Revista:

Mănăstirea Viforâta

id642_8.jpg.jpg

După cronici, a fost construită la 1530 de Vlad Vodă Înecatul, fiul lui Radu cel Mare, ctitorul Mânăstirii Dealu, pe locul unei aşezări monahale din veacul al XV-lea. Matei Basarab restaurează integral aşezământul la 1635. După 1713 mănăstirea este, din nou, refăcută prin grija doamnei Maria, soţia lui Constantin Brâncoveanu. Cutremurele din 1802 şi 1838 cauzează mari stricăciuni, biserica mare fiind dărâmată. După 1838 biserica şi clădirile au fost parţial reconstruite.

Fost cămin social

După cel de-al treilea cutremur care a afectat Viforâta, cel din 1940, mănăstirea a căpătat forma care poate fi văzută şi astăzi. În perioada comunistă mănăstirea a fost la un pas de desfiinţare, dar din grija Patriarhului Iustinian, a funcţionat sub forma unui cămin social pentru stareţe şi preotese bătrâne. Din 1993 Viforâta a redevenit mănăstire de obşte. Actualmente în mănăstire vieţuiesc 100 de maici, sub ascultarea maicii stareţe Mihaela.

Deschidere către scâncetul lumii

Drumul şerpuieşte domol printre curţile si grădinile satului Viforâta (aparţinând de comuna Aninoasa), aflat la numai caţiva kilometri distanţă de Târgovişte, pe o derivaţie la dreapta a drumului principal care duce spre Sinaia. Istoria locului te întâmpină în sat printr-o troiţă ridicată în memoria popasului pe care Tudor Vla­dimirescu, în marşul său spre Bucureşti, l-a făcut aici cu pandurii săi. La această mânăstire vieţuia chiar o mătuşă a eroului oltean, călugărită sub numele de Pul­heria. Oricum, Tudor a botezat, în trecerea lui pe aici, un copil. Un strănepot al acestuia, din familia Tudorache, a înălţat troiţa, pentru a marca evenimentul. Cu timpul, locuitorii satului au întreţinut şi refăcut acest semn al istoriei şi al credinţei lor.
Un alt semn – de data asta în piatră solidă – te întâmpină de cum intri pe poarta mâ­năstirii: pe partea stângă este casa brâncovenească re­cent restaurată prin efortul obştii de aici. Maica Irina s-a ocupat îndeaproape de mersul lucrărilor, redând circuitului de pelerinaj un aşezământ unicat prin vechimea sa. Figura monahală care şi-a împletit destinul cu cel al aşezământului este cea a fostei stareţe. O vrednică ardeleancă, Maica Arsenia Opriş a fost, până de curând, una dintre cele mai longevive conducătoare de mănăstiri. De peste 40 de ani Maica Arsenia a condus obştea Viforâtei, trecând prin necazuri şi bucurii, prin ispite, dar şi printr-o reînviere fără precedent a lavrei. De curând, obştea a ales la cârma mănăstirii pe Maica Mihaela Grăjdean, u­ce­nică şi continuatoare a efortului administrativ de­­­pus de Maica Arsenia.
Mă­năstirea Viforâta este un loc al păcii sufleteşti, acce­si­bil, prietenos, cu mare pu­tere a icoanelor sale, cu rugăciune, cu sfat bun, cu tradiţie sănătoasă, dar şi cu prospeţimea deschiderii că­tre scâncetul lumii.

Martir îngropat la mânăstire

În 1976, la Spitalul numărul 9 din Bucureşti, părintele Iov Volănescu era împuşcat în ceafă, cu un pistolet. Autorii crimei se pare că au fost ofiţeri de Securitate, po­­­trivit unei scrisori sem­­nate de preoţi şi că­lugări şi trimisă, la 15 ianuarie 1977, la ONU, prin ambasada Sue­diei. Ion (Iov) Vo­lă­nescu s-a născut în 1909, iar la 30 de ani a­junsese directorul Fe­­de­ralei Băncilor Po­pu­­lare din Prahova. Din cauza convingerilor sa­le politice, face 3 ani închisoare, între 1941-1944. După eliberare se călugăreşte la Mâ­­­­năs­tirea Ciolanu. Este din nou trimis la închisoare între 1951 şi 1955, apoi între 1959 şi 1964. La Aiud era caracterizat de co­munişti ca „mistic re­ligios”. După eliberare ajunge la Mânăstirea Dealu, unde era căutat de mulţi credincioşi, care aflaseră de au­ten­tica sa trăire creştină. Alertate de acest fapt, autorităţile de stat co­­­muniste îl ridică şi îl în­chid la Spitalul nu­mărul 9, unde va fi ucis. Este înmormântat în cimitirul Mânăstirii Viforâta. Nu­mele său apare în volumul Mar­tiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, de curând lansat la Pa­triarhia Ro­mână.