Topolniţa, porţia de linişte

Îndată după ce pui piciorul în zona Severin/Strehaia, te întrebi – pe bună dreptate – dacă te afli într-o Oltenie emancipată, multiculturală, sau într‑un Banat predominant ortodox… Aşa se prezintă ochiului şi sufletului această încheietură a României, acestă zonă de interferenţe religioase, culturale, etnice, politice, geografice. Un ţinut blagoslovit şi bogat, cu oameni bine configuraţi sufleteşte, cu multă frumuseţe naturală, dar şi arhitectonică, cu istorie aspră, dar şi cu mult eroism conţinut. Un loc în care călugării veniţi de peste mări şi ţări căutau cu ochii fierbinţi mântuirea unei poieni pentru mânăstirea lor, în care zugravii de biserici nu mureau de foame şi în care, mai aproape de noi, pandurii (re)făceau legea pământului. Tot aici se găseşte o constelaţie de vetre de închinăciune, cu poveşti fabuloase. Una din ele este Topolniţa, ctitoria marelui Nicodim de la Tismana, ziditorul a numeroase centre de spiritualitate răsăriteană.
Venit ca un duh peste apele Dunării, plutind doar prin puterea rugăciunii pe omoforul său doldora de har, Sfântul Nicodim s-a pogorât din Sveta Gora (Muntele Athos), trecând prin Serbia natală, spre a ridica o mânăstire în Ţara Românească. În vedenia inspirată pe care o avusese, trebuia să-i ridice Maicii Domnului o lavră într-o poiană cu multe ape de munte, cu cascade. Ajuns aici, pe firul învolburat al Topolniţei, sfântul a considerat că acesta este locul şi s-a apucat de lucru, ridicând o biserică. Peste un timp a plecat (dar numai trupeşte, căci duhul său a rămas şi aici) să caute în continuare locul minunat, pe care l-a găsit între cascadele limpezi ale Tismanei, „la Chişătoare”. Această „confuzie” de locaţii a îndumnezeit însă munţii Mehedinţiului, atrăgând ca un magnet elanul jertfitor al călugărilor. Stupul monahal de la Topolniţa este menţionat în acte de cancelarie în prima jumătate a secolului al 14-lea, atunci când domnitorul Radu I (1374-1384) îi donează nişte „rumâni din Şovârliug”. După acest act – linişte timp de 2 secole. De fapt, nu linişte, ci rugăciune neîntreruptă, trudă duhovnicească, milostenie de care oamenii aveau atâta nevoie.
La 9 februarie 1629 Topolniţa apare din nou în acte, cu tot cu hramul său: Sf. Arhanghel Mihail. Prin ucazul său, Alexandru Iliaş Vodă, constatând faptul că mânăstirea era în ruină din cauza fiscalităţii drastice impuse de Mihai Viteazul, dă ajutor celor „3 călugăraşi sârbi de s-au apucat de mânăstire pustie să o dereagă”. După acest episod, Matei Basarab face danii importante (1635); mai important însă este celebrul hrisov domnesc emis la 12 februarie 1646, prin care Lupu Buliga, „capitan za dorobanţi”, primeşte moşii la marginea Ţării Severinului, inclusiv Mânăstirea Topolniţa. Acest vajnic militar de elită va deveni astfel principalul ctitor al aşezământului. Până la decapitarea sa (25 iulie 1655), în timpul răscoalei seimenilor, Lupu Buliga a făcut mult bine, refăcând totul din temelii. Schimbând hramul – Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul – parcă şi-a presimţit sau anunţat propriul sfârşit… A rezidit, a dres, a îndreptat, a întărit ziduri – ridicând o fortăreaţă a credinţei ortodoxe. Fiul său, vel paharnicul Curuia, a continuat ctitoria tatălui şi astfel apar amândoi în tabloul votiv. Pictura interioară a bisericii de piatră aparţine grecului Gheorghe din Trales, secondat de vlahul Dima. Catapeteasma este din zid masiv, din care frumoase icoane bizantine privesc cu îndurare la mulţimile de închinători.
Tudor Vladimirescu a folosit poziţia strategică a Topolniţei, dar şi configuraţia ei de cetăţuie, pentru operaţiunile sale militare. Mai târziu, în 1826, doi căpitani ai săi – Ghiţă Cuţui şi Simion Mehedinţeanu – s-au baricadat între zidurile mânăstirii, fiind scoşi prin viclenie de slujitorii domneşti, iar apoi executaţi cu mare cruzime.
Veacurile s-au împletit cu rugăciunea la Topolniţa, ajungând până în zilele noastre. Vorbind despre această contemporaneitate, amintim figurile stareţului Graţian Rădac, care a condus obştea între 1944-1990, şi a venerabilului protosinghel Vichentie Popescu, care a duhovnicit aici până la vârsta de 91 de ani. Amândoi sunt îngropaţi pe tăpşanul de iarbă de lângă noua stăreţie, la marginea unei livezi.
Stareţul actual, părintele Pavel Nicolăescu, a fost ridicat la rangul de arhimandrit în 2005, în prezenţa ÎPS Teofan, Mitropolitul Olteniei, a PS Nicodim Nicolăescu, Episcop al Severinului şi Strehaiei (fratele după trup al stareţului) şi a năstavnicului de la Vodiţa – al treilea frate după trup al arhim. Pavel. Întrevederea cu acest călugăr de vocaţie a fost extrem de interesantă, cu atât mai mult cu cât poposisem în sfânta mânăstire după o zi de drum, plină de felurite incidente. A trebuit să constat, după primele cuvinte schimbate, că părintele Pavel este ceea ce se cheamă un om odihnitor. Odihnitor prin figura luminoasă, prin vorba aşezată şi adâncă, prin gesturile lipsite de emfaza unei dregătorii ecleziale. Calm, cald, sfătos – acest stareţ cred că se situează pe linia duhovnicească a marelui Nicodim de la Tismana prin conivenţa în duh, prin statornicirea în Predanie, prin elanul con­structiv. Stăreţia era plină de cărţi, icoane şi calendare, cuvenita trataţie modestă, dar din darul inimii, ucenicii discreţi. Obştea toată a Topolniţei numără 8 suflete, dar mulţimea celor care s-au nevoit aici şi care veghează din ceruri, suitele de ctitori, pandurii cei de demult, pelerinii actuali, care urcă povârnişurile spre sursa credinţei lor, populează văzut sau nevăzut chiliile, poienile şi pădurile mânăstirii….
Interesantă este prezenţa bisericuţei de la intrarea mânăstirii. Clădită din lemn în anul 1832 în satul Spineni din Gorj, a fost reparată în 1841, 1901, 1956. Adusă aici din iniţiativa ÎPS Nestor Vornicescu, biserica a fost târnosită la 21 mai 1993, primind hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, şi resfinţită în 2005. Pictura a fost realizată benevol de către familia de artişti Eugen şi Florica Papici din Drobeta Turnu-Severin.
Văzând acest loc al rugăciunii, simţi pe deplin potenţialul său duhovnicesc, preţuit atât de către ctitorul de început – Sf. Nicodim de la Tismana – cât şi de ceilalţi creştini care au urcat pe rând, timp de secole, pe apa Topolniţei. Şi noi am pregustat o fărâmă de duh, dar mai ales de linişte dozată în porţii mici, parcă special pregătite pentru viaţa noastră voit zbuciumată…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.