Ţara Sfântă: Mânăstirea Sf. Sava

Am avut marea bucurie de a putea face un pelerinaj în Ţara Sfântă. Ce-i drept, mai fusesem prin acele locuri, dar acum am realizat următorul fapt: prima dată – când am fost singur, pe cont propriu – am vizitat Israelul. Acum, chiar dacă am văzut din nou aceleaşi lucruri, pot spune că am fost pelerin în Ţara Sfântă. Iată ce mult contează să ai o călăuză duhovnicească, să călătoreşti „asistat” de un preot care a mai fost pe acolo. Ţi se deschid ochii şi sufletul într-un mod nebănuit, vezi ceea ce ai ignorat, afli ceea ce credeai că ştii dinainte, pricepi ceea ceea ce era de neînţeles. Mai exact, îţi trăieşti propria Evanghelie!  Mare eşti, Doamne! – şi asta pot spune după ce am adulmecat şi eu urma Mântuitorului prin acele ţinuturi.

Unul dintre locurile cele mai stranii, mai extreme, mai harismatice este Mânăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit. Este aşezată în pustia Iudeii, în plină zonă locuită de arabi care nu mai ascultă de aproape nici o lege civilă; de altfel, pentru a putea „cerceta” Bethleemul şi această mânăstire, a trebuit să trecem de zidul despărţitor dintre statul israelian şi teritoriile palestiniene. Doamne, ce diferenţă – ca de la cer la pământ – între Israel şi ceea ce se află dincolo de zidurile înalte de 7 metri, făcute din beton, electrificate şi prevăzute cu sisteme multiple de alarmă (costurile acestui zid de protecţie va fi în final de cca 7 miliarde de dolari!)! Ce lume amărâtă, ce sărăcie, ce străzi ponosite! Fără să vrei te gândeşti: a meritat oare preţul acestei „libertăţi” în spatele unui ţarc, în sărăcie lucie, în înapoiere totală? Răspunsul cred că îl pot da numai palestinienii, a căror „opţiune” a condus la această stare de lucruri.
Dar nu asta este important acum, ci faptul că ne apropiam de Sf. Sava, mânăstirea cu viaţa cea mai aspră, cea mai ascetică din Ţara Sfântă. Drumul şerpuia pe crestele lipsite de viaţă ale pustiului, ici-acolo pui de arabi se iţeau curioşi, cu măgăruşii lor mergând parcă spre niciunde. Ajungând în Valea Che­dronului, la poarta mânăstirii (dincolo de care femeile nu au voie să păşească), am încercat o emoţie firească: peste 1300 de ani de rugăciune, martiriu (care nu s-a oprit nici în ziua de astăzi), sacrificiu, singurătate. Da, singurătate, pentru că monahii de aici nu mai au voie să părăsească mânăstirea niciodată. Şi mai este o regulă aspră la Sfântul Sava: călugării nu au voie să se spele, cu excepţia feţei, a mâinilor şi a picioarelor. Atât, restul trupului nu trebuie văzut sau atins cu nici un chip!
Auzind de toate aceste re­guli, eram deja extrem de interesat de ceea ce urma să văd acolo. Nu mică mi-a fost mirarea şi bucuria când primul călugăr pe care l-am întâlnit s-a adresat grupului nostru cu un „Doamne ajută!” perfect mol­do­venesc. Părintele Calinic, de loc din Bacău, a fost peste 10 ani închinător laic în Ţara Sfântă, la Aşezământul Româ­nesc din Ierusalim, dar şi lucrător la Complexul de la Ieri­hon, ridicat de părintele Iero­nim Creţu (despre care am scris în Lumea Credinţei). Zi de zi mergea la Sfântul Mormânt să se roage, şi credea că duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Asta până când, acum 3 ani, a ajuns la Sfântul Sava… Uimirea tânărului s-a transformat într-o hotărâre neclintită: aici îşi va duce restul zilelor sale ca monah. De altfel, experienţa unui alt părinte grec (mânăstirea