Taina Corbilor de Piatră

Pe drumul dintre Curtea de Argeş şi Câmpulung te întâlneşti cu istoria. În comuna Corbi, acolo unde Munţii Făgăraş învelesc ocrotitor ţara, un perete abrupt, fără pic de vegetaţie, îţi blochează privirea, ca un uriaş ecran pe care rulează scene dintr-un film do­cumentar din istoria românilor. La baza stâncii înalte de peste 30 de metri, ca o gărgăriţă albă, străjuieşte intrarea în cea mai veche Biserică din România. De la Zalmoxis la partizanul Arnăuţoiu, nevoiţi de multe ori să-şi ascundă credinţa în stâncă din cauza năvă­litorilor, Biserica Corbii de Piatră pare o piatră unghiulară, istoria condensată a unei naţiuni, un destin înghesuit într-o chilie rupestră. Mănăstirile Corbii de Piatră, Nămăieşti şi Cetăţuia lui Negru Vodă sunt trei aşezăminte monahale care alcătuiesc un triunghi echilateral cu latura de 20 de kilometri: prima se află în comuna Corbi, pe şoseaua Câmpulung-Domneşti, a doua la 10 km de Câmpulung Muscel, iar cea de-a treia pe şo­seaua Câmpulung-Târgovişte, în comuna Cetăţeni.

Triunghiul divin al chiliilor din stâncă
Un triunghi de aur al creştinismului autohton, care se sprijină pe descoperiri arheologice uluitoare: oase de dinozauri, texte în sanscrită! Loc care are înţelesuri aparte, o zonă magică a românismului, încă de pe vremea când aceste aşezări erau populate de acei străromâni de care vorbeşte atât de frumos şi documentat Artur Silvestri. Triunghiul este izvorul u­nui model cultural geto-dac, zalmoxian, pe trunchiul căruia s-a prins şi altoit ca nicăieri creştinismul dunărean. O formă geometrică spirituală a perfecţiunii, în falnicii Munţi ai Făgăraşului, pe locul unde odi­nioară se înălţa o semeaţă dava, ctitorie a lui Dromichete, regele vulturilor din Carpaţi. Unii cercetători cred chiar că această dava ar fi chiar celebra Helis, cetatea soarelui, în care Dro­michete l-a adus ca prizonier pe Lisimach. Dincolo de certurile între istorici, de necontestat este că în nordul judeţului Argeş, în acest triunghi, există nenumărate chilii şi biserici săpate în piatră, o realitate istorică ce nu poate fi comparată decât cu grupul de bi­serici săpate în piatră din Asia Mică (un alt nodul spiritual al planetei).

Pustnicii lui Zalmoxis
Ca un fir roşu al istoriei, ca o împletire firească a ei, altarele dacice, chiliile ucenicilor lui Zalmoxis, au fost po­pulate de asceţi creştini, noi duhovnici ai munţilor. În pe­retele vertical  din stânca în care se află biserica rupestră există zeci de altare ciudate, cu trepte săpate în stâncă, cu găuri şi jgheaburi – de unde şi numele de Biserica de la Jgheaburi – prin care poate odinioară curgea sânge omenesc. Altare însângerate ale triburilor de carpi, care înainte de Hristos trimiteau soli lui Zalmoxis, ori hrube întunecate aducătoare de jertfe pentru corbii mari ai văzduhului…
Aproape firesc, locurile mustesc de le­gen­de. Unii bătrâni susţin că aici, “la Chilii”, Dumnezeu i-a aruncat din palmă pe primii pământeni, că ciclopi uriaşi au modelat muntele precum plastilina. O le­gendă vorbeşte despre corbi enormi care şi-au săpat cu ciocul şi cu ghearele cuibare gigantice. Tradiţia susţine că din satul Corbi s-ar trage neamul Cor­vinilor şi că aici s-ar fi născut Iancu de Hunedoara. Că ceva trebuie să fie adevărat o de­monstrează ruinele din Plaiul de Mijloc ale castelului lui Voicu Corvin, tatăl lui Ioan Corvin, care se mai pot vedea şi astăzi. Corvin de Hune­doara este însă acela care avea să înnobileze pentru totdeauna blazonul corbului, transformându-l într-un semn al regilor.
Naum Râmniceanu, cronicar al Ţării Româneşti, susţine că tot în Corbi şi-a gă­sit loc de adăpost haiducul Zdrelea, unul dintre căpitanii lui Tudor Vladimirescu, pentru ca tot aici să se ascundă mai târ­ziu de poterele bolşevice, într-un bordei săpat într-un perete lutos, Toma Arnău­ţoiu, conducătorul grupului de partizani “Haiducii Muscelului”. Un tărâm de le­gendă, a cărui toponomie spune multe: Piatra Doamnei, Piatra Haiducului, Piciorul Uriaşului, Plaiul de Mijloc, La Chilii, Lacul lui Şerb… Aer tare, de voievozi cu pletele în vânt, care îngenunchează în rugăciune, cu ţara la picioare.

