Snagov-Pe ape şi în duh

Lacul Snagov de lângă Bucureşti (40 km de capitală, pe DN1 spre Ploieşti) este cunoscut prin datul său natural deosebit: 16 km de luciu de apă în care se oglindesc păduri seculare – parte din majestuoşii Codri ai Vlăsiei. Pe malurile sale luxuriante au apărut, încă din perioada interbelică, sumedenie de vile somptuoase. În anii sumbri ai comunismului, soţii Ceauşescu, împreună cu nomenklatura regimului, îşi stabiliseră aici reşedinţe opulente, dar parcă lipsite de viaţă. După 1989, conturul apei a fost literalmente asediat de îmbogăţiţii ultimilor ani, care şi-au ridicat vile fistichii, unele de-a dreptul „nasoale” – pentru a fi în ton cu jargonul practicat de neo-ciocoii tranziţiei. Zarva scuterelor de apă şi a bărcilor cu motor se izbeşte însă de un zid de verdeaţă situat într-un loc ferit, acolo unde lacul se lărgeşte foarte mult. Este insula Mânăstirii Snagov, loc de temut odinioară, în prezent sălaş de rugăciune, sit de cultură, muzeu în aer liber. Dar mai bine să păşim concret pe acest petic de pământ smuls apelor gălbui…
Am ajuns acolo cu barca (singura legătură cu lumea), chiar la liturghie, în duminica Pogorârii Duhului Sfânt. De pontonul unde trăsesem Zodiacul nostru pneumatic, tocmai se desprindea un barcaz plin cu americani de vârsta treia, lansaţi de tur-operatorii români pe urmele lui Vlad Ţepeş.
Ce m-a impresionat de la bun început – pe lângă proporţiile ansamblului şi pictura sa, asupra căreia vom reveni – a fost mulţimea de frunze de nuc presărate de pardoseala de piatră albă-gri. Un efect vizual de excepţie, care scotea în evidenţă răcoarea pietrei prin căldura şi silueta graţioasă a desenului frunzelor de nuc. Înăuntru – ca într-o arcă a salvării – am găsit câţiva creştini veniţi tot cu bărcile pe apele toropite de căldură; unul din ei purta pe umărul drept, ca pe o hla­midă de preţ, un pisoiaş bicolor care dormea dus… A, da, afară, pe treptele de piatră, un căţel vesel amuşina rarii vizitatori ai insulei.
Fără să vrei, ochii îţi lunecau pe pereţii bisericii. Ce splendoare, ce minuţie, ce talent, dar mai ales câtă dragoste în a zugrăvi chipurile cereşti! Din pliant am aflat că aici se găseşte cel mai mare ansamblu de pictură murală medievală păstrat într-o biserică din România. Iconarul Dobromir cel tânăr este autorul acestei lucrări unicat, definitivată în 1563 pentru ctitoria lui Neagoe Basarab. Da, acelaşi domnitor destoinic – în ale politicii, dar şi în ale credinţei – este cel care, pe urmele unui mai vechi paraclis, a ridicat frumoasa biserică cu care a pecetluit întru sfinţenie apele Snagovului.
Insula – ne asigură istoria – a fost gazda unei aşezări dacice în zorii timpurii ai locuirii acestor ţinuturi. Poziţia strategică admirabilă, oferta de excepţie a cadrului natural şi senzaţia de inexpugnabilitate au făcut ca oamenii să caute acest loc. Astfel, în cronici de pe vremea lui Dan I (1383-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418) ostrovul este acreditat ca fiind purtător al unei aşezări monahale rudimentare, de lemn. În 1453 (anul căderii Bizanţului sub turci) Vladislav al II‑lea înalţă un paraclis de piatră, care s-ar fi scufundat pe la 1600, potrivit tradiţiei nescrise. Poate despre clopotul acestui paraclis de sub apele păgâne vorbesc legendele Snagovului că ar fi cel care se aude, înfundat, pe timp de furtună, bătând îmbufnat de sub unda lacului… Oricum ar fi, de aici se păstrează la Muzeul de Artă al României uşile împărăteşti, definite de o răpitoare frumuseţe.
