În ţara lui Dumnezeu

– Unde pleci?, m-a întrebat un copil.
– În ţara lui Dumnezeu!, i-am spus, iar răspunsul m-a surprins şi pe mine.
– Şi-ai să-L vezi pe Dumnezeu?
– Am să-I văd mormântul.
– Da’ a murit?
– A murit şi a înviat, ca să ne poată învia pe noi…

Apa vie

În Israel – această ţară unică, de o frumuseţe sălbatică, total diferită de ceea ce am cunoscut până acum, m-am simţit, într-un fel, “ca acasă”. Cum să nu te simţi bine când păşeşti pe urmele Mântuitorului? Fascinanta figură a lui Iisus umple universul şi domină existenţele. Totul confirmă omniprezenţa Fiului lui Dumnezeu, chiar şi contrastele: de pildă, tăcerea grăitoare a evreilor alături de manifestarea zgomotoasă a musulmanilor.

I se poate spune, fără greş, ţara de piatră, pentru că aici simţi tăria pietrei cu adevărat. Dar şi tenacitatea oamenilor care au construit un stat relativ tânăr, îmbinând noul cu tradiţia. O zonă a nedumeririlor şi asurprizelor ce-l ţin pe călător mereu în alertă, cu privirea pierdută în pustiurile albe, tânjind după verdeaţa odihnitoare şi reconfortantă a grădinilor. Aici întâlneşti intransigenţa şi toleranţa, calda ospitalitate orientală şi suflul iute al războiului, beduinii şi soft-ul, pecinginea şi diamantul…

Când vii din “Grădina Maicii Domnului” şi descinzi în sudul Israelului, ai un sentiment de jale amestecat cu bucurie. Bucuria de a şti că te poţi întoarce oricând la oaza ta de verdeaţă şi tristeţea nedefinită pe care o încerci, fără să vrei, la gândul că există asemenea locuri neprielnice vieţii. Pustiu şi iar pustiu… În acest ţinut arid, dezolant, speranţa rămâne mereu în urmă. După ce te obişnuieşti cu peisajul, începi să te întrebi care-i secretul ce-i ţine aici pe oameni. Misterul începe să se destrame când priveşti spaţiile verzi din oraşe sau vegetaţia luxuriantă ce creşte de-a lungul autostrăzilor. Am aflat că există un program bine gestionat de guvernul israelian prin care aceste spaţii verzi sunt irigate în toată ţara. Sistemul de irigaţie este computerizat şi astfel conceput încât apa să nu se risipească. O reţea de ţevi şi furtunuri împânzeşte pe sub pământ orice loc verde şi-l adapă. Singurele surse de apă ale ţării sunt lacul Ghenezaret, râul Iordan şi încă un pârâu. Apa este deci foarte preţioasă aici. Casele din sate au sisteme eficiente de colectare a apei de ploaie, după modele antice. Având în vedere că aici plouă foarte puţin, şi numai trei luni din an, iar cantitatea de precipitaţii nu ajunge să acopere uneori nici jumătate din necesarul de apă al solului, e o adevărată lipsă de bun-simţ să laşi robinetul deschis.

Câte investiţii sunt necesare aici pentru a menţine viaţa! Şi, cu toate acestea, vezi suprafeţe întregi plantate cu lanuri de grâu, bananieri, curmali, măslini,vii, pruni, piersici, pepeni, grădini de legume – din care o bună parte merge la export. Grâul din Israel, de exemplu, este cel mai bun pentru paste, iar statul îl vinde în Italia şi cumpără grâu şi secară pentru consumul populaţiei… la preţuri de două ori mai mici. O lege rămasă încă din timpurile biblice interzice secerişul colţurilor şi adunatul spicelor care cad în urma recoltării. Acestea se lasă până în ziua de azi spre folosul săracilor.

Pe locul unei mlaştini există acum o câmpie roditoare. O comunitate de evrei de pe lângă Oneşti a desecat mlaştina printr-o metodă pe cât de ingenioasă, pe atât de eficientă. Au adus puiet de eucalipt din Australia şi l-au plantat. Eucaliptul, se ştie, absoarbe toată apa din jur şi astfel, după trudă îndelungată şi chinuitoare, mlaştina a fost asanată, devenind câmpia înfloritoare de azi.

