UN COLȚ UITAT DE LUME, DAR IUBIT DE DUMNEZEU

Urcând spre dealurile nordice ale județului Prahova, apar, parcã pitite de veacuri și lume, șase sate (Butuci, Piatra Micã, Mireșu Mare, Mireșu Mic, Tisa și Sângeru) care alcãtuiesc comuna Sângeru, o comunã sãracã în resurse naturale, dar atât de bogatã prin oamenii locului. Ospitalitatea, în cel mai autentic duh creștin și în cea mai bunã tradiție româneascã, este poate calitatea cea mai demnã de remarcat la locuitorii comunei Sângeru, care trãiesc în marea lor majoritate dintr-un biet ajutor de șomaj. Sângereanul este un om simplu, candid și dârz, care nu se sfiește sã-ți povesteascã, plin de simțire, cã numele localitãții a fost luat dupã un arbore (sânger, desigur) care se afla pe vechea vatrã a satului, sau cã în luptele glorioase cu turcii, conform legendei, locuitorii din zonã s-au apãrat cu atâta  vitejie încât dealul impunãtor care vegheazã de milenii asupra comunei s-a înroșit cu sânge de eroi…

Spre sfârșitul anului trecut, la muzeul sãtesc din Sângeru, situat în imediata vecinãtate a Bisericii Sf. Andrei, construitã în secolul 19 și consideratã monument istoric, cei pasio­nați de artã creștinã s-au putut delecta cu o expo­ziție de fotografii inedite adunate de ing. Grigore Bãrbu­lescu sub egida „Zidiri și ziditori de suflet“. Dintr-un colț zâmbește Pãrintele Teofil de la Sâmbãta, dintr-un altul Pãrintele Cleopa privește patern, stând pe un scaun din chilia sa de la Si­hãstria. „E mare lucru pentru copiii ãștia sã vadã mânãstirile din Romania și marii duhovnici, fiindcã avem o comunã sãracã și mulți de aici nu vor vedea aceste mânãstiri niciodatã“, spune primarul comunei, Constantin Bãjinaru.
Expoziția a fost așadar un prilej pentru sângereni de a gusta din porția zdravãnã de spiritualitate a poporului român. „Este o vorbã din bãtrâni cã dacã nu sãdești un pom nu ești om. Așa este și în cazul zidirilor de suflet: degeaba trãiești dacã nu lași în urmã ceva ziditor!“, spune ing. Grigore Bãrbulescu.
La vernisajul expoziției l-am gãsit stând sme­rit mai deoparte pe preotul paroh, Nicolae Dedu – un ascet neștiut din aceste locuri greu de gãsit pe hartã. Pãrintele slujește la Biserica Sf. Andrei din 1958 și în fiecare duminicã dupã-amiazã cheamã localnicii în bisericã spre a le tâlcui locuri mai grele din Sf. Scripturã. „Sunt preocupat de cele ce se întâmplã cu noi, românii, fiindcã schimbãrile prin care vom trece, cum ar fi de pildã intra­rea în U.E., vor avea repercusiuni și în Bisericã. Unii din Europa, care ne numesc «țigani», ar trebui sã știe cã noi avem o tradiție care izvorãște din comorile ascunse ale Ortodoxiei, cã avem un spirit religios deja format, o culturã moșteni­tã. Prin urmare, sã învețe și U. E. de la noi, nu nu­­mai noi de la U. E.“, spune pãrintele Nicolae Dedu.
Aceastã manifestare dintr-un loc mic și neștiut este încã o dovadã vie cã sufletul românului – care dupã mãrturia conștiinței s-a nãscut pentru a îmbrãțișa creștinismul – transcende neajunsurile, lipsurile, timpul și spațiul. Aici am avut un semn evident cã, în pofida manifestãrilor din ultima vreme (vezi atacurile repetate la adresa Bisericii și preoților, paradele gay, interpretarea eronatã și rãuvoitoare a datelor despre posibilul referendum privind nelegiferarea cãsãtoriei între homosexuali, protestele neîntemeiate la Legea Cultelor, încercarea de îndepãrtare a icoanelor din școli etc.), societatea româneascã mai are valori, mai are spiritualitate, mai are demnitate, mai are rezerve de conștiințã curatã, mai are Dumnezeu.

Cristian ȘERBAN