o pădure de stejar, se răsfrângea în unda limpede atunci (mijlocul lui noiembrie) silueta albă, clasic-brâncovenească, a unui biserici. Iţită pe un tăpşan, anunţată privirii de cele două turle vizibile de la distanţă, bisericuţa este pur şi simplu un model de tradiţie arhitectonică natural actualizată, de bun gust şi de lipsă de aroganţă, exprimată astăzi prin betonul armat, corniere şi termopane albe. Aşadar, încă se mai poate! Arhitecţii, meşterii şi egumenii zdraveni încă n-au dispărut din România! Imediat, ne-am gândit că şi Catedrala Mântuirii Neamului (desigur, la scara ei) ar putea benefia de acelaşi regim al firescului, al bunului simţ şi al redescoperirii tradiţiei sănătoase.
Maica Stareţă Hristofora, o tânără călugăriţă venită din Mănăstirea Pasărea (care se află la doar câţiva km). ne-a întâmpinat cu naturaleţe. De la ea am aflat scurtul istoric al aşezământului:
„În povestea acestui schit nu este nimic extraordinar, nici o vedenie, nici un vis revelator, afară de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dărnicia unei familii – Sorin şi Mihaela Marin. Aceştia s-au hotărât să construiască o biserică pe propriul teren, scop în care au cerut binecuvântarea şi sfatul ierarhului locului. Aşa se face că în 1995 începe înălţarea sfântului locaş. «Locul acesta cerea o biserică», a spus Vlădica Teodosie, pe atunci vicar al sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, privind gura de rai pe care o veghează locaşul terminat şi sfinţit patru ani mai târziu, la 13 noiembrie.
Regretatul Vladimir Popov, arhitectul care a conceput în stil brâncovenesc proporţiile echilibrate şi arcadele zvelte ale bisericii, deşi avea o vârstă venerabilă, proiecta pentru prima dată un astfel de edificiu. În ciuda acestui fapt, a izbutit să dăruiască bisericii o acustică ieşită din comun şi intimitatea atât de specifică sentimentului prezenţei nemijlocite a lui Dumnezeu. Icoanele catapetesmei au fost pictate şi montate în anul 2000 de către Ion Achiţenie, iar exteriorul a fost împodobit cu 23 de medalioane în mozaic, sub aceeaşi semnatură. Deocamdată, pereţii bisericii aşteaptă în tăcere fresca ce îi va ornamenta, dar altarul este împodobit cu două vitralii reprezentându-l pe Mântuitorul şi pe Prea Curata Sa Maică. Naosul, după cum vedeţi, este inundat de lumina ce pătrunde abundent prin vitralii minunate, ce înfăţişează sfinţi români şi sfinţi cu moaşte la noi în ţară: Sfânta Filofteea, Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Andrei, Sfântul Dimitrie Basarabov, şi patronat de turla împodobită şi ea cu vitralii decorative. În pronaos te întâmpină cei doi arhangheli – Mihail şi Gavriil – ocrotitori ai locaşului, cernând din ferestre lumina caldă şi colorată.
În anul 2000 biserica a prins viaţă, fiind transformată, împreună cu casa alăturată, în schit, prin mutarea aici a unei vieţuitoare din apropiata Mănăstire Pasărea. Până la sfârşitul acelui an, obştea cuprindea patru vieţuitoare şi un preot slujitor, aşa că, în anul următor, clădirea, care cuprindea doar două chilii, a fost supraetajată. Tot atunci s-a construit trapeza, o clădire octogonală, regăsită după finisare în icoana hramului, fără ca arhitectul sau ctitorul să se fi inspirat în mod conştient de acolo. O fi existat, totuşi, o inspiraţie…“
Bucuria acestei întâlniri în duh a fost mai mare când am aflat că în Schitul Găneasa nu se mănâncă deloc carne, slujbele se ţin după tipic, iar vieţuitorii nu tânjesc după tropăiala estivală a marilor mănăstiri turistice. Aici se trăieşte o călugărie smerită, prietenoasă, solitară aproape. „Nu te teme, turmă mică…“