LOADING

Type to search

Socotra, o călătorie pe celălalt tărâm

Pelerinaje

Socotra, o călătorie pe celălalt tărâm

Share

Flora de pe Insula Socotra din Oceanul Indian este la fel de surprinzătoare ca fauna din Arhipelagul Galapagos. Despre acest loc minunat am aflat de pe internet și am vrut să îl văd cu ochii mei. După un tur al Ethiopiei și un popas de o săptămână în capitala Yemen-ului, Sana’a, am ajuns și în Socotra. Într-adevăr, arborii care cresc aici par nepământeni. Când am pășit în mijlocul naturii din această insulă, primul sentiment a fost că am pășit pe „celălalt tărâm” din basmele copilăriei…

Pentru că este situată la mai puţin de 400 km de coasta Yemen-ului, primul reflex a fost să mă interesez dacă se poate ajunge în Socotra cu vaporul. Nu am găsit nici o soluţie şi am abandonat ideea când am realizat că insula este situată chiar la intrarea în Golful Aden, fieful celor mai periculoşi piraţi din zilele noastre. Împreună cu un prieten, am pornit deci cu avionul. Văzut de sus, relieful înalt al Yemenul, modelat de vânturile deşertului şi parţial acoperit de nori, oferă o privelişte incredibilă. După o escală la Mukalla, am aterizat în micul aeroport al insulei, unde mă aştepta un intreprinzător local pe care îl contactasem. Totul era pregătit: maşina, şoferul şi ghidul, care urmau să petreacă cu noi o săptămână. Am pornit de îndată spre micuţa capitală Hadibu, pentru a cumpăra proviziile şi apa.

Se ştie din însemnările unui cartograf arab că în secolul 10 populaţia insulei Socotra era aproape în întregime creştină. Marco Polo, deşi nu a vizitat insula, a confirmat şi el acest fapt şi chiar vorbea în lucrarea sa de existenţa unei comunităţi conduse de un arhiepiscop, probabil nestorian. Conform Wikipedia, „o tradiţie locală spune că apostolul Toma a convertit locuitorii acestei insule la creştinism”. Şi tot în anumite descrieri ale insulei pe internet se menţionează că Sfântul Apostol Toma ar fi naufragiat aici în drumul său spre India şi ar fi construit chiar o bisericuţă din resturile corabiei. Spre dezamăgirea mea, nimeni dintre cei întrebaţi nu a ştiut nimic despre asta, dar ghidul m-a dus la ruinele unei biserici despre care el ştia că ar fi fost din perioada stăpânirii portugheze din secolul 16. Este posibil ca acesta să fi fost ridicată însă pe locul unei biserici mai vechi, poate chiar pe locul „catedralei” nestoriene, care ea însăşi să fi fost ridicată pe locul bisericuţei Sfântului Apostol Toma. M-am mulţumit, aşadar, cu acest rezultat incert al investigaţiei mele şi am reintrat în vacanţă…

Pe insulă nu sunt hoteluri, cu excepţia celor cinci din Hadibu. Nu aveam timp de pierdut în micul orăşel. Tot ce doream era să călătoresc cât mai curând în adâncul insulei, aşa că, imediat după aprovizionare, am pornit.

Untitled1Peisajul era, într-adevăr, spectaculos. Arborii numiţi „Sângele Dragonului” sunt specia endemică cea mai cunoscută, şi pe bună dreptate. Legenda acestui arbore este că el ar fi crescut din sângele unui dragon. Ceea ce este însă cel mai interesant este că seva lui are exact culoarea şi consistenţa sângelui. Dacă i se crestează un pic coaja, el „sângerează”, iar pentru mine, care cu greu reuşesc să îmi fac analizele, „sângerarea” arborelui a fost mult prea realistă…

Arhitectura” acestor arbori este cea care frapează, dar şi dimensiunile şi vârsta lor sunt impresionante. Ghidul ne-a povestit că niciunul din arborii de pe insulă nu este mai tânăr de 800 de ani. Şi asta în urma unui calcul simplu. În urmă cu 500 de ani, portughezii au adus cu ei pe insulă capre, iar caprele au mâncat toţi arborii al căror coronament era suficient de jos pentru a-l ajunge. Cum „Sângele Dragonului” creşte extrem de încet, numai arborii care aveau atunci peste 300 de ani au scăpat. În prezent se derulează un program de salvare a acestei specii prin creşterea unor puieţi în zone îngrădite. Trebuie însă ca nici o capră să nu scape înăuntru vreme de măcar 300 de ani…

La fel de ciudaţi sunt şi arborii de castraveţi şi mai ales aşa-numiţii bottle trees, care cred că s-ar traduce cel mai bine drept „arborii butelcuţă”. Ca şi arborii de tămâie, aceştia cresc pretutindeni. De altfel, chiar dacă pentru ochiul neavizat nu ies în evidenţă, pe insulă există circa 300 de specii endemice de arbori.

Toată săptămâna am petrecut-o cutreierând insula de dimineaţa până seara. Distanţele mai mari, între locurile de popas peste noapte, le făceam cu maşina. În rest, mergeam pe jos ca printr-o imensă grădină botanică, plină de surprize: flori din cele mai neobişnuite, ochiuri de apă pline de crabi, cameleoni, insecte şi păianjeni, iar în larg se zăreau grupuri de delfini.

Am urcat şi pe munţii din centrul insulei, munţi unde legendele arabe spuneau că îşi avea cuibul înspăimântătoarea pasăre Rokh. Pasărea Rokh, o uriaşă pasăre legendară, o regăsim în povestea lui Sinbad Marinarul, dar şi în istorisirile lui Marco Polo. Ea ar fi fost atât de mare încât putea ridica cu uşurinţă în ghearele sale un elefant, iar despre existenţa ei reală europenii nu au avut nici o îndoială, cel puţin până spre sfârşitul secolului 16.

M-am despărţit de acest loc, amăgindu-mă că voi reveni cât de curând. Ajuns în ţară, am povestit entuziasmat unui ierarh toate frumuseţile văzute, ispitindu‑l să îşi găsească un răgaz să vadă cu ochii lui insula minunată. M-a refuzat cu blândeţe, spunându-mi: „Să ştii că în Rai sunt frumuseţi şi mai mari!”.

Silviu-Andrei VLĂDĂREANU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *