Revista:

Istanbul, metafora Turciei

id644_1.jpg.jpg

Singurul oraş din lume aşezat pe două continente. De unde şi ­fascinanta lui dualitate. Care l-a ridicat, în timp, la rangul de metaforă a Turciei. Ca turist, te cucereşte şi te contrariază în egală măsură. Niciodată nu ştii cum să-l iei, să-l defineşti nici atât. Pentru că Istanbulul este, prin excelenţă, întotdeauna între: Europa şi Asia, Est şi Vest, Occident şi Orient, modern şi tradiţional, păgân şi creştin. Amestecând toate aceste „ingrediente” într-o reţetă exotică, fostul Constantinopol te transformă, preţ de un pelerinaj, în sclav supus frumuseţilor sale.
În anul 325, Constantin cel Mare a început construirea acestui lăcaş închinat Sfintei Sofii, adică Înţelepciunii. Devenită biserică patriarhală, Sfânta Sofia a ars de trei ori şi tot de atâtea ori a fost reconstruită. Pentru ultima „renaştere din cenuşă”, îm­păratul Iustinian a apelat la arhitecţi celebri ai vremii, respectiv Anthemios din Tralles şi Isidor din Millet. Lucrările proiectate au început la 23 februarie 532 şi au durat aproape 6 ani. Pe şantier au lucrat 10.000 de meşteri şi salahori, plătiţi la sfârşitul fiecărei zile. S-a folosit cărămidă specială din Rodos, cea mai uşoară cunoscută la vremea aceea. Dantelăria de marmură este o combinaţie unică între marmură albă de la Proconese, marmură verde de Eubeea şi albă şi roşie, de Iasos. S-au lucrat obiecte de aur şi argint, bătute cu pietre preţioase, s-a făcut risipă de fildeş şi stofe de brocart. Întregul imperiu a resimţit ambiţia împăratului de a face o construcţie unică, suportând creşterea impozitelor. Inaugurarea a avut loc la 27 decembrie 537. Deşi de atunci s-au scurs 15 secole, Biserica Sfintei Înţelepciuni rămâne cel mai valoros monument al Istanbulului şi poate cel mai frumos al lumii ortodoxe. A supravieţuit cutremurelor, cruciaţilor pră­­dă­tori şi cuceririi Constan­ti­nopolului de către Mohamed Cuceritorul, în 1453. Biserica a fost transformată mai apoi în moschee, iar sul­tanii care s-au succedat i-au adăugat patru minarete. Mozaicurile bizantine din interior au fost acoperite în secolul al XIV‑lea, la porunca lui Suleiman Mag­­nificul, în concordanţă cu interdicţia islamică a re­prezentărilor umane în lo­caşurile de cult. În 1936, Ata­turk a transformat Sfânta Sofia în muzeu. La puţin timp după aceea, arheologii americani au redescoperit mozaicurile, care au fost restaurate şi acum sunt expuse la vedere. Deasupra locului unde odinioară se afla altarul tronează un portret uriaş al Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, avându-i alături pe arhanghelii Mihail şi Gavriil. Conform legendei, din Coloana Sacră de marmură şi bronz din partea de nord a bisericii se prelinge apă care poate săvârşi miracole. De-a lungul secolelor, mângâierile credincioşilor au produs o gaură în coloană. Astăzi, pelerinii de toate confesiunile îşi introduc degetele în această gaură şi îşi pun o orinţă. Încercaţi şi dumneavoastră!

Pelerinaje la Istanbul

Istanbulul este o des­ti­naţie destul de accesibilă pentru români. Agenţiile de turism o propun în cadrul unor programe culturale, de business sau de cumpărături. Există, însă, şi un Istanbul al bisericilor creştine, al mărturiilor de prezenţă românească şi, mai ales, al lumii bizantine, trecute şi prezente. Un program rezonabil de vizitare a oraşului de pe Bosfor presupune alocarea a minimum 4 zile turistice. Preţul unui astfel de program diferă funcţie de sezon, circuite incluse, standard servicii sau localitate de pornire. Preţurile variază de la 160 la 260 euro (cinci nopţi, trei stele, BB). Programele centrelor de pelerinaj alocă întotdea­una cel puţin o zi pentru vizitarea bisericilor bizantine şi brâncoveneşti.

