Revista:

„Fabrica“ de icoane

id638_4.jpg.jpg

În drum spre Meteore, toate autocarele cu turişti poposesc la Zervopoulos – workshop of bizantine icons. După dimensiuni, o fabrică în toată regula. Cu un atelier „ataşat” magazinului de prezentare. Astfel încât să poţi vedea cum se face o icoană. De la suportul de lemn până la baiţul final. Un spectacol de calitate, inventat de nişte greci care se pricep să facă turism. Şi din piatră seacă.

Intri în hol, aşadar. Te pre­iau nişte fete drăguţe. În orice limbă doreşti. Ro­mâ­­neşte, cu atât mai bine. Claudia e de-a noastră, de la Oradea. A găsit un anunţ într-un ziar şi s-a prezentat la concurs. L-a luat fără probleme, fiindcă ştie mai multe limbi străine: engleză, spaniolă, italiană, maghiară. Acum este ghidul de bază al magazinului de prezentare. După tradiţionalul rahat cu fistic, apă, cafea şi vin roşu, toate din partea casei, plus bilete de tombolă, pentru că fiecărui grup i se dau nişte premii, Claudia ne explică „procesul tehnologic” al icoa­nei. Aproape fiecare vorbă de-a ei este dublată de un gest în atelierul din faţă. În timp ce ea povesteşte despre cum se naşte o icoană, în atelier, sub ochii noştri, chiar se întâmplă asta. Doar copacii nu se taie aici, din motive evidente: „Folosim lemn de chiparos, pentru că acest copac simbolizează eternitatea sufletului. Poate nu întâmplător, el creşte de obicei în cimitire. De la furnizori, bucăţile de lemn intră direct în atelierele noastre. Se prelucrează, se cioplesc, până devin suport de icoană. În paralel, pictorii se ocupă de „model”. Merg în mânăstiri, sau unde se află originalul, şi fac o schiţă exactă a icoanei, pe o bucată de material, un fel de etamină, tratată cu ulei de oase şi ceară de albine. Patronul atelierului ţine foare mult ca fiecare icoană produsă de noi să fie o reprezentare a originalului. Practic, schiţa trebuie să fie atât de bine făcută încât, la finalul ei, pictorul doar să aplice culorile. Folosim numai tehnică bizantină, aqua tempera, numai culori naturale, sub formă de pulbere amestecată cu gălbenuş de ou, oţet şi apă. Întotdeauna se începe de la culorile închise, până se ajunge, treptat, la cele deschise. Pentru fondul icoanei şi pentru cadru, lucrăm cu foiţe de aur de 18 karate, aplicate în două rânduri. Efectul este aşa-zisa aură, pentru că simbolizează lumina divină. La final, ca să pară învechită, icoanei i se aplică un baiţ, negru în spate, diluat în faţă. Apoi se curăţă, lăsând, totuşi, nişte pete, cu tentă de patinare. Şi icoana e gata, trece în rafturile magazinului. Însoţită, evident, de un certificat de garanţie. Care atestă că e pictată, dar, totuşi, doar o copie. Ceea ce înseamnă liber la export”.

Când o icoană îşi alege locul de mânăstire

Această prezentare a facerii unei icoane, dublată chiar de naşterea ei, în atelierul deschis, are un efect uimitor asupra turiştilor. Îi apucă, aşa, un chef de cum­părat icoane, încât numai di­mensiunea bugetului per­­so­nal îi mai poate opri. Ide­ea că şi-au cumpărat o icoană despre care ştiu ei cum este făcută, că doar au văzut, îi face pe mulţi vizitatori să transfe­re acestui capitol sume desti­na­te, iniţial, tavernelor, barurilor de pe plajă sau biletelor de intrare la diverse obiective turistice. Claudia se bucură de asta, desigur, că doar e şi parte din munca ei. După ce primeşte acordul conducerii, trecem la detalii. Fabrica, atelierul, ori cum vreţi să-i ziceţi, este o afacere de familie, a unui localnic, testată în urmă cu vreo 50 de ani. În timp, „familia” a tot crescut, astfel încât s-a ajuns la peste 150 de angajaţi, în sezon. Printre ei şi vreo 15 ro­mâni, mai mult sau mai puţin adap­taţi la condiţiile de viaţă din Kalambaka. Ideea, la început timidă, s-a dovedit a fi exact pe gustul turiştilor. Ceea ce înseamnă că este şi profitabilă. Vânzările merg bi­ne, vizitatorii înţeleg şi apre­ciază sinceritatea mesajului, care ar suna cam aşa: „Dacă îţi doreşti o icoană şi nu-ţi permiţi originalul, cumpără măcar o copie fidelă şi de calitate. Dacă n-ai această dorinţă, nici o problemă, ţi-o provocăm noi. Arătându-ţi cum se face”.
Ca fapt divers, expoziţia permanentă de la Zervopou­los se mândreşte şi cu o icoa­nă românească origi­na­lă, din secolul al XVIII-lea, „Înălţarea Domnului la cer”. Tot la capitolul valori se înscriu şi icoa­nele pictate şi sfinţite de călugării din Athos. Preţul lor se negociază în mii de euro, pentru că acolo totul este lucrat manual, de la suport până la argintul din aură. Ca să nu mai vorbim de faptul că au o încărcătură spirituală specială. Cum cine le cumpără? Oamenii cu bani şi… ruşii. Dacă tot lucrează printre icoane, Claudia are şi ea preferinţele ei. Cea mai dragă îi este „Gerontisima”, adică Maica Sfântă făcătoare de minuni, o copie fidelă a originalului care se află în Mânăstirea Pantocrator, din Athos. Este singura icoană unde Fecioara apare fără Iisus şi are o poveste fascinantă. Se spune că această icoană şi-a ales mânăstirea în care să stea. Era într-un locaş în construcţie, călugării se grupaseră oarecum în jurul ei. Dar, în fiecare noapte, icoa­na „fugea” de la locul fap­tei. Ziua o găseau într-un alt loc, mereu acelaşi. Într-un final, călugării au înţeles că trebuie să construiască mânăstirea acolo. Şi aşa s-a întâmplat.