Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava: „O mănăstire misionară“

Traversezi oraşul cu trepidaţia lui mo­dernă, punctată ici-colo de piaţete, de ziduri medievale, de case vechi, de grădini umbroase. Bulevardele cu câte două benzi taie cartierele de blocuri noi, de după care se iţeşte trecutul glorios. Turle, clopotniţe, ziduri vechi răzbat  până pe trotuarele de asfalt, sau îşi întrezăresc timid siluetele de după cuburile de beton armat. Te afli  în Suceava, simbol al Buco­vi­nei, oraş doldora de istorie şi credinţă. Dacă apuci la un moment dat printre două blocuri de 4 etaje, pe o străduţă liniştită, îţi răsare în faţa ochilor una dintre cele mai impresionante prive­lişi: mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. La început nu realizezi dacă nu cumva restul oraşului a crescut pe lângă această super-novă a monumentali­tăţii noastre creştine; sau, dacă nu cumva eşti pe punctul de a păşi într-un veritabil tunel al timpurilor eterne. Piatră  înduhovnicită, clopote şi ru­găciune, frescă şi iarbă, moaşte şi tămâie. O colonie ce­rească de îngeri în trup – obştea că­lu­gărească – ţine cadenţa liturgică. Oamenii vin aici în număr mare, gustă din dulceaţa harului şi se întorc întăriţi la  tre­burile lor. Călugării veghează şi pentru ei. Moaş­tele Sfântului Ioan cel Nou de la Su­ceava lucrează pentru ei. Vrednicia chi­ver­nisitoare a Arhiepiscopiei Sucevei şi Ră­dăuţilor, care are sediul administrativ în incintă, veghează la buna întocmire a re­sur­selor patrimoniale şi trebuinţelor filan­tro­pice. Nivele de slujiri, trepte de com­pe­tenţă şi o singură certitudine: nimeni, dar absolut nimeni nu pleacă de aici ne­mân­gâ­iat, nefolosit ori părăsit în nevoile lui sufleteşti.

Ziduri voievodale
Biserica, aşa cum ni se ara­tă astăzi, a fost începută de fiul Voievodului Ştefan cel Ma­re şi Sfânt, în 1514. Harul cti­toricesc şi simţul artistic al pă­rintelui s-a transmis gene­tic şi asupra lui Bogdan, care în 1522 isprăveşte lucrarea. Lă­caşul a fost sfinţit de Mi­tro­po­litul Teoctist al Moldovei, atri­buindu-i-se totodată calita­tea de catedrală mitropolita­nă. În 1589 Voievodul Petru Schio­pul ridică turnul-clopotniţă de la intrare căruia, în 1910 i se mai adugă 2 ni­ve­luri. Acoperişul, mai puţin obiş­nuit, are o poveste interesantă. Iniţial, biserica a fost învelită cu tablă de plumb, dar Despot Vodă o despoaie la 1563 pentru a face gloanţe. Is­toria nu consemnează la ce au folosit acele gloanţe, dar îndreptarea situaţiei o va face de-abia la 1589 Petru Schiopul, care o înveleşte grijuliu în dra­niţă. Vine anul 1796 când, din purtarea de grijă a Mitropolitului Iacob Putneanul biserica intră în reparaţii, iar învelitoarea de lemn este schim­bată. Îngrijorat de soarta monumentului, Mi­tropolitul Veniamin Costachi (în 1829) îi schim­bă din nou acoperişul. Tot el îi pune les­pezi de piatră şi îi adaugă prid­vorul de la intrare. Aco­pe­ră­mân­tul bisericii nu îşi epui­zea­ză aici odiseea, ea continuând între anii 1904-1910 când egu­menul Ghedeon Balmoş îi încredinţează arhitectului K.A. Romsdorfer sarcina de a finaliza lucrarea într-un mod ori­ginal: cu ţiglă smălţuită. În fine, chipul înnoit al lavrei se de­finitivează între anii 1976-1991, când se restaurează şi ca­sele arhiereşti şi se pune par­doseală în toată biserica. Re­cent, s-a reconstruit paraclisul datând din vremea lui Anastasie Crimca, fru­mos pictat, unde se ţin slujbele regulat. Mă­năstirea este depozitara fondului de carte ro­mânească veche din judeţul Suceava.
Pictura bisericii mari datează din 1534, sub dom­nia lui Petru Rareş, de către iconari necu­nos­cuţi. Pe latura sudică se mai pot vedea ta­blou­rile votive ale marilor domnitori ai Mol­do­vei: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare precum şi ale fa­mi­liei Movileştilor.

