Revista:

Românul Sfânt al Pustiei Hozevei

id631_6.jpg.jpg

Ar putea fi supranumit Sfântul păsărilor deşertului; la fel ca ele, se hrănea cu puţină apă, smochine şi fructe. Călugărul Ioan Iacob, supranumit Românul, s-a dedicat Domnului în pustiul Hozevei, pe valea pârâului Horat, la câţiva kilometri mai sus de Ierihon şi este, probabil, cel mai cunoscut român dintre cei care au locuit în Ţara Sfântă.

Născut în Moldova, la Dorohoi, în anul 1913, viitorul sihastru a rămas orfan de mic şi a fost crescut de bunica sa de la vârsta de şase ani. La botez a primit numele de Ilie, fiind aşezat sub patronajul celebrului proroc al Vechiului Testament care a trăit mare parte din viaţă în pustiu. Pe când el avea numai zece ani, bunica sa a murit, iar Ilie a fost încredinţat unchiului său, Alecu Iacob. Despărţirea de bunica sa îi va marca întreaga viaţă. Ani mai târziu, în deşert, va scrie poezia „Dorul bunicii”: „Pe spinarea încovoiată / Cad perii albi de sub tulpană şi singura ei mângâiere/ Îi nepoţelul ei orfan.”
S-a călugărit la 20 de ani, după ce a terminat, ca şef de promoţie, Liceul din Cernăuţi. Familia dorea ca el să urmeze Facultatea de Teo­logie, dar Ilie a auzit un glas din cer, pe când lucra la câmp, spunându‑i: “Mâ­­năs­tirea!”. Bio­grafii său au con­semnat că de la cea vârstă fragedă avea “minte de bătrân”. A intrat în obştea de la Neamţ şi, nu peste mult timp, a plecat în Ţara Sfântă. A fost pe rând: bibliotecar, paracliser, infirmier şi sta­reţ de mânăstire. Ultimii ani şi i-a petrecut într‑o peşteră în care ajungi cu greu, doar cu ajutorul unei scări. La numai 47 de ani a murit, cunoscându-şi di­nainte ziua morţii, pe care a
însemnat-o pe peretele peş­terii.
La înmormântare, sute de păsări au venit din deşert, zbu­rând în timpul slujbei peste capetele preoţilor: “Se aşezau pe pieptul lui, pe cap, sau pe picioare şi fie­care glăsuia în felul ei. Ne‑au stins lumânările, ne-au închis cărţile.” Era felul lor, mi­raculos, de a-l prohodi pe cel pe care Dumnezeu îl primise alături de sfinţii Săi. Douăzeci de ani mai târziu, Ie­roschimonahul Petru, un fost tovarăş de pustnicie, avea să vină în Ţara Sfântă pentru a-l reîntâlni. Aflând că a murit, i‑a­dezgropat tru­pul, aflându‑l neputrezit, binemirositor.
De atunci Ho­zevitul este cel mai cu­nos­cut român de la Locurile Sfinte, un sfânt recunoscut de Biserică şi cinstit aşa cum se cuvine.