Revista:

Tămăduiri „ca-n cer”. Mărturii despre minunile Sfântului Cuvios Nectarie

Untitled

Credinţă, disperare sau fanatism? Răspunsurile la aceste întrebări te lămuresc şi nu prea. Rândul credincioşilor ce caută să se închine rămăşiţelor neputrezite ale sfinţilor de pretutindeni este tot mai mare.
În serile de miercuri şi de vineri, biserica Sfânta Treime a mănăstirii bucureştene Radu Vodă devine neîncăpătoare. Sunt zilele în care se face Sfântul Maslu. Bolnavi în scaune cu rotile, femei ce şi-au înlocuit părul căzut de la chimioterapie cu peruci, copii palizi vin în cetatea sfântului ce alină durerile cancerului. Îi citesc acatistul, se ascund pe după câte o coloană a bisericii şi îi spun păsul în lacrimi. Aşteaptă mângâierea-i. Este cunoscut mai ales pentru vindecările de cancer şi există mărturii despre intervenţiile miraculoase ale episcopului grec în vieţile oamenilor.
Minunile Sfântului Nectarie s-au adunat în paginile a patru volume. Din 1990, părticele din sfintele sale moaşte au fost aduse de la Eghina şi în Bucureşti, la Radu Vodă, şi de atunci zeci de mii de oameni s-au perindat pe la racla episcopului blând. Bucureştenii, dar nu numai ei, vin şi revin să-l roage să-i ajute sau să mulţumească sfântului pentru sprijinul primit şi vindecare. Părintele Serafim Man numea această boală incurabilă, pe care a dus-o aproape treizeci de ani, „ca-n cer”. Pe mulţi, se pare, cancerul, această suferinţă mucenicească, îi duce în cer.

 

Doamna Olga, care vine destul de des la Sfântul Nectarie, dar este nelipsită în ziua hramului, la 9 noiembrie, spune: „Vindecă. Şi orice rugăciune faci către el, dă o mână de ajutor.” Între două coloane din faţa raclei stă în genunchi o altă femeie: „Mă rog lui citindu-i acatistul: «Slăvita înţelepciune ai căutat-o şi ţi-ai dorit-o din tinereţile tale şi pe Hristos L-ai rugat cu lacrimi fierbinţi ca să te împodobească cu înalta ei frumuseţe. Pentru aceea Nectarie, cu credinţă şi plecăciune strigi către Domnul: Aliluia!»” Câţiva copii au venit de la şcoală la Radu Vodă să se închine sfântului: „Aşteptăm la rând de vreo jumătate de oră, după ce ne închinăm mergem acasă. Mergem la racla sfântului ca să ne ajute la sănătate, la învăţat, la înţelepciune. Pentru bucurie. Şi ca să ne dea minte pentru şcoală.” De sub o căciulă, glasul unei fetiţe de vreo doisprezece ani mă convinge aproape că înţelege ce se întâmplă în acest loc şi ştie ce caută: „Despre Sfântul Nectarie ştiu că este făcător de minuni. Adică daruri pentru oameni, ajută oamenii în necazuri şi le dă celor săraci sănătate. Oamenii nu pot face nimic singuri, oricât ar încerca.”
Mugurii a două magnolii din faţa bisericii aşteaptă temperaturi de peste zece grade să se deschidă. Slujbele zilnice adună credincioşi deveniţi de-ai casei pentru acest lăcaş, dar şi figuri noi ce se adaugă împinşi de necaz. Curtea mănăstirii se face martoră a multor poveşti de viaţă: „Minunile se întâmplă atunci când crezi cu adevărat. Chiar acum, stând acolo în biserică, mă gândeam: «Doamne, oare am tăria să mă rog cu tot sufletul şi cu toată puterea pentru ca o minune să se întâmple?» Fiecare dintre noi are nevoie de o minune, fiecare are câte o problemă, toţi avem câte ceva care ne apasă… Atunci când te rogi, speri să se întâmple ceea ce îţi doreşti şi îţi este necesar. Speri ca şi lui Dumnezeu să-I placă gândul tău.” Profit de deschiderea ce mi-o arată cea care îmi vorbea mai devreme şi o întreb ce o atrage spre acest loc, ce o determină să ia această cale din când în când. „Icoana sfântului, chipul lui blând, viaţa lui pe care o cunosc din cărţile pe care le-am citit de-a lungul timpului. Mi-a ajutat Dumnezeu şi am ajuns şi la el, acolo, la Eghina, unde e un colţ de rai.” Soţul doamnei intră în discuţie şi mă lămureşte: „Ştiţi, sfântul este de origine greacă, este din Eghina. În momentul în care a murit, L-a rugat pe bunul Dumnezeu ca sfintele sale moaşte să fie împărţite în mai multe locuri pentru ca tot mai mulţi oameni să beneficieze de ajutorul lor. Lucrarea cea mai importantă a sfântului… A făcut foarte multe tămăduiri, dar nu numai pentru asta este apropiat nouă. A făcut mult bine. În seminar, unde lucra, a înlocuit un muncitor care făcea curat în locurile sanitare şi i-a ţinut locul ca să nu fie dat afară şi să poată fi plătit în continuare. În ziua sfântului, am aşteptat la rând cinci ore. Răbdam şi mai mult. Pentru credinţă merită! Credinţa îţi arată în primul rând că nu trebuie neapărat să vezi minunea sfântului. Credinţa este cea mai importantă pentru că prin ea realizezi foarte multe, în primul rând pentru sufletul tău.”
Clopotul bate pentru cei trecuţi în veşnicie. Este sfârşitul slujbei. Dacă ar putea, ar striga cu aceeaşi forţă toate câte a făcut sfântul, dar lasă vocile noastre să facă asemenea mărturisiri: „Dumnezeu lucrează uneori într-un fel în care pe moment noi nu înţelegem că a fost o minune şi că a fost un mare bine. Dar după ce trece timpul, privind în urmă, realizăm de fapt ce a însemnat ajutorul acela. De exemplu, am avut pe sora mea care a murit de cancer. Şi Sfântul Nectarie este foarte cunoscut pentru vindecările bolnavilor de acest fel. Veneam şi ne rugam sfântului, fiind siguri că o va ajuta să se vindece, să scape cu viaţă. Şi nu s-a întâmplat lucrul acesta. Dar nu s-a întâmplat aşa… a murit. Am avut o mare dezamăgire, am avut un moment de cotitură pentru mine ca şi credincios. Sunt fericită că nu mi-am pierdut credinţa. După ani şi ani, mi-am dat seama că de fapt ajutorul extraordinar a fost că sora mea n-a trecut prin ceea ce au trecut alţi bolnavi de cancer. Adică n-a avut dureri, n-a avut deznădejdi, a trecut foarte lin, fără suferinţă fizică sau psihică. Deşi nu era credincioasă, în ultimele zile m-a rugat să-i aduc un preot să se spovedească.”