Programul de vizitare

Un bilet pentru ­vizitarea ­Bisericii Sfânta Sofia costă 11 ­dolari. ­Muzeul este deschis în ­fiecare zi, cu excepţia zilei de luni, între orele 9,30‑16,30.


Spectacolul cupolei

Partea cea mai specta­cu­loa­să a bisericii este cupola enormă, ridicată cu 56 de metri faţă de paviment şi susţinută de 4 arcuri. Jocul de proporţii, armonie şi mozaicuri face din Sfânta Sofia un monument bizantin fascinant şi unic. În galeria de deasupra se pot admira cele mai bine păstrate mozaicuri din secolul al XIII-lea. Acestea îi înfăţişează în grupuri pe împăratul Ioan Comnenul, împărăteasa Zoe şi soţul acesteia, pe Fecioara Maria cu Iisus, precum şi pe Ioan Botezătorul.

Când va redeveni creştină

Se spune că, îngroziţi de cucerirea Constantinopolului, mulţi locuitori bogaţi s-au refugiat în acele zile între zidurile de la Sfânta Sofia. Nu le-a ajutat la nimic. Cînd Mehmet al II-lea a ajuns în catedrală pentru a porunci oprirea măcelului, trupurile celor ucişi erau atât de multe încât calul, speriindu-se, l-a obligat pe sultan să se sprijine cu mâna de perete. Pe o placă de marmură se păstrează şi astăzi urma degetelor. Doar preoţii slujitori împreună cu odoarele bisericii se pare că au intrat în pereţii Sfintei Sofia. Se crede că au dispărut fără urmă şi că se vor întoarce doar ­atunci cînd biserica va redeveni creş­tină. În seara zilei de 29 mai 1453, otomanii au transformat în moschee acest important edificiu creştin.

Vecină cu un bazar
Ca aproape în orice loc din Istanbul, şi în vecinătatea Sfintei Sofii s-a instalat un bazar. Doar un gard de fier separă grădina bisericii de aglomerarea de suveniruri de pe trotuar. Peste drum, aproape neobservate, se găsesc mormintele lui Ibrahim I şi Suleiman al II-lea, alături de al celor 42 de sultane ale sale, precum şi Mausoleele lui Mehmet III şi Murat III.

Chora,
un ­minaret
în plus

Străvechiul edificiu bizantin Kora este cunoscut astăzi sub denumirea de Muzeul Kariye. Minaretul scund adă­ugat pare de prisos pentru că pereţii, din cărămidă roşie, scot în evidenţă de departe acest lăcaş în forma sa veche, creştină. Tradiţia spune că o mică biserică se afla deja pe aceste locuri când Constantin cel Mare a înălţat zidurile de apărare. Ea a rămas în afara fortificaţiilor (Biserica din Afara Zidurilor), până când Teodosie a lărgit spaţiul urban prin înălţarea altor ziduri. Iustinian o va restaura şi înfrumuseţa, dar prestigiul lăcaşului, devenit mănăstire, a crescut în timpul împăraţilor Paleologi.
Intrarea în muzeu se face direct din stradă, pe latura de vest a lăcaşului. Chora este renumită pentru frescele şi mozaicurile sale, adevărate bijuterii bizantine. Subiectelor religioase li se alătură chipurile unor membri ai familiei imperiale care au contribuit la înfrumuseţarea monumentului. În lateral, în zona bisericii vechi, se păstrează 10 scene cu un număr mare de personaje, realizate într-un stil liber de orice convenţionalism. De­coraţia zidurilor este unică în Istanbul şi una dintre cele mai valoroase din lume.

Biserica Vlaherne
În sinodul ţinut la 27 mai 1351, în Biserica Vlaherne, din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353 şi 1355-1363) isihasmul a fost procla­mat doctrina oficială a Bi­se­ricii Ortodoxe şi el a pă­truns în tot Răsăritul ortodox.

Biserica Sfânta Irina

Această biserică din cără­mi­dă roşie nedecorată, utili­zată în zilele noastre ca sală de concerte, datează din zorii Bizanţului. Este locul unde s-a ţinut cel de-al doilea Sinod Ecumenic, în 381. Spre deosebire de celelalte biserici din Istanbul, Sfânta Irina nu a fost niciodată transformată în moschee. Este renumită pentru monogramele lui Iustinian şi ale Teodorei şi rândurile de scaune bizantine pentru episcopi, singurele care s-au mai păstrat.

Mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Studion

Biserica mânăstirii a fost construită în 463, de către Patricianul Studius. Potrivit istoriei acestui lăcaş, toţi călugării care erau prinşi bombănind sau plângându-se erau puşi să intoneze de 500 de ori kirie eleison şi să facă 150 de genuflexi­uni în fiecare zi. De asemenea, dacă îşi sărutau mama erau excomunicaţi pentru 50 de zile şi dacă un copist făcea o greşeală în lucrarea sa îi era redusă hrana doar la pâine uscată.

Biserica Fecioarei Pammakaristos

Construită în secolul XI şi reconstruită în secolul XIV, a fost biserica patriarhală a comunităţii elene în pe­rioa­da 1456-1590. Devenită mos­chee în timpul Sultanului Murat al III-lea, biserica este vizitată în special pentru spectacolul mozaicurilor sale.

Biserica Izvorul Tămăduirii

Este locul unde au fost înmormântaţi patri­arhii orto­docşi timp de generaţii.
Potrivit unei legende, în 1453 un preot al bisericii spunea că este imposibil ca oraşul să fie cucerit de Imperiul Otoman, la fel cum peştele pe care tocmai îl frigea nu poate sări din tigaie. Minunea, însă, s-a întâmplat. Un peşte pe jumătate prăjit a sărit din tigaie direct în apa din vecinătate şi a început să înoate. Biserica are şi astăzi nişte bazine cu peşti aurii, despre care se spune că sunt urmaşii acelui peşte-minune.

Telefon
Pentru a vorbi din Tur­cia în România, tre­bu­ie format prefixul 0040 în faţa numărului de telefon dorit. Dacă apelaţi o persoană din Turcia, formaţi înaintea numărului prefixul 0090.

Viză
Viza pentru Turcia se pune la frontieră. Fiecare pelerin trebuie să aibă asupra sa o bancnotă de 10 dolari sau 10 euro, împreună cu paşaportul, valabil minim 6 luni din momentul ieşirii din ţară.

Patriarhia Ecumenică

Pierdută undeva în cartierul Fanar al Instanbulului de astăzi, Patriarhia Ecumenică nu dă de bănuit că este succesoarea directă a celei care îi încoronase pe bazileii bizantini, una în faţa căreia s-au plecat sute de ani cei mai puternci oameni ai lumii.

Numele de „ecumenică” al Patriarhiei vine de la gre­ces­cul oikoumeni care în­seamnă „lume”. Denumirea are drept motivaţie puterea acestei patriarhii de a administra toate teritoriile care sunt în afara jurisdicţiei altor patriarhii. Această jurisdicţie a fost acordată Constantinopolului la cel de-al IV‑lea Sinod Ecumenic, prin Ca­no­nul 28 care re­cu­noştea expansiunea grani­ţelor Patriarhiei peste „episcopii din ţinuturile barbare”. Aceştia urmau să fie hirotoniţi (sfinţiţi ca episcopi) de patriarhul Con­stantinopolului.

