Simonopetra – Ctitoria de la Athos a lui Mihai Viteazul

Cred că la Simonopetra am fost prima dată în iarna lui 1999. Atunci am avut sur­pri­za ca la Sf. Liturghie săvârşită în ziua hramului să aud pomenit cu voce tare numele unuia dintre cei mai de seamă ctitori ai mânăstirii: “Michail Voievoda”. Mai târ­ziu am descoperit cu bucurie un portret al lui Mihai Vitea­zul în biroul părintelui sta­reţ. Acum în sala de primire a oaspeţilor este un tablou al domnitorului, în ramă de stejar, iar în trapeză este din nou pictat pe zidul din spatele mesei oficiale.

Mânăstirea Simonopetra este aşe­zată pe un vârf mun­tos de lângă mare, în sud-vestul peninsulei athonite, şi este cu adevărat o minune arhitecturală, ridicată pe şapte nivele. Nu cred că greşesc dacă afirm că, prin aşe­za­rea sa şi prin modul în care este construită, este poate cea mai frumoasă mânăstire din Sfân­tul Munte.
Mânăstirea a fost fondată de Cuviosul Si­meon, un pustnic care s-a nevoit într-o peş­te­ră de lângă actuala mânăstire, undeva pe la mij­locul secolului 13. Tradiţia ne spune că Sfântul Simeon a avut o viziune în noap­tea de Crăciun, şi anume o lumină puternică dea­su­pra stâncii pe care se ridică astăzi mânăs­ti­rea. Apoi a văzut doi îngeri care, cu o frân­ghie, au retezat vârful acelei stânci, făcând un mic platou. Ei au poruncit bătrânului să zidească acolo o mânăstire în cinstea Naşterii Domnului. Mulţi s-au oferit să ajute la ridicarea noii mânăstiri, însă, de la o vreme, muncitorii, înspăimântaţi de înălţimea la care lucrau, au vrut să abando­ne­ze şi să plece. A­tunci s-a în­tâm­plat o altă minune. Uce­ni­cul Cu­viosului Si­me­on, părintele Isa­ia pe care bă­trâ­nul îl trimisese să-i cinsteas­că pe muncitori, a alu­necat şi a căzut în prăpas­tie, în văzul tutu­ror. O mână ne­vă­zu­tă l-a ţinut însă, în­cât nici paharele pe care le purta pe o ta­vă nu s-au vărsat măcar. Vă­zând a­ceas­ta, mun­citorii au în­ţeles semnul şi au prins curaj, ră­mâ­nând să ter­mi­ne lucrarea. Când mâ­năstirea a fost gata, i s-a spus „Noul Be­tleem”, însă mai târziu a luat numele înte­me­­ietorului său, Cu­viosul Si­me­on, care o zidise pe acea piatră în chip minunat. De aici, Si­mono­pe­tra. Nu­mele mâ­năsti­rii nu are nici o legă­tu­ră cu Sfân­tul A­pos­tol Petru, zis şi Si­mon Pe­tru, cum mulţi încli­nă să creadă.
Între primii ctitori se numără craiul sârb Ioan Uglieşa, care a ajutat mult mânăstirea în anul 1362. El a trimis aici pe duhovnicul Efti­mie, cu daruri şi bani, dar şi pentru a supra­veghea lucră­ri­le. Mai târziu au ajutat cu bani domnito­rii ro­mâni Negoe Ba­sa­rab, Radu Paisie, Mih­nea Turcitul şi Pe­tru Şchiopul. În 1567 s-a ridicat turnul arsanalei (portului) mânăstirii. După părerea istoricilor, ctitorul a fost un boier român.  În anul 1581, mânăstirea a fost cuprinsă de un devastator incen­diu, care a distrus clădirile, arhiva şi odoarele de preţ. Părin­ţii s-au mutat la Mânăstirea Xeno­font, acceptând să preia ei şi datoriile acestei mânăstiri, care se ridicau la suma de 200.000 de aspri. În 1588, egumenul Mânăstirii Simono­pe­tra, părintele Evghenie, a plecat împreună cu Patriarhul Ieremia al II-lea să strângă ajutoare din Ţările Ro­mâne. Mihai Viteazul a închinat către Si­monopetra ctitoria sa din Bucureşti, Mânăstirea Sfântul Nicolae, sau Mihai-Vo­dă, cum este îndeobşte cunoscută. Le­gen­da spune că atunci când era ban al Craiovei, Mihai Viteazul, osândit la moarte de Ale­xandru-Vodă cel Rău, a intrat în Biserica Albă-Postă­vari (acum dă­râmată de comu­nişti) şi s-a rugat în faţa icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Ie­rarh Nicolae, făgăduind că, dacă va scăpa cu via­ţă, va zidi o mânăstire. Scă­pând cu viaţă, el şi-a ţinut făgăduinţa şi a zidit Mânăstirea Mihai-Vodă, bineînţeles cu hramul Sf. Nicolae, a cărei bi­serică şi clopotniţă au fost salvate de la demolare, fiind translate în 1985. Prin închi­narea Mânăstirii Mihai-Vodă, înzestrată de ctitor cu 14 sate, dar şi prin ajutoarele directe, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânăstirea athonită, fiind unanim recunoscut drept cel de-al doilea ctitor al ei.
În anul 1625, Simonopetra a ars din nou, însă s-a refăcut, proba­bil şi cu ajutorul banilor din Ţara Ro­mâ­nească (în 2 martie 1626, Ale­xan­dru Coconul îi închinase Mânăs­ti­rea Bolintin din Argeş). Ma­tei Ba­sa­rab a refăcut pictura bisericii între 1640-1650, iar între ctitori s-au aşe­zat pe rând şi Alexandru Ipsilanti, Alexandru Con­stantin Moruzi şi Mihail Şuţu.
În 1762, Cuviosul Paisie Velicikovski a obţinut aprobarea conducerii Sfântului Mun­te de a se muta la Simono­pe­tra cu obştea sa, întrucât Schitul Sfântul Ilie de lân­gă Pantocra­tor deve­ni­se neîn­că­­pă­tor. Stareţul Pa­isie nu a rămas mult timp la Si­mo­no­­pe­tra, pentru că nu a pu­tut să achite datoriile pe care mânăstirea le avea, şi s-a mutat la Dragomirna, în Moldova, de unde a plecat apoi la Mânăstirea Neamţ. Între ucenicii de la Athos ai Sfântului Paisie se numără şi Gri­go­rie Dascălul, viitorul mi­tropolit al Ungrovlahiei.
În ciuda numeroaselor incendii şi a distrugerii mânăstirii de către turci în preajma lui 1821, Mânăstirea Simono­petra a salvat parte din odoa­rele sale, vase liturgice, evan­ghelii ferecate, cărţi şi manuscrise. Cel mai de preţ tezaur îl constiuie însă o parte din lemnul Sfintei Cruci, o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, sfinte moaşte ale Sfântului Dionisie din Zakyn­thos şi mâna Sfintei Maria Mag­dalena (cu care aceasta l-ar fi atins pe Mântuitorul după Înviere şi care este caldă aidoma mâi­nii unui om viu!).

Silviu Andrei-VLĂDĂREANU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.