Nu poţi să nu te gândeşti că aici oamenii scot pâine şi din piatră seacă, iar la noi, cu un pământ atât de roditor, dar lăsat în paragină, avem o pâine plină de E-uri şi care nici nu ajunge pe masa tuturor… Importăm legume din ţări cu climă secetoasă, importăm de fapt tot ce ne trebuie pentru consum şi ne batem joc de biata noastră ţară. Este o vorbă în popor (inspirată din Psalmii lui David) care zice că nemulţumitului i se ia darul. Dacă nu ne vom trezi din amorţeală, Dumnezeu ne va pedepsi mult mai aspru…

Cu beduinii, la un sfânt român

În pustiul Hozeva s-a nevoit un călugăr român venit de la Neamţ, pe care-l cinstesc toţi credincioşii ortodocşi şi cetele de monahi din întreaga lume. Este Sf Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, sfântul-poet. Moaştele lui întregi odihnesc într-o raclă de sticlă în Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, un schit construit direct în pântecele de calcar al muntelui, a cărei faţadă albă abia dacă se zăreşte pe fundalul pustiului din jur. Ca să ajungi acolo îţi trebuie ceva curaj, pentru că o bună parte din drum îl străbaţi pe jos şi soarele care arde nemilos pare că s-a hotărât să-ţi încerce răbdarea. Şi ai nevoie de răbdare, dar nu numai din cauza soarelui. Microbuzele opresc undeva pe o culme şi pelerinii merg printre stânci, pe o cărare prăfuită care urcă şi coboară vreo trei kilometri până la mânăstire. Locul unde opresc microbuzele e plin de beduini cu asini înşeuaţi, gata să-şi primească pasagerii. “Taxi, taxi!”, strigă toţi – şi începe o adevărată vânătoare de clienţi. Dar cine vrea să se cocoaţe pe un asemenea mijloc de transport, când îi vezi pe asini cum calcă direct pe muche?! “Nu-ţi fie frică, doamnă!”, te încurajează beduinul care a reuşit să te acapareze…

Ajunşi la mânăstire, suntem întâmpinaţi de un călugăr cu faţa numai zâmbet, dornic de musafiri şi bucuros să ne arate biserica şi să ne povestească istoricul mânăstirii. Aşa am aflat cum a trăit Sf. Ioan Iacob opt ani în peştera numită Sf. Ana, unde a şi fost îngropat după ce a trecut în veşnicie. Tradiţia spune că acolo se ruga Sf. Ana (mama Maicii Domnului), ca să se milostivească Dumnezeu de ea şi să-i dăruiască prunc. După douăzeci de ani de la moartea sfântului, călugării l-au dezgropat, ca să-l ducă în peştera de obşte a morţilor din mânăstire. Când au deschis coşciugul, au văzut că nu putrezise, iar trupul răspândea o bună mireasmă La îngroparea lui, peştera s-a umplut de păsărele care ciripeau de parcă l-ar fi plâns. Hainele şi ghetele lui rupte sunt la fel ca atunci când umbla prin pustiul Hozevei. Trupul uscat de asceză încă din timpul vieţii odihneşte în racla simplă ca viaţa pe care a dus-o şi împarte tuturor celor care se roagă la moaştele lui din harul dumnezeiesc de care s-a învrednicit.

Marea majoritate a pelerinilor la Locurile Sfinte sunt pensionari, persoane cu diferite probleme de sănătate, care evită să stea prea mult la soare ori să facă eforturi şi drumuri lungi. Sfântul Ioan Românul pare însă că ne-a purtat fiecăruia toate suferinţele trupeşti şi sufleteşti, ne-a făcut să uităm de grijile, necazurile şi îndoielile cu care am pornit la drum. Ne-a primit pe toţi în peştera sa bucuros că şi-a întâlnit compatrioţii şi cred că, dacă l-am fi salutat cu voce tare, tot aşa ne-ar fi răspuns…

Am plecat de la “gazda” noastră primitoare urmaţi de alaiul beduinilor care se înverşunau să ne convingă cât de bine este să mergi cu “taxiul”… Abia după un timp am realizat că am atins trupul unui sfânt şi mi-am dorit să mă întorc din nou acolo pentru a împlini ceea ce n-am ştiut să fac înainte, să-i mulţumesc românului meu pentru că a împodobit pustiul cu încă o mlădiţă crescută din trunchiul credinţei în Hristos.