Patriarhia Ecumenică de Constantinopol e departe de ceea ce a fost cândva. Teritoriile peste care îşi întindea odinioară ju­ris­dicţia au ajuns între timp, la rândul lor, Patriarhii, şi se autoguvernează. Totuşi ele îi recunosc încă rolul de întâietate de onoare, Întâistătătorul ei, Patriarhul Ecumenic Bartholomeu I de Constantinopol fiind „primul între egali”. Veacuri în urmă accentul cădea pe „primul”, acum acesta nu e de fapt decât unul dintre … „egali”.
Transfor­marea de către Constantin cel Mare a obscurului Byzantium în puternica metropolă de mai târziu este principala cauză a dezvoltării acestei Patriarhii.
Odată cu cucerirea Con­staninopolului de către ­turci în 1453, Patriarhia a a­juns să păstorească întreaga comunitate ortodoxă din Imperiul Otoman. Sultanul Mehmet al II‑lea l-a numit pe Patriar­hul Ghenadios Scholarios al II‑lea, ethnarh al tuturor creştinilor ortodocşi din Im­­periul Otoman. Prima fracţiune în cadrul acestei imense jurisdicţii s-a produs în anul 1448, când Biserica Rusiei şi-a declarat in­­dependenţa. Patriarhia Ecu­­­­menică a recunoscut autocefalia (autoguvernarea) acesteia abia 141 de ani mai târziu, ridicând-o totodată la rang de Patriarhie. Mai târziu, datorită emancipării na­ţionale a popoarelor din Balcani, Bisericile Serbiei (1832), Greciei (1833), României (1865), Bulgariei (1870), Al­baniei (1922) şi‑au declarat independenţa. Pri­ma re­ac­ţie a Patriarhiei Ecu­menice a fost refuzul aces­tor autoproclamări, ea acceptând ulterior realitatea lor.
Actualmente Patriarhia Ecu­menică de Constantinopol îi păstoreşte pe ortodocşii din Turcia, arhipelagul Dodecaneselor, Muntele Athos şi Creta. Prin interpretarea Canonului 28 al Sinodului de la Chalcedon, ea revendică orice teritoriu care nu se află sub jurisdicţia altei Biserici ortodoxe. În acest punct ea a intrat deseori în conflict cu Patriarhia Moscovei, care se consideră „a treia Romă“, şi prin aceasta înlocuitoarea Constantinopolului. Principa­lul ar­gument ar fi faptul că Biserica ortodoxă rusă este cea mai mare biserică ortodoxă din lume, ca număr de cre­dincioşi. Dincolo de aceste dispute, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol joacă încă un rol de mediere între diferitele Biserici ortodoxe, şi şi-a asumat un rol central în promovarea dialogului ecumenic, în special cu Biserica romano-catolică. Ea continuă să se denumească Biserica Mamă, mulţumindu-se însă încă din 1586 cu modesta bi­serică a Sfântului Gheorghe din Fanar.

Conflict escaladat de vizita Papei
Iniţiativele ecumenice ale Patriarhiei de Constantinopol, ridicarea re­ci­procă a anatemelor (blestemelor) dintre ea şi Biserica romano-catolică, au fost privite cu suspiciune încă de la început de călugării din Sfântul Munte Athos. Aceştia au refuzat de altfel şi noul calendar rămânând în continua­re pe cel vechi. Conflictele au dus de multe ori la excluderea din diptice (nepomenirea la slujba liturghiei) a Patriarhului Ecumenic. După o relativă pace, conflictul a fost escaladat de recenta vizită a Papei Benedict al VI-lea în Turcia şi de întâlnirea şi rugăciunea comună a acestuia cu Bartholomeu I, Patriarhul Constantinopolului. Într-o scrisoare adresată în decembrie 2006 Întâistătătorului ei, Comunitatea Sfântului Munte deplânge aceste realităţi, considerându-le o renunţare la dreapta credinţă ortodoxă.

Loc de rugăciune
pentru români

La marginea Cornului de Aur există o biserică ctitorită de Constantin Vodă Brâncoveanu, cu hramul Sf. Paraschevi, a cărei piatră de pisanie poate fi văzută şi astăzi. În ultimii ani, această biserică a devenit loc de rugăciune pentru românii aflaţi la Istanbul. Slujbele ţinute aici, în limba română, de un preot numit de Patriarhia de la Bucureşti, reînvie, parcă, glasul existenţei româneşti pe aceste meleaguri.

Pelerini celebri
În anul 948 Vladimir (980‑1015), prinţul Kievului, îşi căuta o religie pentru a‑şi întări tânărul stat. Reprezentanţi ai bulgarilor musulmani de peste Vol­ga, ai khazarilor mozaici, ai germanilor din Imperiul Romano-German au venit la el spre a-şi prezenta propria religie. Au plecat… la fel cum au venit. După acest eveniment, prinţul şi-a trimis propriii emisari pentru a ob­serva diferitele credinţe. Iată ce consemnează Cronica lui Nestor despre vizita la Con­stantinopol în Sfânta Sofia: “Ne-am dus la greci, şi ne-au condus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor, şi nu ştiam dacă ne găseam în cer sau pe pământ; căci pe pământ nu se găseşte o atare privelişte nici o atare frumuseţe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucru ştim: că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor, şi slujba lor este mai minunată decât în orice altă ţară. Nu o să uităm niciodată frumuseţea aceasta“. În 988 Vladimir a adresat supuşilor săi următoarea “invitaţie”: “Oricine, bogat sau sărac, cerşetor sau muncitor, dacă nu va veni mâine la fluviu pentru a se boteza, va cădea în dizgraţia mea…” A fost rodul unui pelerinaj care a schimbat faţa ­lumii… (C.C.)

