Staro Nagoricino
Share
Pentru orice iconar sau pictor, Macedonia nu poate exista fără Staro Nagoricino. Biserica închinată Sfântului Gheorghe poartă pe zidurile ei, din 1313, o frescă nepereche în lumea artei bizantine. Pentru a evita aglomeraţia dinspre Kumanovo, este de preferat a face la stânga din Bujanovac spre Prohor Pcinski şi a trece graniţa printr-o vamă uitată de lume şi timp, pentru că, după câţiva kilometri străbătuţi printr-un ţinut muntos, ajungi direct în Staro Nagoricino…
Sătucul Staro Nagoricino (sau Nagoricane) se află aproape de graniţa cu Serbia, la mai puţin de 15 km, şi cel mai indicat drum pentru a ajunge aici este cel care vine de la Mânăstirea Prohor Pcinski. De altfel, Sfântul Prohor, înainte de a ctitori mânăstirea sa din Serbia, a trăit întro peşteră din împrejurimi şi se pare că şi biserica din Staro a fost zidită iniţial tot în vremea împăratului Roman IV Diogenes (1067-1071)
Biserica se vede de departe şi e de ajuns să stai câteva minute pe lângă ea că se şi iţeşte un machedon tânăr – însurat nu demult, după spusele lui, atunci când îţi cere câţiva euro ca să te lase să fotografiezi minunatele fresce (nu acceptă monezi!) – care ţi-o va deschide, însă nu pentru multă vreme: cam după un sfert de ceas îşi aduce aminte că tocmai trebuie să facă pregătiri pentru o înmormântare, iar dacă se nimereşte a fi la sfârşit de săptămână, se poate întâmpla chiar şi o nuntă, ori vreun botez! Nu este bine să plătiţi atunci, ci doar să-i daţi de înţeles că veţi mai adăuga ceva la cei câţiva euro – altfel, după oarecare timp, apare o nouă şi grabnică treabă pentru macedonean.
Biserica este frumoasă şi are zvelteţea stilului clasic bizantin, însă în momentul în care intri în ea rămâi şocat: cerul şi sfinţii săi dau năvală peste tine şi este cu neputinţă să-ţi mai aduci aminte de vreo grijă lumească! Este unul dintre acele locuri din care nici un creştin nu ar vrea să mai plece! Mie mi s-a întâmplat de multe ori să plec (în cele din urmă) din biserică şi să mă întorc repede înapoi, pentru că aveam senzaţia că pierd ceva dacă ies afară de acolo! Chipurile de la Staro Nagoricino au atâta forţă şi sfinţenie încât nu le mai poţi uita vreodată! (De altfel, în multe dintre bisericile şi mânăstirile româneşti, proaspăt pictate, veţi regăsi reprodusă această magnifică frescă macedoneană!).
Biserica actuală a fost zidită – conform unei inscripţii aflate deasupra intrării dinspre apus – în 1313 şi pictată între 1317-1318 (după cum scrie pe zidul dinspre sud). În formă de cruce înscrisă într-un dreptunghi, cu cinci turle – patru domuri mici şi unul octaedru mare – biserica a fost construită din piatră tăiată, în partea de jos, şi din cărămidă, alternativ cu piatră, în partea superioară – alternanţă ce dă un frumosul efect cromatic.
Însă senzaţia că te afli printre sfinţi o datorăm maeştrilor zugravi Mihailos Astrapas şi Eutihie, cei care au pictat mai târziu Graceaniţa, autorii celebrelor fresce din Biserica Maicii Domnului Peribleptos de la Ohrid şi de la Mănăstirea Sfântului Nichita din Şkopska Ţrna Gora (din apropierea capitalei Skopje). Împreună cu Manuel Panselinos şi Georgos Kalliergis, ei sunt consideraţi mai marii şcolii macedonene în pictura bizantină. Stilul lor bizantin-paleologic de a picta, voluminos (în comparaţie cu şcoala macedoneană anterioară, bizantin-comnenă, care picta monumental, ca la Nerezi), subtil şi foarte expresiv, face din biserică ceva foarte intim sufletului omului. Maniera lor de a picta a făcut istorie (şi încă mai face!) şi este întâlnită în mai toate ţările balcanice.
Portretele ţarului Milutin şi al soţiei sale Simonida, chipurile unor sfinţi locali – Clement de Ohrida (Ohridski), Joachim de Osogovo (Osogovski), Prohor Pcinski – au devenit clasice în lumea sud-slavă.
Maica Domnului Pelagonitissa şi chipul Sfântului Gheorghe, icoane aflate lângă uşile împărăteşti, nu pot fi uitate niciodată, dar nici Pantocratorul din turlă, sau cel de pe coloana din dreapta naosului. Patimile şi minunile Sfântului Gheorghe cuprind multe registre aflate pe zidurile de nord şi sud ale naosului. Arhiereii din altar sunt fantastic de vii şi de plini de sfinţenie! Sfinţii Chiril al Alexandriei, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, Ioan Hrisostom şi Ioan Eleimon, Spiridon al Trimitundei şi Grigorie de Nazianz, toţi privesc din absidele altarului, plini de mâhnire dojenitoare, păcatele noastre! Patriarhul Jacov este absolut viu şi se află, străjuitor, chiar lângă iconostas. Chipul Mântuitorului Hristos este tulburător în grădina Ghetsimani, după cum tulburătoare este şi scena Sărutului lui Iuda… Sfinţii militari şi mucenicii zugrăviţi aici au devenit adevărate prototipuri pentru pictura bizantină ulterioară. De fapt, toţi sunt vii aici şi te-nsoţesc în rugăciune! Şi astfel, niciodată nu eşti – nu poţi fi – singur la Staro Nagoricino…
Frumoasă şi unică în spaţiul bizantinmacedonean, această biserică nu trebuie uitată de nici un călător prin vremi şi, mai ales, de nici un iubitor de frumosul sacru al Ortodoxiei.
George CRASNEAN