este grecească, şi ţine de Patriarhia Ierusalimului), care nu a ieşit de aici de peste 50 de ani, este binecunoscută obş­tii, dar şi închinătorilor acestui aşeză­mânt. Mai este o re­gulă la Sf. Sava: că­lu­gării nu muncesc nimic, doar se roagă. Pentru mun­cile agricole sunt angajaţi oameni, pentru curăţenie la fel. Călugărul are chilia lui, pravila lui, slujbele la care participă obligatoriu. Rugăciune şi iar rugăciune, post şi lupta cu ispitele. Ce mai, război în toată regula, pe viaţă şi pe moarte – cu miza eternităţii…
Călugărul Calinic Alexandru a condus grupul nostru în toate locurile importante din mânăstire: în biserica mare, la racla cu moaştele Sfântului Sava cel Sfinţit (care i-a cerut explicit unui Papă al Romei, în timpul unui viziuni, să-i aducă acasă sfintele moaşte, mutate în Occident de către soldaţii cruciadelor), la peştera unde s-a nevoit Sf. Ioan Damaschinul şi, în fine, la racla uriaşă unde se află moaştele sfinţilor cuvioşi ucişi de perşi în Mânăstirea Sf. Sava, care se prăznuiesc pe 20 martie. Peste tot călugărul român s-a străduit să ne facă să înţelegem importanţa locurilor pe care le vedeam. A ţinut apoi o scurtă prelegere despre duhurile acestei lumi, despre faptul că nu a ştiut – de fapt – mai nimic despre călugărie şi mântuire până să ajungă aici. Dar mai ales, nu ştia nimic despre războiul nevăzut pe care Diavolul îl poartă neîncetat cu omul. În cadrul acestui perfid război, una dintre armele cele mai distrugătoare este acedia. Adică lehamitea, depresia, lipsa găsirii oricărui sens, apariţia unor gânduri de hulă împotriva a tot ceea ce este sfânt. Spunea călugărul Calinic – preluând din experienţa altor mari trăitori de aici – că dacă duhul acesta ar fi slobozit peste lume, cu siguranţă că 99% din oameni i-ar ceda…
Am părăsit Sf. Sava cel Sfinţit cu nădej­de mare, dar şi cu îngrijorare – pe de altă parte. Îngrijorare pentru călugării care stau pe această linie invizibilă a frontului; îngrijorare pentru lume asta a noastră, care nu vrea să priceapă aproape nimic din cele ce sunt cu adevărat reale şi importante; îngrijorare pentru propria mea viaţă – atât cea de aici, cât şi cea viitoare.
Ajung însă acasă, şi în primul drum la redacţie găsesc pe masă – în vraful de corespondenţă – o scrisoare cu timbru de Israel. Deschid dintr-o mişcare plicul şi găsesc înăuntru o frumoasă icoană a Sfântului Sava cel Sfinţit şi o hârtie portocalie, scrisă cu grijă, de mână. Ni se cerea colecţia revistei Lumea Cre­dinţei şi un abonament. Cel care ne scria ne-a asigurat că a descoperit revista la un creştin care vizitase mânăstirea şi care probabil că se ghida la Locurile Sfinte folo­sindu-se şi de articolele noastre. Ajungând la sfârşitul scrisorii, ce văd? Semnătura: monah Calinic Alexandru (Alexandru Constantin – numele din paşaport), Monastery of St. Sabbas P.O. BOX 19824, Jerusalem, Israel.
Voi ce ziceţi de una ca asta? Pe când monahul Calinic ne scria, noi deja călătoream spre dânsul! Ne-am întâlnit, (ca soldaţii anonimi ai aceleiaşi tabere), dar nu ne-am cunoscut, eu nespunând de unde vin şi ce fac, sigur fiind că nici nu ştie de truda noastră. Şi nici de „războiul” nostru nu credeam să fi ştiut ceva…

P. S. Trebuie să mărturisesc că Ţara Sfântă este plină de astfel de întâmplări, de astfel de „potriviri”. Este, de altfel, prin excelenţă, un spaţiu al „potrivirilor”. Cu timpul, o să le relatez…

Rãzvan BUCUROIU