Peştera cu două altare
Mănăstirea Cor­bii de Piatră mai e cunoscută drept Biserica de la Jgheab. Fostul  loc de cult al dacilor a devenit, o dată cu pătrunderea creştinismului, bazilică. Primii din pomelnicul bise­ricii sunt Basara­bii, care au reînfiinţat în 1512, pe vremea lui Neagoe (1512-1521), sfântul lăcaş, aflat în stricăciune, deşi exista la Arhivele Statului hrisovul lui Radu Voievod, care, în 1503, a pus blestem asupra celor care nu vor avea grijă de mănăstire.
Pe aceeaşi latură cu biserica, tot săpat în stâncă, se află un spaţiu amenajat ca un fel de tribunal în aer liber. Există mărturii că acesta era un fel de tribunal folosit de Neagoe Basarab pentru a face judecată publică, iar cei care participau stăteau în semicerc pe dealul ce coboară de la mănăstire spre drumul de acces.
Istoria consemnează că, pe vremea lui Vlaicu Vodă, soţia acestuia, Doamna Clara, catolică, a dorit să impună religia sa şi supuşilor, dar aceştia, oameni mândri, urmaşi ai geto-dacilor, au refuzat cu îndârjire. Aşa că, pentru o bucată de vreme, biserica a avut două altare, unul catolic şi unul ortodox, altarul fiind despărţit de un zid care a fost dărâmat abia acum 200 de ani. Este poate singurul loc din toată creştinătatea unde într-o bazilică s-a slujit astfel.
Biserica din piatră nu a fost ferită de necazuri. În 1882, chiar în noaptea de Paşte,  ba chiar la miezul nopţii, zidul exterior al naosului s-a prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Dar, ca prin minune, nimeni nu a fost rănit.
Accesul în biserică se face prin pridvorul săpat în 1814, la sud de naos, deşi se spune că în urmă cu peste 900 de ani era o intrare secretă, un coridor prin care oamenii mergeau de-a buşilea ca să ajungă la biserica lor. Pronaosul este o încăpere lungă de peste 5 metri şi largă de aproape 4, cu tavanul boltit, care a fost lărgit după 1800, iar naosul este de două ori mai mare, cu altarul “decupat” în piatră. Valoarea bisericii constă nu numai în faptul că a fost scobită în stâncă în timpuri imemoriale, ci şi în urmele de pictură, despre care specialiştii afirmă că este cea mai veche pictură bisericească din România, executată în jurul anului 1300 de un meşter pe care l-ar fi chemat Ştefan Zugravul. Frescele sunt cele originale, iar pereţii sunt pictaţi în întregime, tavanul fiind plin de îngeri şi sfinţi.

Noii corbi ai autorităţilor
Ca un blestem mioritic, ro­mânii uită  lucrurile esen­ţiale, pierzându-se într-o euforie a prezentului dem­nă de carnavalurile sud-americane. Aruncă istoria în ma­nuale cu gesturi de nababi îmbogăţiţi peste noapte.
Redeschiderea mănăstirii a fost decisă de P.S. Calinic, destoinicul episcop-cărturar al Argeşului, în 1996, dar abia la 1 martie 2003 s-au stabilit aici trei călugări şi a fost numit stareţ părintele Ignatie Goru­nescu, venit de la Mânăstirea Slănic.
Dar de ani întregi autorităţile ignoră cu o inconştienţă ce frizează nebunia cea mai veche biserică din România, un lăcaş de cult săpat în munte, cu peste 900 de ani în urmă. Pictura este aproape distrusă, pentru că nu a fost niciodată restaurată. Zidul prăbuşit cu 122 de ani în urmă este un semnal de alarmă, pentru că biserica rupestră este aproape distrusă de infiltraţiile de apă şi există pericolul surpării din cauza arborilor care au crescut deasupra ei. Dacă nu se va face nimic pentru consolidarea bisericii, atunci întregul munte s-ar putea prăbuşi peste locul sfânt. Indolenţa autorităţilor nu este altceva decât o crimă împotriva propriei noastre istorii. Indolenţă care va dura, poate, până când vor apărea din nou corbii…

Florian BICHIR