Negustorul mucenic
Odorul cel mai de preţ al mă­năstirii este racla cu moaş­tele Sfântului Ioan cel Nou, sfânt grabnic ajutător, generos şi puternic lucrător. Spre mi­le­le lui dau năvală zilnic griji­le şi necazurile oamenilor. Ală­turi de Cuvioasa Pa­ras­che­va, acest stâlp al nădejdii veghează cu tărie asupra Mol­do­vei încă din anul 1402, când Ale­xandru cel Bun i-a adus în ţară moaştele, pu­nându-i-le într-o raclă argintată făurită de meş­teri suceveni, în 1410. Dar cine a fost acest mar­tir al credinţei noastre ortodoxe, de dată re­lativ recentă? A fost un administrator cinstit al averii unor negustori bogaţi, în interesele cărora co­lin­da lumea europeană a veacului al 14 lea. Nu era de neam ma­re, nu era bo­gat, dar îl purta pe Hristos în inima lui ca nimeni altul. Călătorea cu El, şi de aici i s-a şi tras sfârşitul vieţii pă­mân­teşti, dar şi începutul veşniciei cereşti. Astfel, porni peste Ma­rea Neagră, din Trapezunda bizantină spre Cetatea Albă, la Gurile Nistrului. Călătorea pe corabia unui străin, catolic fervent dar şi lacom din fire. Cu acesta a purtat Ioan discuţii aprinse despre cre­dinţă, dovedindu-l de fiecare dată. La sfârşitul călătoriei, căpitanul se ho­tărâse deja: Ioan trebuia pierdut cu orice preţ; nu numai ca apă­rător al dreptei credinţe, dar şi ca administrator al încărcăturii pre­ţioase, care astfel i-ar fi revenit lui, pro­prietarul corabiei. Ajunşi la Ce­tatea Albă (Acherman), catolicul a dat fuga imediat la Şeicul (de origi­ne persană) care conducea oraşul, fiind la rându-i un închinător al cultului focului şi al planetelor. Ca­to­li­cul l-a minţit, spunându-i că la bor­dul corabiei sale este un tânăr care vrea cu tot dinadinsul să trea­că la cultul Şeicului, şi că ar fi po­tri­vit dacă acesta l-ar chema la curte să-l iniţieze în religia lui. Bu­cu­ros, stăpânul cetăţii l-a chemat cu mare fast pe Ioan, care de înda­tă ce a auzit cuvintele de bun ve­nit ale Şeicului, s-a mirat foarte. Apoi l-a liniştit pe idolatru, arătându-i că Hristos este singurul Dumnezeu, fiind lumină din lumină, de El atârnând toate luminile cereşti. Şei­cul, aprinzându-se de mânie în faţa întregii curţi, l-a somat pe Ioan să trecă la adorarea zei­tăţilor păgâne. Ioan a refuzat cu seninătate, dar şi cu hotărâre. Atunci au început caznele. Bă­tăi cu vergile, schingiuri cumplite, intestinele re­vărsate pe-afară, îngrozind întrega aşezare. La sfârşit, mucenicul a fost târât prin cetate de coada unui cal, transformându-l într-un morman de carne vie. În mijlocul acestui spectacol, un colonist evreu a pus mâna pe sabia celui care mâna calul şi, dintr-o lovitură, a retezat ca­pul sfântului.
Rămas în mijlocul drumului, trupul descă­pă­ţânat a stat până seara, când a fost învăluit într-un stâlp de foc. Mucenicul cel tânăr s-a arătat în vis unui preot, care i-a luat moaştele, aşe­zându-le lângă altarul bisericii sale. Acolo au stat vreme de 70 de ani, făcând nenumărate mi­nuni, până când au fost aduse la Suceava de către Alexandru cel Bun. De atunci, pe la racla sfântului mărturisitor au trecut sute de genera­ţii de creştini –  fiecare cu necazurile sau cu bucu­riile lui. Pe toţi i-a mângâiat Sfântul Ioan cel Nou, căci de nu ar fi fost aşa, cultul lui s-ar fi stins şi lumea nu l-ar mai căutat…

„Chilia îţi va spune ce să faci“
Egumenul mănăstirii este părintele Var­to­lomeu, subţiratic la trup dar vânjos în credinţă. Făptura lui adună în sine trăsăturile monahului mol­do­vean: deschis faţă de lume dar în­chis patimilor, sfătos şi reţinut totodată, ospitalier dar nedezlipit de la rugăciune. L-am iscodit „olea­că“ despre principalele dificultăţi ale traiului călugăresc în mij­locul unui mare oraş. Iată ce ne-a spus: „Chilia este totul pentru un că­lugăr. De altfel, spun şi Sfinţii Pă­rinţi: „Închide-te în chilie şi ea te învaţă ce să faci!“ Această mănăs­tire este una misionară, de aceea noi, trăitorii de aici, nu ne putem ză­vorî în chilie zi şi noapte. Oa­menii vin la noi cu tot felul de trebuinţe, pe ei cine să-i ajute?“ Între­bat fiind despre felul ispitelor care apar într-un loc ca acesta, părintele Vartolomeu ne-a mărturisit: „Ispitele în oraş sunt cu totul altfel decât într-o mănăstire izolată. Noi ţinem cont de faptul că Sfântul Ioan Botezătorul a plecat departe de lume nu ca să se sălbăticească el, ci ca să domesticească pustia. Sfân­tul Antonie, marele pusnic al Egip­tului, apare într-o icoană răs­tig­­nit de ispite. De aici înţelegem un lucru foarte important: viaţa de că­lugăr este o viaţă de mucenic.“
Am părăsit mă­năs­tirea Sfântul Ioan cel Nou de la Su­ceava cu încre­dinţarea că tăria pie­trei celei vechi, că energia du­hov­ni­cească a moaş­te­lor şi că rugăciunea obştii de acolo fac posibilă minunea cotidiană, şi că spa­ţiul acela nu este un tunel al timpurilor – fie ele şi eterne -, ci mai degrabă un sălaş ocrotit al Du­hului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.