Fanarul

Pentru noi, românii, acest cartier al Istanbulului are o semnificaţie aparte, pentru că de acolo ni s-au tras multe, în decursul istoriei. Interesant este faptul că există un cuvânt care defineşte această zonă, respectiv Rum, ceea ce vrea să însemne roman. În secolele XII-XIII, prin rum se înţelegea populaţia din Asia Mică, dar începând cu secolul XIV acest cuvânt a desemnat în special popu­laţia greacă ortodoxă. Acest lucru este valabil şi astăzi pe teritoriul Turciei.
După cucerirea Constantinopolului de către oto­mani, sultanul Mehmet al II-lea a încurajat instalarea rum-ilor (grecilor) la Istanbul. Aceştia, venind în special din Asia Mică, au dat numele lor proprii domeniilor pe care s-au aşezat. În Fanar avea să se instaleze definitiv, în 1603, Patriarhatul Ecumenic. Şi asta în condiţiile în care 3% dintre locuitorii cartierului erau descendenţi din nobilele familii ale Imperiului Bizantin. Aceşti aristocraţi greci aveau să fie numiţi de către europeni cu apelativul fanarioţi. Şi, într-adevăr, numele de Fanar datează din epoca bizantină şi are la origini existenţa farului care indica accesul în portul din Cornul de Aur.
Începând cu secolul XVIII, sultanii otomani vor desemna dintre locuitorii fanarioţi conducători ai teritoriilor de la sud de Dunăre. Treptat, aici, în Fanar, s-au instalat şi alte populaţii, cum ar fi evrei sau armeni. Pentru noi, românii, însă, a vizita acest cartier şi a înţelege mentalitatea zonei înseamnă a evoca peste un secol de istorie românească. (V.R.)

Baie turcească
Pentru o adevărată desfătare, puteţi petrece o oră într-o baie turcească. Una dintre cele mai bune este Cagaloglu Hamami, în apropierea Sfintei Sofia. O baie simplă costă 10 dolari. Pentru încă 5 dolari, beneficiaţi şi de renumitul masaj turcesc.

Un sfânt român decapitat la Istanbul 

Ruinele închisorii Yedikule şi piaţa Ioli Kioşc, din Istanbul, sunt locuri sfinte doar pentru români. Aici a fost închis, torturat şi decapitat Sfântul Constantin Brâncoveanu. 

