Simonopetra – Ctitoria de la Athos a lui Mihai Viteazul
Share
Cred că la Simonopetra am fost prima dată în iarna lui 1999. Atunci am avut surpriza ca la Sf. Liturghie săvârşită în ziua hramului să aud pomenit cu voce tare numele unuia dintre cei mai de seamă ctitori ai mânăstirii: “Michail Voievoda”. Mai târziu am descoperit cu bucurie un portret al lui Mihai Viteazul în biroul părintelui stareţ. Acum în sala de primire a oaspeţilor este un tablou al domnitorului, în ramă de stejar, iar în trapeză este din nou pictat pe zidul din spatele mesei oficiale.
Mânăstirea Simonopetra este aşezată pe un vârf muntos de lângă mare, în sud-vestul peninsulei athonite, şi este cu adevărat o minune arhitecturală, ridicată pe şapte nivele. Nu cred că greşesc dacă afirm că, prin aşezarea sa şi prin modul în care este construită, este poate cea mai frumoasă mânăstire din Sfântul Munte.
Mânăstirea a fost fondată de Cuviosul Simeon, un pustnic care s-a nevoit într-o peşteră de lângă actuala mânăstire, undeva pe la mijlocul secolului 13. Tradiţia ne spune că Sfântul Simeon a avut o viziune în noaptea de Crăciun, şi anume o lumină puternică deasupra stâncii pe care se ridică astăzi mânăstirea. Apoi a văzut doi îngeri care, cu o frânghie, au retezat vârful acelei stânci, făcând un mic platou. Ei au poruncit bătrânului să zidească acolo o mânăstire în cinstea Naşterii Domnului. Mulţi s-au oferit să ajute la ridicarea noii mânăstiri, însă, de la o vreme, muncitorii, înspăimântaţi de înălţimea la care lucrau, au vrut să abandoneze şi să plece. Atunci s-a întâmplat o altă minune. Ucenicul Cuviosului Simeon, părintele Isaia pe care bătrânul îl trimisese să-i cinstească pe muncitori, a alunecat şi a căzut în prăpastie, în văzul tuturor. O mână nevăzută l-a ţinut însă, încât nici paharele pe care le purta pe o tavă nu s-au vărsat măcar. Văzând aceasta, muncitorii au înţeles semnul şi au prins curaj, rămânând să termine lucrarea. Când mânăstirea a fost gata, i s-a spus „Noul Betleem”, însă mai târziu a luat numele întemeietorului său, Cuviosul Simeon, care o zidise pe acea piatră în chip minunat. De aici, Simonopetra. Numele mânăstirii nu are nici o legătură cu Sfântul Apostol Petru, zis şi Simon Petru, cum mulţi înclină să creadă.
Între primii ctitori se numără craiul sârb Ioan Uglieşa, care a ajutat mult mânăstirea în anul 1362. El a trimis aici pe duhovnicul Eftimie, cu daruri şi bani, dar şi pentru a supraveghea lucrările. Mai târziu au ajutat cu bani domnitorii români Negoe Basarab, Radu Paisie, Mihnea Turcitul şi Petru Şchiopul. În 1567 s-a ridicat turnul arsanalei (portului) mânăstirii. După părerea istoricilor, ctitorul a fost un boier român. În anul 1581, mânăstirea a fost cuprinsă de un devastator incendiu, care a distrus clădirile, arhiva şi odoarele de preţ. Părinţii s-au mutat la Mânăstirea Xenofont, acceptând să preia ei şi datoriile acestei mânăstiri, care se ridicau la suma de 200.000 de aspri. În 1588, egumenul Mânăstirii Simonopetra, părintele Evghenie, a plecat împreună cu Patriarhul Ieremia al II-lea să strângă ajutoare din Ţările Române. Mihai Viteazul a închinat către Simonopetra ctitoria sa din Bucureşti, Mânăstirea Sfântul Nicolae, sau Mihai-Vodă, cum este îndeobşte cunoscută. Legenda spune că atunci când era ban al Craiovei, Mihai Viteazul, osândit la moarte de Alexandru-Vodă cel Rău, a intrat în Biserica Albă-Postăvari (acum dărâmată de comunişti) şi s-a rugat în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae, făgăduind că, dacă va scăpa cu viaţă, va zidi o mânăstire. Scăpând cu viaţă, el şi-a ţinut făgăduinţa şi a zidit Mânăstirea Mihai-Vodă, bineînţeles cu hramul Sf. Nicolae, a cărei biserică şi clopotniţă au fost salvate de la demolare, fiind translate în 1985. Prin închinarea Mânăstirii Mihai-Vodă, înzestrată de ctitor cu 14 sate, dar şi prin ajutoarele directe, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânăstirea athonită, fiind unanim recunoscut drept cel de-al doilea ctitor al ei.
În anul 1625, Simonopetra a ars din nou, însă s-a refăcut, probabil şi cu ajutorul banilor din Ţara Românească (în 2 martie 1626, Alexandru Coconul îi închinase Mânăstirea Bolintin din Argeş). Matei Basarab a refăcut pictura bisericii între 1640-1650, iar între ctitori s-au aşezat pe rând şi Alexandru Ipsilanti, Alexandru Constantin Moruzi şi Mihail Şuţu.
În 1762, Cuviosul Paisie Velicikovski a obţinut aprobarea conducerii Sfântului Munte de a se muta la Simonopetra cu obştea sa, întrucât Schitul Sfântul Ilie de lângă Pantocrator devenise neîncăpător. Stareţul Paisie nu a rămas mult timp la Simonopetra, pentru că nu a putut să achite datoriile pe care mânăstirea le avea, şi s-a mutat la Dragomirna, în Moldova, de unde a plecat apoi la Mânăstirea Neamţ. Între ucenicii de la Athos ai Sfântului Paisie se numără şi Grigorie Dascălul, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei.
În ciuda numeroaselor incendii şi a distrugerii mânăstirii de către turci în preajma lui 1821, Mânăstirea Simonopetra a salvat parte din odoarele sale, vase liturgice, evanghelii ferecate, cărţi şi manuscrise. Cel mai de preţ tezaur îl constiuie însă o parte din lemnul Sfintei Cruci, o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, sfinte moaşte ale Sfântului Dionisie din Zakynthos şi mâna Sfintei Maria Magdalena (cu care aceasta l-ar fi atins pe Mântuitorul după Înviere şi care este caldă aidoma mâinii unui om viu!).
Silviu Andrei-VLĂDĂREANU