LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Simonopetra – Ctitoria de la Athos a lui Mihai Viteazul

Share

Cred că la Simonopetra am fost prima dată în iarna lui 1999. Atunci am avut sur­pri­za ca la Sf. Liturghie săvârşită în ziua hramului să aud pomenit cu voce tare numele unuia dintre cei mai de seamă ctitori ai mânăstirii: “Michail Voievoda”. Mai târ­ziu am descoperit cu bucurie un portret al lui Mihai Vitea­zul în biroul părintelui sta­reţ. Acum în sala de primire a oaspeţilor este un tablou al domnitorului, în ramă de stejar, iar în trapeză este din nou pictat pe zidul din spatele mesei oficiale.

Mânăstirea Simonopetra este aşe­zată pe un vârf mun­tos de lângă mare, în sud-vestul peninsulei athonite, şi este cu adevărat o minune arhitecturală, ridicată pe şapte nivele. Nu cred că greşesc dacă afirm că, prin aşe­za­rea sa şi prin modul în care este construită, este poate cea mai frumoasă mânăstire din Sfân­tul Munte.
Mânăstirea a fost fondată de Cuviosul Si­meon, un pustnic care s-a nevoit într-o peş­te­ră de lângă actuala mânăstire, undeva pe la mij­locul secolului 13. Tradiţia ne spune că Sfântul Simeon a avut o viziune în noap­tea de Crăciun, şi anume o lumină puternică dea­su­pra stâncii pe care se ridică astăzi mânăs­ti­rea. Apoi a văzut doi îngeri care, cu o frân­ghie, au retezat vârful acelei stânci, făcând un mic platou. Ei au poruncit bătrânului să zidească acolo o mânăstire în cinstea Naşterii Domnului. Mulţi s-au oferit să ajute la ridicarea noii mânăstiri, însă, de la o vreme, muncitorii, înspăimântaţi de înălţimea la care lucrau, au vrut să abando­ne­ze şi să plece. A­tunci s-a în­tâm­plat o altă minune. Uce­ni­cul Cu­viosului Si­me­on, părintele Isa­ia pe care bă­trâ­nul îl trimisese să-i cinsteas­că pe muncitori, a alu­necat şi a căzut în prăpas­tie, în văzul tutu­ror. O mână ne­vă­zu­tă l-a ţinut însă, în­cât nici paharele pe care le purta pe o ta­vă nu s-au vărsat măcar. Vă­zând a­ceas­ta, mun­citorii au în­ţeles semnul şi au prins curaj, ră­mâ­nând să ter­mi­ne lucrarea. Când mâ­năstirea a fost gata, i s-a spus „Noul Be­tleem”, însă mai târziu a luat numele înte­me­­ietorului său, Cu­viosul Si­me­on, care o zidise pe acea piatră în chip minunat. De aici, Si­mono­pe­tra. Nu­mele mâ­năsti­rii nu are nici o legă­tu­ră cu Sfân­tul A­pos­tol Petru, zis şi Si­mon Pe­tru, cum mulţi încli­nă să creadă.
Între primii ctitori se numără craiul sârb Ioan Uglieşa, care a ajutat mult mânăstirea în anul 1362. El a trimis aici pe duhovnicul Efti­mie, cu daruri şi bani, dar şi pentru a supra­veghea lucră­ri­le. Mai târziu au ajutat cu bani domnito­rii ro­mâni Negoe Ba­sa­rab, Radu Paisie, Mih­nea Turcitul şi Pe­tru Şchiopul. În 1567 s-a ridicat turnul arsanalei (portului) mânăstirii. După părerea istoricilor, ctitorul a fost un boier român.  În anul 1581, mânăstirea a fost cuprinsă de un devastator incen­diu, care a distrus clădirile, arhiva şi odoarele de preţ. Părin­ţii s-au mutat la Mânăstirea Xeno­font, acceptând să preia ei şi datoriile acestei mânăstiri, care se ridicau la suma de 200.000 de aspri. În 1588, egumenul Mânăstirii Simono­pe­tra, părintele Evghenie, a plecat împreună cu Patriarhul Ieremia al II-lea să strângă ajutoare din Ţările Ro­mâne. Mihai Viteazul a închinat către Si­monopetra ctitoria sa din Bucureşti, Mânăstirea Sfântul Nicolae, sau Mihai-Vo­dă, cum este îndeobşte cunoscută. Le­gen­da spune că atunci când era ban al Craiovei, Mihai Viteazul, osândit la moarte de Ale­xandru-Vodă cel Rău, a intrat în Biserica Albă-Postă­vari (acum dă­râmată de comu­nişti) şi s-a rugat în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Ie­rarh Nicolae, făgăduind că, dacă va scăpa cu via­ţă, va zidi o mânăstire. Scă­pând cu viaţă, el şi-a ţinut făgăduinţa şi a zidit Mânăstirea Mihai-Vodă, bineînţeles cu hramul Sf. Nicolae, a cărei bi­serică şi clopotniţă au fost salvate de la demolare, fiind translate în 1985. Prin închi­narea Mânăstirii Mihai-Vodă, înzestrată de ctitor cu 14 sate, dar şi prin ajutoarele directe, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânăstirea athonită, fiind unanim recunoscut drept cel de-al doilea ctitor al ei.
În anul 1625, Simonopetra a ars din nou, însă s-a refăcut, proba­bil şi cu ajutorul banilor din Ţara Ro­mâ­nească (în 2 martie 1626, Ale­xan­dru Coconul îi închinase Mânăs­ti­rea Bolintin din Argeş). Ma­tei Ba­sa­rab a refăcut pictura bisericii între 1640-1650, iar între ctitori s-au aşe­zat pe rând şi Alexandru Ipsilanti, Alexandru Con­stantin Moruzi şi Mihail Şuţu.
În 1762, Cuviosul Paisie Velicikovski a obţinut aprobarea conducerii Sfântului Mun­te de a se muta la Simono­pe­tra cu obştea sa, întrucât Schitul Sfântul Ilie de lân­gă Pantocra­tor deve­ni­se neîn­că­­pă­tor. Stareţul Pa­isie nu a rămas mult timp la Si­mo­no­­pe­tra, pentru că nu a pu­tut să achite datoriile pe care mânăstirea le avea, şi s-a mutat la Dragomirna, în Moldova, de unde a plecat apoi la Mânăstirea Neamţ. Între ucenicii de la Athos ai Sfântului Paisie se numără şi Gri­go­rie Dascălul, viitorul mi­tropolit al Ungrovlahiei.
În ciuda numeroaselor incendii şi a distrugerii mânăstirii de către turci în preajma lui 1821, Mânăstirea Simono­petra a salvat parte din odoa­rele sale, vase liturgice, evan­ghelii ferecate, cărţi şi manuscrise. Cel mai de preţ tezaur îl constiuie însă o parte din lemnul Sfintei Cruci, o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, sfinte moaşte ale Sfântului Dionisie din Zakyn­thos şi mâna Sfintei Maria Mag­dalena (cu care aceasta l-ar fi atins pe Mântuitorul după Înviere şi care este caldă aidoma mâi­nii unui om viu!).

Silviu Andrei-VLĂDĂREANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *