Visul unei regine – Balcic

Balcicul a fost visul exuberant, mediteraneean, al României interbelice. Întregul ţărm calcaros al Mării Negre, de la capul Kaliacra şi până la Albena din Bulgaria de astăzi, s-a numit, pe vremea administraţiei româneşti a Cadrilaterului, Coasta de Argint. Tectonica frământată, spectaculoasele accidente geologice, lumina iradiată de pietrele albicioase, plajele înguste, punctate doar de mahoanele negre ale pescarilor turci, asemenea unor cetacee eşuate, cerul de albăstrimi orientale, toate stăteau cuminţi, nenumite. Asta până în 1924…

Din Scoţia, la Balcic
Atunci, în acel an, Regina Maria a României, însoţită de pictorul Al. Satmary, a făcut o vizită în acele locuri. Balcicul (o mică aşezare ca poposită de curând din 1001 de nopţi), at­mo­sfera mediteraneană punctată de smochini uriaşi, de rodii, de migdali şi magnolii, marea de o limpezime negrăită, ca o vietate schimbătoare cu feţele-i albastre-verzui pe durata unei zile, totul a cucerit-o pe Su­ve­rană. Atunci în vârstă de 47 de ani, această „fiică a mării“ (aşa cum îi plăcea să se numească), venită din îndepărtata Scoţie, a simţit că trăieşte o dragoste la prima vedere. Locul o cucerise pe deplin. „Într-o plimbare prin Dobrogea, m-am apropiat deodată de o limbă de pământ lângă mare, care a trezit în mine un fior cu totul deosebit; am avut ca o simţire că locul acesta mă aştepta dintotdeauna pe mine, ori trăisem totdeauna în aşteptarea lui. Nu mi se părea că aş fi venit aici întâia oară. Făceam parte din loc şi locul făcea parte din mine“, nota undeva Regina României.

Regina Maria – „Sultana“ turcilor din Balcic
Construcţia palatului – „casa mea de la mare“ – a început prin aducerea în ţară a doi arhitecţi italieni: Agostino şi Amerigo, însoţiţi de maestrul grădinar Jules Jeannys, din Elveţia. Cei trei au ridicat un remarcabil ansamblu arhitectonic şi peisagistic, unic în această parte de lume. Palatul, deşi de mici dimensiuni, este desăvârşit ca armonie şi intregrare în peisaj, un şarm unic conferindu-i minaretul tipic geamiilor turceşti. Grădinile – dintre care cea „a lui Allah“, care conţine cea mai completă colecţie de cactuşi din Europa – excelează prin limpezimile pei­sajului floral, prin varietatea spe­ciilor mediteraneene, dar mai ales prin căderile de apă şi prin reţeaua de canale săpate în roca de calcar. Totul, dar absolut totul este proporţionat la scară umană, nimic nu este grandios, strident prin bogăţie sau dimensiuni. Undeva, pe malul mării, sculptat în piatră, este jilţul unde Su­verana privea spre asfinţit, peste apele calde, cătând poate zările pierdute ale insulelor copilăriei sale, învăluite în ceaţă…

Stella Maris, un far duhovnicesc pe malul mării
Într-un capăt al grădinii, pe malul mării, se iţeşte o biseri­cuţă uimitor de frumoasă: ca­pela Stella Maris. Ridicată în toamna anului 1930 de Re­gina Maria ca loc de rugăciune, capela este o replică a unei bisericuţe din insula Ci­pru. Arhitectul numit a fost Ro­ghabihab, iar pictura interioară a fost făcută de maestrul De­mian, secondat de Papa­tri­andafil şi Brăescu. Deşi de religie protestantă, Regina Maria a iubit foarte mult ritua­lul ortodox. Iar ca o mărturie a ar­mo­niei în care respira Bal­cicul de atunci, Suverana amin­teşte de legătura ei cu o bătrână turcoaică, vecină de „moşie“, cu care, evident, nu putea comunica prin vorbe, dar care venea să se roage la icoane, aprinzând lumânări. Iată ce spunea Maria despre acest lucru: „Pare un lucru mărunt, o lumânărică mare de două pal­me, dar bătrâna turcoaică, în smerenia ei, a priceput duhul în care a fost zidită Stella Maris“. Tot o turcoia­că, pe nume Fatma, era cea care o întâmpi­na pe „Sultană“, când în Balcic se zvonea că vine Suverana. Turcoiaca (înveşmântată numai în negru) o aştepta pe Regină (care se îmbrăca numai în alb) pe drum, la intrarea în oraş. Stătea acolo nemişcată şi câteva zile! Când Suverana apărea, oprea automobilul şi o lua cu ea pe Fatma. Astfel, îşi făceau amândouă intrarea pe poarta palatului din Balcic…

Un om providenţial
Octavian Moşescu este numele ultimului primar al administraţiei româneşti din Balcic, silit să părăsească localitatea în 1940. Acest om a dat dovadă de remarcabile calităţi ma­na­geriale, dublate de un simţ estetic deosebit. Şcolit la Viena, a reuşit să atragă aici elita ar­telor plastice româneşti dintre cele două răz­boaie; dar şi filozofi, poeţi, roman­cieri, actori. Mulţi artişti au fost împroprietăriţi cu terenuri pe care şi-au construit vile şi ateliere de crea­ţie. Nume ilustre ca Tonitza, Iser, Dărăscu, Ghiaţă, Petraşcu, L. Grigorescu, Isac, Storck, Satmary, Ressu, Theo­do­rescu-Sion, Avachian deveniseră o prezenţă permanentă în Balcic. Apoi oameni de litere sau gânditori ca Em. Bucuţa, M. Se­bastian, I. Pillat, J. Bart, A. Maniu, N. Crainic, G. Galaction, Camil Pe­tres­cu, L. Blaga, Nae Iones­cu şi-au legat destinul intelectual de aşezarea de la ţărmul Mării Negre. Cu toţii conferenţiau la Univer­sitatea liberă „Coasta de Ar­gint“. Iar numele de „Coasta de Argint“ are următoarea po­veste: în anul 1913, geologul George Mun­teanu-Murgoci organiza o primă expediţie ştiinţifică pe mare, de-a lungul coastei, pros­pectând teritoriile recent cuprinse între gra­niţele României, după războaiele balcanice. La un moment dat, fiind pe punte şi scrutând cu binoclul ţărmul, exclamă: „Vedeţi, dragii mei, acolo e golful de argint! Acolo aş vrea să am o colibă, cât de mică!“. Visul marelui geolog se va împlini câţiva ani mai târziu, când va reuşi să ridice o casă chiar pe malul mării…

„La voi, la Romania…“
Balcicul de astăzi este un orăşel-staţiune cochet, dar din care şarmul oriental aproape că a dispărut. Creaţie exclusivă a elitei culturale româneşti, locul mai poartă ceva din urmele fostului său renume. Case vechi, vile construite de arhitecta Delavrancea, grădini, biserici, străzi înguste, în pante repezi, palatul regal. Ceva însă s-a păstrat în viul aşe­zării: faptul că orice om de peste 70-75 de ani, bulgar sau turc, ştie ceva româneşte! Cu toţii au fost la şcoala ro­mâ­nească de atunci, păs­trând în inima lor amin­tirea unei perioade uni­ce, de prosperitate şi îm­păcare. Şi mai toţi bulgarii cu care am vorbit mi-au declarat că au rude, apropiate sau îndepărtate, „la voi, la Ro­mania“. Şi asta de pe vre­mea când oamenii nu judecau orizontul lor în „ţări“, ci în dincolo şi dincoace de Dunăre…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.