Revista:

Leacurile cu spânz ameliorează durerile reumatice

Untitled

Maica Heruvima, stareţa Mănăstirii Govora, este o desăvârşită cunoscătoare a plantelor de leac. Aflându‑mă pentru rugăciune la această sfântă mănăstire, m‑am trezit dis‑de‑dimineaţă, pentru slujba Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Maica este smerită şi nu‑i place să fie lăudată, de aceea şi în dimineaţa respectivă am surprins‑o singură, printre plantele ei dragi.

 

Lângă parcelele cu mentă, pe un loc izolat de toate celelalte ierburi, aşeza cu grijă nişte rădăcini foarte viguroase, despre care trebuie să vă mărturisesc faptul că nu ştiam mai nimic. De la ea am aflat că erau rizomi de spânz, pe care maica îi punea la uscat. „Îi vom folosi la iarnă, pentru oblojirea oaselor. În amestec cu alcool de 90 de grade sunt foarte buni pentru tratarea durerilor reumatice. Spânzul are o intensă acţiune antireumatică şi antiinflamatoare, fiind util în reumatism şi în nevralgii. Folosit însă cu nesăbuinţă, este extrem de periculos, de aceea, eu păstrez aceste rădăcini în locuri numai de mine ştiute şi, chiar şi aşa, am întotdeauna şi o etichetă pe ele, prin care le atenţionez pe maici de pericolul toxicităţii”.
Vechii monahi foloseau spânzul pentru tratarea animalelor

Datorită proprietăţilor sale terapeutice, planta de spânz a fost utilizată de vindecători ai tuturor timpurilor şi până în zilele
noastre. Această plantă perenă este pe cât de tămăduitoare, pe atât de toxică, motiv pentru care folosirea internă a tratamentului cu spânz este un mare risc, iar cei care şi‑l asumă, de cele mai multe ori îşi pun viaţa în pericol. Vechii monahi foloseau spânzul pentru tratarea animalelor, în boli precum pesta porcină şi ovină sau antraxul cabalinelor. Principiile active ale spânzului intervin la nivel enzimatic şi în acelaşi timp determină modificări pozitive în metabolismul local, ceea ce duce la tratarea celor mai acute dureri reumatice. Cele două specii de spânz care cresc la noi, Helleborus purpurascens şi Helleborus odorus, erau cunoscute de călugări ca spânzul comun şi spânzul verde. Aceste specii cresc în pădurile noastre din zona de câmpie, dar şi în pădurile subcarpatice, ajungând să fie răspândite până în Balcani şi Asia Mică. Spânzul, care este o plantă calcicolă, nu se dezvoltă pe pământurile acide, fiindu‑i prielnice în general pădurile de fag şi molid. Plantele apar în păduri primăvara devreme, la început având flori de culoare verde, pentru ca mai târziu culoarea lor să devină violacee. La începutul toamnei, rizomii de spânz sunt puşi la uscat, fiind apoi utilizaţi în macerate sau unguente de leac.

Un rizom de spânz a omorât un stejar de peste 100 de ani!

Părintele Ghenadie de la Sihăstria povestea cum într‑o vară, la început de iunie, a scos o rădăcină de spânz din liziera unei păduri şi, după ce a scuturat cu grijă tot surplusul de pământ de pe aceasta, şi‑a propus să facă un experiment. A cioplit o
scobitură mare în trunchiul unui stejar bătrân de peste 100 de ani, iar în scobitură a implantat rizomul de spânz proaspăt. Totul a fost acoperit cu argilă şi lăsat aşa timp de 60 de zile. Peste vreo două luni de zile, un frate de mănăstire trecând cu oile pe acolo, a văzut stejarul cu frunzele uscate în mijlocul verii. Alergând îndată la părintele Ghenadie, acesta a venit împreună cu toată obştea să vadă minunea. Într‑adevăr s‑au minunat cu toţii, văzând cum un singur rizom de spânz, datorită toxinelor pe care le conţine, a provocat moartea unui copac atât de bătrân şi viguros. Imaginaţi‑vă ce se poate întâmpla cu o biată fiinţă omenească, dacă ingerează, chiar şi accidental, o fărâmă din această plantă otrăvitoare! Din dorinţa de senzaţional, multe publicaţii recomandă tratamente interne cu spânz, ceea ce este total greşit, având în vedere toxicitatea acesteia. Cu toţii ştim că există şi oameni care din cauza bolii cad în deznădejde, apelând la toate „terapiile de vindecare” ale unor oameni neavizaţi şi răuvoitori care, din dorinţa de a face bani pe orice cale, se folosesc de naivitatea şi disperarea bolnavilor de cancer,
oferindu‑le acestora, pe bani mulţi, otrava din planta de spânz. Încercaţi să rămâneţi departe de vânzătorii de vise şi trataţi‑vă
doar cu leacuri verificate şi confirmate de medicina creştină!

Cataplasmele cu frunze proaspete vindecă şi cicatrizează

Leacurile cu rizomi de spânz pe care maica Heruvima le‑a aflat de la călugării bătrâni sunt doar pentru uz extern, tratându‑se
boli precum: poliartrite, spondilita anchilopoetica, artroze, senzaţie de picioare grele, inflamaţie şi tumefieri, luxaţii, entorse, varice, boli reumatice articulare, mialgii, nevralgii, tromboze, tromboflebite sau ulcere de gambă. La toate acestea am mai consemnat şi un alt procedeu, aflat de la părintele Ghenadie, care povesteşte că, pe lângă leacurile obţinute cu ajutorul rizomilor maceraţi în alcool, călugării de la Sihăstria au aflat de la pustnicii care din când în când mai coborau la spovedit şi împărtăşit, că în cazul unor infecţii, aceştia foloseau şi frunzele de spânz. Frunzele proaspete, aplicate pe piele sub formă de cataplasme grăbeau vindecarea rănilor, având în acelaşi timp şi un efect calmant.

Atenţie! Spânzul este toxic atât proaspăt, cât şi uscat!

Spânzul comun (Helleborus purpurascens) face parte din cele 20 de specii originare din Europa şi din estul Asiei. Creşte la marginile pădurilor de fag şi molid din regiunile de deal şi de munte, mai puţin la altitudine mai joasă de 400 m. Spânzul se dezvoltă bine la umbră sau penumbră, iar iarna este protejat de frunzele căzute din copaci. Această plantă nu se poate dezvolta pe solurile acide, îi priesc cele afânate, dar apare şi în jurul stâncilor calcaroase.

 

Mariana Borloveanu