Drumul Calvarului

Dezamăgire totală de la început până la sfârşit, ispită şi grea încercare pentru mulţi dintre noi… Via Dolorosa e o stradă îngustă ce urcă printre clădirile de piatră până la Biserica Sfântului Mormânt. E drumul pe carea mers Iisus spre Golgota ducând în spate crucea pe care avea să fie răstignit. Pe toată strada e un bazar care adună laolaltă cea mai diversificată gamă de mărfuri şi de mirosuri… Comercianţii, vestiţi prin charisma lor, te iau de mână ca să-ţi arate marfa. Dacă intri în bazar, înseamnă că vrei să cumperi… Şi nici n-ai cum să ocoleşti, nu există altă cale de acces. Eşti prins la mijloc: ori te adaptezi şi suporţi rigorile străzii-bazar, ori, dacă nu, renunţă! Dar nu renunţi, pleci mai departe dus de valul ce vine din urmă şi te împinge volens-nolens înainte. Nici n-ai timp să te dezmeticeşti şi să aduni în minte cele câteva gânduri cu care ai pornit. Încerci să te concentrezi şi să trăieşti măcar un pic din atmosfera
tragicului moment al Calvarului, dar nu-i chip. Strigăte, cântece, cuvinte rostite în toate limbile pământului se amestecă ca într-un “turn Babel”. Şi peste Ierusalim, din turnurile ascuţite, chemarea la rugăciune a imamului sfâşie limpezimea cerului albastru… Un singur lucru poţi face: să-ţi pironeşti privirea în pământul care mai păstrează parcă urma paşilor lui Iisus şi să te rogi: “Ajută-mă, Doamne, să nu mă lepăd de Tine şi să slăvesc numele Tău în veci. Amin!”.

Cele 14 opriri sunt marcate prin inscripţii prinse pe ziduri şi prin cifre romane. Grupurile de pelerini trec pe acolo, se opresc puţin, atât cât le îngăduie programul turistic, unii rostesc o rugăciune, alţii doar fotografiază şi pleacă mai departe…

Via Dolorosa – nume parcă predestinat, care poartă în timp pecetea Mielului lui Dumnezeu şi durerea de a se fi aflat singur în faţa lumii pe care a vrut s-o îndumnezeiască. O durere care de două mii de ani nu se ostoieşte, se amplifică şi se înconvoaie sub greutatea Crucii…

Locul unde pietrele vorbesc

Ca să înţelegi mai bine faptele petrecute acum două mii de ani, trebuie să urmezi cu mintea şi cu inima Drumul Calvarului. După ce a fost vândut de către Iuda şi prins în Grădina Ghetsimani, Iisus a fost purtat de la Ana la Caiafa, pentru a fi judecat. Arhiereii Templului hotărâseră să-L omoare, dar pentru că nu voiau să se spurce în pragul
Paştilor, L-au dat pe Iisus în mâna lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeii. Acesta L-a judecat, dar nu I-a găsit nici o vină. L-a trimis, totuşi, la stâlpul infamiei, pentru a fi biciuit, considerând că aşa îi va mulţumi pe arhierei şi nu va fi nevoie să omoare un nevinovat. Se văd şi acum câteva dale de piatră originale din locul numit Gabata, unde a fost interogat Iisus. Stâlpul de care a fost legat cu lanţuri mai păstrează urmele supliciului. Cine se apleacă deasupra lui cu smerenie şi cu inimă curată poate auzi cum cădeau loviturile de bici pe trupul neîntinat al Mântuitorului şi cum zornăiau lanţurile cu care era legat. E o minune care se întâmplă în fiecare zi, pentru întărirea credincioşilor…

“Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!”, le-a răspuns Mântuitorul celor care cârteau văzând cum ucenicii Săi predicau Cuvântul Domnului prin locurile pe unde mergeau. Şi pietrele strigă şi azi, spunând tuturor despre jertfa cea fără de seamăn a Mielului.

Tudora LUCA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.