LOADING

Type to search

Pelerinaje

Serbia: Cuviosul Romilo de la Ravanica († 1375)

Share

Cuviosul Romilo s-a născut în jurul anului 1300, în oraşul dunărean Vidin, din cucernici părinţi, tatăl grec iar mama bulgăroaică. Numele primit la Sfântul Botez a fost Raiko.

Încă de la vârsta copilăriei a arătat sete de învăţătură iar dascălii, minunându-se de înţelepciunea şi cumpătarea sa, l-au numit „copil bătrân”. Când a devenit bărbat, ca să evite căsătoria pe care o plănuiau părinţii săi, a plecat pe ascuns la o mănăstire din eparhia Târnovului. Acolo, după încercarea canonică, a fost tuns în schima mică, luând numele „Romano” şi a slujit cu multă evlavie ca eclesiarh, în biserică.

0000000

În aceeaşi perioadă, Sfântul Grigorie Sinaitul s-a retras împreună cu ucenicii săi în Sfântul Munte şi s-a stabilit la Paroria (Stranţa), la graniţa dintre Imperiul Bizantin şi Bulgaria. Auzind Romano de acest învăţător al rugăciunii noetice şi al vieţuirii isihaste, ceru binecuvântare de la stareţul său ca să se plaseze sub călăuzirea acestuia. Mai luă împreună cu el, un frate, pe Ilarion.

Cuviosul Grigorie i-a primit cu multă bucurie iar pentru că Romano era puternic, cu o constituţie robustă, l-a pus la cele mai grele şi obositoare slujiri, pe care le-a împlinit cu desăvârşită ascultare. Transporta lemne şi pietre din munte, apă din râul ce curgea la poalele acestuia şi prepara lutul pentru construcţie. În paralel, slujea la bucătărie şi la pităria mănăstirii şi avea grija fraţilor bolnavi. I s-a încredinţat, de asemenea, şi îngrijirea unui monah vârstnic, bolnav şi ursuz, care datorită bolii sale trebuia să mănânce numai peşte proaspăt. Romano îi slujea acelui bătrân dificil cu admirabilă blândeţe şi răbdare şi pescuia în râu pentru el. Iarna, când apele erau îngheţate, spărgea gheaţa şi cu picioarele goale în apa foarte rece, pescuia cu o plasă. În felul acesta, Romano devenea martir de bunăvoie, căci în fiece clipă îşi jertfea viaţa din dragoste pentru aproapele.

Odată cu moartea bătrânului bolnav şi a cuviosului Grigorie, Romano, pe care toţi îl numeau „kaloromano” (Romano cel bun), a trecut împreună cu Ilarion sub ascultarea altui Bătrân. Însă, bandiţii care devastau acele locuri şi îi chinuiau pe monahi, i-au silit să se refugieze în Stara Zagora, Bulgaria, unde la scurt timp a adormit batrânul lor.

De atunci, Romano a devenit ucenicul lui Ilarion deoarece acesta era mai înaintat în vârstă. Când ţarul Bulgariei, Ioan Alexandru (1331-1371), a alungat pe bandiţi, cei doi s-au întors la liniştea pustnicească a Paroriei, pentru a conversa cu Dumnezeu prin rugăciunea noetică. Cu virtuţile, ce-i deveniseră o a doua natură, şi cu rugăciunea neîncetată, Romano a fost învrednicit să primească multe harisme de la Dumnezeu, şi mai cu seamă, darul lacrimilor neîncetate.

Mai târziu, cu binecuvântarea lui Ilarion, s-a retras în desăvârşită solitudine pentru a se delecta fără întrerupere cu dumnezeieştile contemplaţii. Vieţuind mulţi ani în chipul acesta, a fost tuns în schima cea mare, luând numele Romilo.

În năvălirile lor, turcii au distrus mănăstirea iar cuviosul Romilo împreună cu ucenicul său Grigorie, au plecat în Sfântul Munte, unde s-au stabilit la Melana, lângă Marea Lavră. Cunoscând, în scurt timp, virtuţile cuviosului, monahii aghioriţi îl vizitau pentru a se folosi duhovniceşte. Dar pentru că aceştia îi întrerupeau iubita isihie, cuviosul a fost nevoit să se retragă într-o chilie izolată, la poalele Athonului.

În vremea aceasta, după înfrângerea de către otomani a armatei sârbo-bulgare, condusă de Ioan Unglesi şi moartea acestuia în lupta de la Mariţa (râul Evros, 1371), a urmat năvala trupelor otomane în Tracia şi Macedonia. Atunci, mulţi monahi, înspăimântaţi de nesiguranţa generală a vremii, au plecat din Sfântul Munte iar cuviosul Romilo a mers în Avlona, Albania. În perioada petrecută acolo, cuviosul a corectat deprinderile pervertite ale locuitorilor şi i-a învăţat dreapta credinţă, căci se îndepărtaseră mult de creştinism.

Dorind însă liniştea, s-a retras în Mănăstirea Maicii Domnului, în Ravaniţa, Serbia. Acesta a fost ultimul său domiciliu pământesc, căci puţin timp mai târziu, a plecat la Domnul. Mormântul în care ucenicii au îngropat mult- încercatul său trup, răspândeşte o mireasmă de nedescris, săvârşindu-se neîncetat minuni şi vindecări cu cei ce vin cu credinţă.

Sursă fragment: „Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe” de Ierom. Macarie Simonopetritul, ed. Indiktos (18 septembrie / vol. I, pag. 198-200)

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos şi Serbia Ortodoxădupă Agioritikovima

 

Serbia Ortodoxă

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1
Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *