Revista:

Împăratul Constantin, creştinismul în purpură imperială

id646_1.jpg.jpg

Pentru biserică, viaţa lui Constantin cel Mare e văzută ca o lucrare a lui Dumnezeu pe pământ. Născut în anul 280 la Nissus (Niş, astăzi în Iugoslavia), Constantin e exemplul clasic al convertitului. La fel ca Apostolul Pavel, el ajunge să Îl cinstească pe Hristos în urma unei vedenii.

Episcopul Eusebiu de Cezareea, care a redactat o viaţă a Sfântului Constantin, spune că acesta i-a povestit împrejurarea, întărind-o printr-un jurământ. În anul 312, Constantin pătrunde în Italia în fruntea unei armate care avea drept scop înlăturarea de pe tron a rivalului său Maxenţiu. Trupele acestuia sunt înfrânte la Torino şi Verona. Înaintea bătăliei finale, de la Pons Milvius (Podul Vulturului) Constantin s-a rugat Dumnezeului părintelui său, Constanţiu Chlor, implorându-l să-i descopere cine este. Ca o minune dumnezeiască, pe cer, deasupra soarelui, i-au apărut semnul crucii şi cuvintele „Întru aceasta vei învinge!”. Crucea a fost văzută de întreaga oaste care mărşăluia spre Roma. Semn al condamnaţilor la moarte, crucea nu a fost privită la început cu ochi buni de către legionari, fiind interpretată mai degrabă drept un semn al înfrângerii şi al morţii. Împăratul a adormit îngrijorat şi el de cele văzute şi a avut un vis. În el i S-a arătat Însuşi Hristos, Care i-a poruncit să însemneze armatele sale cu semnul văzut pe cer, pentru că în acest fel va birui. Constantin a făcut întocmai, şi a repurtat o victorie triumfătoare asupra lui Maxenţiu. Învingător, Constantin a intrat în Roma unde a fost primit cu bucurie, aşezând în forumul roman în amintirea victoriei, o statuie care îl închipuia cu semnul crucii în mână, având drept inscripţie cuvintele:
Prin acest semn mântuitor, adevărata dovadă a bărbăţiei, am izbăvit eu oraşul vostru de sub jugul tiranului, redându-vă libertatea; izbăvindu-vă, am redat atât Senatului cât şi poporului roman însemnătatea şi strălucirea lor de odinioară.
Împăratul nu se va opri la acest gest, ci, prin Edictul de la Mediolan (Milano), în anul 313, va da libertate religiei creştine. Mai târziu îşi va recruta, asemenea tatălui său, colaboratorii apropiaţi dintre creştini. Se va implica, de asemenea, în bunul mers al Bisericii. Va convoca şi se va ocupa de buna organizare a primului Sinod Ecumenic, în anul 325, la Niceea. Rămas celebru în is­to­ria Bisericii, Sinodul şi-a propus să dezbată doctrina lui Arie din Alexandria, un preot şi predicator celebru, care susţinea că Hristos nu a fost Dumnezeu, ci doar cea mai nobilă creaţie a Tatălui. La lucrări au participat, potrivit aceluiaşi Eusebiu de Cezareea, 250 de episcopi din întreaga lume, convocaţi de către împăratul însuşi, care a suportat toată cheltuiala transportului şi a ca­ză­rii lor la Niceea. În urma discuţiilor doctrina ariană a fost condamnată, iar pacea în Biserică a fost restabilită. La lucrări a asistat însuşi împăratul, căruia i-a plăcut să se autodenumească un episcop „al celor din afara Bisericii”. Poate că această calitate l-a determinat să se ocupe ulterior de consolidarea noii credinţe „legalizate” prin Edictul de la Mediolanum. De la demolarea unor temple păgâne până la ridicarea unor biserici, Constantin şi-a pus amprenta asupra creştinismului. La moartea sa avea să lase moştenire nu doar o nouă capitală a imperiului, Constantinopolul, ci şi eşafodajul statal pe baza căruia religia lui Iisus Hristos intra în istoria oficială a lumii. Ridicat pe acest eşafodaj, Imperiul Roman de Răsărit, cunoscut îndeobşte ca Imperiul Bizantin, avea să fie primul imperiu creştin din lume.

Semnul prin care
a învins Constantin
Semnul pe care Constantin l-a aşezat în fruntea armatei sale, în urma vedeniei dinainte de bătălie, este controversat. Sa fi fost el o cruce simplă, sau mai degrabă un chrismon, adică literele greceşti X (H, în alfabet latin) şi P (R, în alfabet latin) unite, ceea ce simbolizează primele litere ale numelui Hristos? Oricum, ni s-a păstrat în mărturia lui Eusebiu de Cezareea o descriere a unui stindard de luptă confecţionat pentru bătălia de la Pons Milvius. Iată ce ne spune episcopul din Cezareea:
„Odată când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul. Acesta arăta în felul următor: de vârful unei cozi de lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, dea­supra întregului însemn, era o cunună împletită din aur cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului – două litere închipuind numele lui Hristos, iniţiale pe care împăratul s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu.”

Hereke şi Gebze
Puţină lume ştie că aceste două mici localităţi, aflate într-o imediată vecinătate, pe drumul de la Istanbul spre Yalova, au o importanţă istorică deosebită. Aici au murit, în vecinătatea gloriei şi a distanţei, dar nu şi a timpului, cei ce sunt consideraţi întemeietori ai Constantinopolului şi Istanbulului: Sfântul Constantin cel Mare şi sultanul Mohamed Cu­ceritorul.

Împărăteasa Elena
Soţie a împăratului Constanţiu Chlor, Sfânta Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, a rămas în tradiţia ortodoxă ca fiind legată de redescoperirea crucii pe care a fost răstignit Hristos. Trimisă la Ierusalim de Constantin, ea a încercat să descopere locul mormântului lui Iisus, care în decursul vremii fusese acoperit cu pământ, peste el fiind construit un templu în cinstea Afroditei. Împărăteasa Elena a făcut săpături după demolarea templului şi a găsit în cele din urmă Mormântul şi Golgota. În apropiere, tradiţia spune că a găsit îngropate trei cruci. Neştiind care dintre ele a fost cea pe care fusese răstignit Fiul lui Dumnezeu, a atins cu una dintre cruci un mort, care a înviat pe loc. Atunci Patriarhul Macarie al Ierusalimului a ridicat crucea pe o înălţime, astfel încât toţi trecătorii să o poată cinsti. Momentul a rămas cunoscut în istoria Bisericii drept „Înălţarea Sfintei Cruci”, devenită sărbătoare pe 14 ­septembrie.