Peste puţin timp, la 1456, apare Vlad Ţepeş – cel care şi-a tocmit aici mormântul. Acesta poate fi văzut în mijlocul bisericii, însă este gol, locul în care crudul domn îşi doarme somnul veşniciei rămânând până azi un mister al istoriei noastre medievale. Fiul lui Vlad Dracul face aici întărituri, construieşte un pod mobil, ridică o puternică închisoare pentru tâlhari şi trădători. Mai mult, în stilul caracteristic, sapă un tunel pe sub apele Snagovului, tunel de a cărui existenţă funcţională până în ziua de azi suntem perfect încredinţaţi din pliantele mânăstirii.
Dacă biserica arată aşa cum se prezintă ochiului astăzi, acest lucru se datorează lui Neagoe Basarab, ctitor – printre multe altele – al splendorii post-bizantine de la Curtea de Argeş. În istoria noastră medievală, aproape niciodată însă, o faptă generoasă a vreunui voievod nu a rămas neridicată la putere peste veacuri de către urmaşii săi la domnie. Aşa se face că intră în scenă Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu. Şi cum? Restaurată masiv în 1694 prin grija directă a voievodului, lavra Snagovului ajunge un mare centru al culturii şi spiritualităţii pan-ortodoxe la cumpăna secolelor 17-18, pe când în Occident se „aprindeau luminile”. De aici, din ostrovul de linişte al Snagovului, lumina Duhului a iradiat peste întreg Răsăritul căzut sub turci, aducând nădejdea şi solidaritatea întru Hristos. Desigur, un alt sfânt a contribuit la ridicarea extraordinară a aşezământului: stareţul de atunci, Antim Ivireanul. Năstavnicul gruzin – ajuns arhiereu – care a fost luminătorul Ortodoxiei româneşti de atunci a trebuit să treacă spre sfârşitul vieţii sale printr-o cumpănă morală legată de martiriul cumplit al lui Brâncoveanu, de care nu a fost cu totul străin. Până la urmă, Dumnezeu l-a învrednicit pe el însuşi de o moarte năprasnică, pricinuită tot de mâna turcului… Oricum, multe cărţi, multe manuscrise s-au tipărit aici, în limbile română, greacă şi arabă.
Momentul 1848 consemnează un omor în masă: 54 de revoluţionari paşoptişti au fost ucişi prin înecare în apele lacului şi îngropaţi de-a valma în partea de vest a insulei. După 1856, închisoarea politică (un fel de Alcatraz românesc) a fost transformată în şcoală de reeducare şi cronica sinistră se opreşte aici. Secularizarea a alungat viaţa duhovnicească cu totul de pe insulă şi a făcut să se năruie chiliile. De-abia în 1904 se trece la restaurarea masivă a mânăstirii, care începe să-şi recapete forma de astăzi. Ministerul Culturii şi Cultelor o are pe lista patrimoniului care trebuie susţinut şi restaurat, dar după pancarda care anunţă acest lucru, dar care stă ea însăşi într-o rână, fondurile se mai lasă aşteptate…
Micile milostenii sau pomelnicele rarilor vizitatori nu ajung pentru întreţinerea ansamblului de pe insulă, necum pentru alte lucrări substanţiale. De aceea, orice om care vine aici pentru o baie bună, pentru soare sau mititei la umbra pădurii (sâmbăta şi duminica, lacul este pur şi simplu luat cu asalt de populaţia citadină!), trebuie să ştie că pe ostrovul verde se nevoieşte un monah, că şi biserica se nevoieşte din lipsă de ajutor şi că o traversare cu barca spre insulă îi va schimba iremediabil părerea despre Snagov, week-end, soţii Ceauşescu ori Columbeanu, mititei şi soare…

Răzvan Bucuroiu