Sigur că nu ne-am imaginat că locul de martiraj al lui Brâcoveanu este cinstit cu munţi de flori şi gărzi de onoare turceşti. Dar nici la atâta pustietate, sincer, nu ne aşteptam. Doar ruine peste care creşte iarba. Şi pietre care au văzut, au auzit şi depun mărturie. Despre o moarte aproape la fel de cutremurătoare şi de exemplară ca a lui Iisus.
În 25 martie 1714, în Săp­tămâna Patimilor, capu­giul Mustafa Aga, venit la Bucureşti sub un pretext oa­recare, a fost primit de vo­­ievod în Sala Divanului. Fără vorbe multe, musafirul nepoftit a scos năframa de mătase neagră şi a pus-o pe umărul Domnitorului. Era semnul mazilirii. După numirea unui nou domn, Ştefan Cantacuzino, Brâncoveanu a fost aruncat, împreună cu familia, în subteranele tenebroase ale închisorii Yedikule. Era în 10 aprilie 1714. Suferinţele, chinurile şi torturile au măcinat trupurile şi sufletele Brâncovenilor până în iulie, când turcii au schimbat „scenariul”. Domnitorului i s-a spus că este iertat şi a fost mutat în Palatul Ţării Româneşti din Constantinopol, cu promisiunea că va reprimi tronul, în schimbul sumei de 20.000 de pungi cu galbeni. Muftiul îi obţine graţierea, cu o condiţie: să se lepede de creştinism şi să treacă la islam. Sigur că Brâncoveanu refuză, semnân­du‑şi, astfel, condamnarea la moar­te. În 15 august, când voievodul împlinea 60 de ani, a fost scos din temniţă, împreună cu toţi cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Doar în cămăşi şi desculţi, au fost escortaţi spre locul execuţiei, piaţa Iali Kioşc, din vecinătatea Seraiului. Pe lângă sultan şi sângerosul său vizir, erau de faţă reprezentanţii puterilor europene la Constantinopol şi mulţimea dornică de spectacol. Execuţia a durat puţin. Călăul a început decapitarea cu sfetnicul Ianache. Au urmat, pe rând, feciorii Constantin, Ştefan şi Radu. Când a venit rândul celui mai mic, Matei, de nici 12 ani, acesta, îngrozit de ce-i văzuseră ochii, a cerut îndurare. Promiţând, în schimb, să treacă la mohamedanism. O lovitură mai grea decât securea călăului pentru domnitor. Vorbele spuse atunci au avut un efect miraculos asupra copilului:  „Din neamul nostru n-a mai fost nimeni care să‑şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ”. Matei, luminat de cuvintele tatălui, şi-a pus liniştit capul pe butuc. O ultimă încercare avea să vină din partea Patriarhiei de Constantinopol, aflate sub dominaţia turcilor. Brâncovea­nu, care a susţinut ca nimeni altul ortodoxia întregului Orient, a fost anatemizat de Biserică! Şi a murit decapitat de călău, dar şi de această ultimă şi cumplită suferinţă. Trupurile Brâncovenilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele, purtate triumfal în suliţe, au fost expuse la prima poartă a Seraiului. Apoi au fost şi ele aruncate în mare. Creştinii au cules rămăşiţele Brâncovenilor din valuri şi le-au îngropat într-o mânăstire de pe Insula Halki, refăcută chiar de fostul voievod. Doamna Marica, soţia lui Vodă Brâncoveanu, exilată la Kutai, a revenit în ţară în 1716. În 1720 a putut repatria şi osemintele soţului său, care au fost îngropate la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din Bucureşti. Unde, spre deosebire de locul martirajului din Istanbul, găsim întotdeauna flori şi candele aprinse.
Constantin Brâncoveanu a fost propus să fie trecut în rândul sfinţilor la prima canonizare din istoria Bisericii noastre, în anul 1950. Acest lucru s-a întâmplat de-abia în 1992, când, printr-o recunoaştere oficială, Constantin Brâncoveanu, fiii săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu au fost canonizaţi.

Istanbulul turistic

Istanbulul european este separat de suburbiile sale asiatice prin fascinantul Bosfor, strâmtoarea care leagă Marea Neagră, din nor­dul oraşului, de Marea Marmara, din sud. Partea europeană a metrololei este şi ea împărţită de o apă, Cornul de Aur, un golf de 8 km ce separă vechiul Stambul de „noul oraş”, cunoscut ca Beyoglu.


merită să vizitaţi… • merită să vizitaţi…  

Palatul Topkapî 

Atracţia turistică numă­rul unu din Istanbul este situată la confluenţa dintre Bosfor şi Cornul de Aur. Acest imens palat a fost reşedinţa sultanilor până în anul 1868, când   regală a fost mutată la Palatul Dolmabahce. Porţile palatului se deschid la 9 dimineaţa şi aveţi nevoie de câteva ore ca să vizitaţi acest colos. Palatul cuprinde mai multe clădiri: Şcoala Otomană, Divanul, locul în care lucrau cancelarii sultanului şi Haremul. Printre exponate se găsesc armuri, arme, bijuterii, articole  de îmbrăcăminte, mobilă scum­pă şi… cel mai mare diamant din lume.
Bosforul

Canalul începe chiar din inima Istanbulului. Pe alocuri, distanţa dintre maluri este de 500 de metri, pentru ca apoi să se întindă până la 3 kilometri. Adâncimea apelor variază de la 50 la 120 de metri. O croazieră de o jumătate de zi pe apele Bosforului costă doar 6 dolari. Feriboturile traversează strâmtoarea în zigzag, cu mici opriri, pentru o cafea sau o masă turcească, la cele două maluri.
Moscheea Albastră

Fondată în secolul XIV, de Sultanul Ahmet I, este singura moschee din Turcia care are în structura sa 6 minarete. În interior, 20.000 de plăci strălucitoare de fa­­ian­ţă de Iznic împodobesc încăperea. Între ele îşi fac loc 260 de ferestre cu vitralii, iar pe tavan se etalează un arabesc vaporos. Impresionante sunt şi plăcile de granit aurite în care sunt gravate versete din Coran şi predici importante ale profetului Mohamed. La moartea Sultanului Ahmet, Osman al II-lea, fiul acestuia, a construit în faţa moscheii un monument funerar, dedicat tatălui său. Mai târziu, acest monument funerar a devenit al tuturor generaţiilor de sultani. Înainte de-a intra în mos­­­chee, trebuie să vă descălţaţi.

