Revista:

Mănăstirea Râmeţ

id647_1.jpg.jpg

Piatră şi credinţă

Pe cine să mai mire în ziua de astăzi că multe mănăstiri din Transilvania sunt agăţate de munţi, învelindu-i ca o hlamidă a harului? Camuflate în desimea codrilor sau agăţate de-a dreptul pe stâncării inaccesibile, aceste „zone libere“ ale Răsăritului creştin puteau respira slobode numai la periferiile sofisticatei civilizaţiii imperiale. Adică acolo unde se terminau drumurile oamenilor şi unde începeau doar căile Domnului…

Dubla „apocalipsă“ a monahului Silvestru

Pârâul Geoagiu a săpat în munţii Trascăului un coridor îngust. Ce răbdare, ce sfidare a nemişcării, a încremenirii bolovănoase! O apă firavă şi-a găsit modul de exprimare, croindu-şi drum printre erele geologice, cu mult curaj. Acest exemplu o fi mişcat şi inima celor dintâi eremiţi (Râmeţ vine de la eremit, sihastru) care şi-au aşezat matca de-a lungul acestei ape, cu multe secole în urmă. Aici, pe prundişul îngust, s-a ridicat o bisericuţă simplă, asemănătoare cu cele de la Densuş, Sântă-Măria Orlea ori Strei. Lungă de 12 m, înaltă de 18 m, bisericuţa este ridicată aproape brutal, din piatră de carieră. O construcţie „urgentă“, un avanpost al credinţei dreptmăritoare, al cărei act de naştere pare a fi anul 1377, luna iulie, ziua 2. Arhiepiscopul Ghelasie şi-a dat încuviinţarea pentru ridicarea acestei zidiri. De-a lungul istoriei, mai mulţi domnitori munteni au ocrotit sfântul lăcaş: Radu cel Mare – ctitorul Mănăstirii Dealu, sau Mihai Viteazul – cel care a înmănunchiat primul fiinţa istorică a treimii neamului românesc.
Pentru mănăstire, secolul 18 este cel al distrugerii poruncite de Maria Tereza, eveniment consemnat lapidar într-un Octoih: „…scris-am eu, Silvestru monahul, când au stricat necredincioşii mănăstirea de la Râmeţ şi cea de la Geoagiu, la anul 1762, în august 20, într-o zi de sâmbătă, spre pieirea lor“. Grabnic refăcută, este la fel de grabnic distrusă, din nou, după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, în 1785. Culmea, acelaşi Silvestru, martor încremenit, consemnează nenorocirea. Un călugăr care a avut parte, în scurta sa viaţă, de o dublă apocalipsă…
Se repară cu greu în 1792, dar numai ca biserică de mir. Rămâne însă în inima localnicilor ca mănăstire, „maică a celor 7 biserici de pe valea Râmeţului“.
În 1940 se reia pravila monahală, în 1955 maicile iau locul călugărilor, iar în 1959-60 obştea este risipită prin Decretul comuniştilor. Totuşi maicile nu părăsesc locul, se pripăşesc prin Teiuş şi Aiud, înfiinţează o secţie de covoare. În 1969 li se permite să revină în jurul mănăstirii, dar numai îmbrăcate civil, „pentru a întări secţia de covoare lucrate manual“. La începutul anului 1972 s-a autorizat reînfiinţarea mănăstirii, sub conducerea maicii stareţe Ierusalima Ghibu. În tot acest timp, suflul duhovnicesc a fost ţinut în viaţă de marele călugăr, jertfelnicul Dometie Manolache, cel căruia, mai mult ca sigur, generaţiile viitoare i se vor ruga ca unui sfânt…

O relicvă a harului

Arheologii caută în stratele de roci vestigii ale trecutului. La Râmeţ, oamenii şi-au amintit de o piatră ciudată, care poartă întipărită o urmă de… copită! Legătura s-a făcut pe loc: este a asinului pe care obişnuia să mear­gă cuviosul Ghelasie. Pe spinarea acestui asin a şi murit pe cale vlădica, şi aşa şi-au făcut intrarea în Ierusalimul de la Râmeţ: cu copita animalului săpată instantaneu în piatra de la intrare şi cu sufletul călugărului încrustat în cerurile mănăstirii, de unde va veghea până la plinirea vremii!
Perechea cerească

Pe data de 29 iunie 1982, părintele Dometie Manolache împlinea 7 ani de la trecerea la cele veşnice. După parastas, episcopul Emilian Birdaş a sfinţit piatra de temelie a noii biserici. Peste ani, la sfinţirea lăcaşului, maica stareţă Ierusalima a spus: „Biserica nouă este ctitoria întregii Românii. Ne-au ajutat credincioşii din Moldova, Ţara Românească, iar ardelenii noştri n-au pregetat zi şi noapte să ne sprijine, să ne ajute, să ne încurajeze“. Iar data de 29 iunie 1992 a rămas în memoria mănăstirii ca un moment de întreită şi neasemuită bucurie: sfinţirea bisericii noi, la care a participat Patriarhul Teoctist împreună cu membrii Sf. Sinod, aducerea unei părţi din lemnul Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu din Muntele Athos şi canonizarea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ. Mireasa cea nouă, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, a fost pictată de maestrul Grigorie Popescu, arhitectura ei fiind o combinaţie de stiluri bine proporţionate; în interior, la loc de cinste, se află racla cu moaştele marelui trăitor ardelean. În umbra noii biserici stă vechea ctitorie a eremiţilor, care şi ea a străbătut un lung drum al restaurării: ridicarea cu 2,08 m de la sol, din cauza apelor de infiltraţie şi a eroziunii, fiind în pericol de degradare şi prăbuşire (lucrare executată de ing. Eugeniu Iordăchescu, în 1988, acelaşi care a salvat, prin translare, numai în Bucureşti 13 biserici), apoi restaurarea şi conservarea picturilor (1987-89). În fine, toată incinta mănăstirii a fost, decenii la rând, un şantier. Acum, liniştea edilitară s-a aşternut peste vale. Măicuţele se roagă, muncesc, cântă, fac milostenii. Candela recunoştinţei arde neîntrerupt la căpătâiul părintelui Dometie, rugăciunile de mulţumire se îndreaptă spre racla Sfântului Ghelasie. În muzeu, într-o piatră cu urmă de copită, s-a cioplit etenitatea „întru clipeala ochiului“. Noi, oamenii simpli, trebuie să muncim din greu la ea. Biserica cea nouă este argumentul cel mai bun…