Haremul 

Secţiunea cea mai vizi­tată din Topkapî este Haremul, un labirint de 400 de holuri, terase, aripi de clă­dire şi apartamente gru­pate în jurul apartamentelor private ale sultanului. Doar 40 de camere, meticulos restaurate, sunt deschise publicului. Acestea pot fi vizitate numai cu grupul, care pleacă la fiecare 30 de minute. Turul costă 1,5 dolari. Aceste camere ilustrează atât opulenţa, cât şi regimul cazon al vieţii de harem. Doar câteva dintre cadânele rezidente ajungeau să fie prezentate sultanului. Dintre acestea, numai cea aleasă urma să păşească pe Cărarea Aurită, locul pe unde favorita nopţii intra în apartamentele private ale sultanului.
Marele Bazar

Acest predecesor al com­plexelor comerciale mo­­derne este un labirint de 60 de străzi acoperite, înţesate cu 4.000 de magazinaşe. Aici se află cea mai mare concentrare de magazine sub un singur acoperiş din lume. În marele bazar găsiţi aproape orice: ţesături, îm­brăcăminte, mobilă, bijuterii, aparatură elecrocasnică etc. Atenţie, însă, există şi o mare varietate de o­biecte de proastă calitate, inclusiv îmbrăcăminte de fir­mă contrafăcută. Da­că vreţi ceva autentic, vă recomandăm un raion special, denumit Bedestan, unde se găsesc întotdea­una antichităţi la preţuri bune. Intrarea în bazar este liberă, de la 8,30 la 19,00, din aprilie până în octombrie, şi de la 8,30 la 18,30, din noiembrie până în martie. Preţurile se negociază.
Bazarul egiptean

Cunoscut şi ca Piaţa Mirodeniilor, acest bazar a fost construit în secolul XVII, pentru a obţine veniturile necesare întreţinerii Noii Moschei (Yeni Cami) din vecinătate.
Astăzi, Bazarul egip­tean este un adevărat paradis al gusturilor şi mirosurilor. Nimeni nu rezistă în faţa săculeţilor albi cu ierburi şi mirodenii sau a pungilor pline cu fructe şi alune. Se spune că de aici se poate cumpăra cel mai bun lăptişor de matcă din lume, adus de la coloniile de albine de la Marea Egee.

Expresii
uzuale

da/nu – evet/hayir
vă rog – lutfen
mulţumesc – teşekkur ederim
cât costă? – fiyati ne kadar?
este scump – pahali
nota de plată – hesap

Schimb valutar
Doviz sau casele de schimb valutar oferă un serviciu prompt, precum şi un curs mai bun decât băncile şi hotelurile. Nu pretind comision şi paşaport şi schimbă numai monede străine. Cursul este 1 euro – 1.600.000 lire turceşti. Cumpărăturile le puteţi face şi în dolari sau euro, aşa că este de preferat să schimbaţi în lire turceşti doar strictul necesar.

Suveniruri
Istanbulul este un paradis al suvenirurilor. În bazare se poate găsi orice, la preţuri accesibile, dacă aveţi răbdare să negociaţi. Sunt interesante articolele din piele, covoarele şi bijuteriile. Atenţie la cumpărarea anumitor antichităţi, pentru că exportul lor este interzis prin legi speciale. Nu plătiţi înainte de a primi un certificat care garantează că produsul are „liber la export”.

Tradiţii
culinare

Locanta este un restaurant tipic turcesc unde se servesc diferite feluri de mâncare: güveç – orice fel de carne preparată într-o tigaie; dolma – un amestec de legume, vinete, carne tocată şi stafide; kofte – chiftele făcute pe grătar şi, evident, nelipsitul kebap. Chiftelele, ficatul şi legumele se numără printre mâncărurile tradiţionale greceşti. La capitolul băuturi, trebuie să gustaţi raki (laptele leului), un fel de rachiu pe bază de anason, băutura tradiţională a turcilor. Şi, bineînţeles, celebra cafea turcească, nicăieri atât de aromată ca la ea acasă.