Un bărbat îmi spune că una dintre marile minuni ale sfântului este „ce s-a întâmplat cu aviatorul paraplegic mântuit de Sfântul Nectarie. A fost operat de cei mari medici în clinicile din America şi era condamnat la scaunul cu rotile pentru restul vieţii. Sfântul Nectarie l-a vindecat şi omul e pe picioarele lui, se roagă sfântului, îi mulţumeşte…”
Stareţul Mănăstirii Radu Vodă, părintele Nectarie Şofelea, a fost martor, ca şi alţi slujitori ai sihăstriei din mijlocul oraşului, al răspunsurilor
pozitive date de Sfântul Nectarie credincioşilor care i s-au adresat: „Imediat după trecerea sa la Domnul, Sfântul Nectarie a făcut o minune chiar în spitalul unde şi-a dat obştescul sfârşit. Lângă patul său era un om suferind, paralizat, şi atunci când clericii i-au pregătit trupul pentru înmormântare, scoţându-i vesta pe care sfântul o avea pe el, au aşezat-o pentru câteva clipe pe picioarele acelui bolnav. După ce au luat vesta, bolnavul s-a ridicat şi a mers pe picioarele lui. Este prima minune consemnată imediat după adormirea sa. Minunile care s-au petrecut înaintea ochilor noştri nu sunt câteva, sunt foarte multe. Sunt foarte multe… Acum îmi vin în minte o mulţime de astfel de minuni. Ceea ce constatăm şi vedem zilnic cu bucurie sunt oameni care vin în tăcere, suferinzi, se închină, au un necaz, îl spun şi nu după multă vreme revin plini de bucurie spunând că s-au tămăduit, că n-a mai fost nevoie de operaţie sau că boala lor a dispărut complet. Sunt cazuri zilnice. Îmi amintesc acum cazul unui copilaş din Constanţa care a venit împreună cu mama sa la moaştele Sfântului Nectarie aflându-se într-o situaţie disperată. Copilul avea o tumoră malignă pe creier, i-a fost extirpată la unul din spitalele din Bucureşti, dar în urma intervenţiei chirurgicale au fost afectaţi centrii vorbirii, ai auzului şi nu numai. Medicii i-au spus mamei că pruncul său nu mai poate săşi revină niciodată. Erau într-o situaţie disperată când au venit aici. I-am îndemnat săse roage, să se ungă cu mir din candela sfântului şi să aştepte minunea pe care el o va face. A plecat încrezătoare şi, într-adevăr, la vreo două săptămâni după această întâlnire, într-o dimineaţă copilaşul s-a trezit sănătos. Vorbea, toate funcţiile afectate de operaţie au fost în bună rânduială. Au mers la spital şi medicii s-au arătat uimiţi de puterea sfântului.”

 

L-am întâlnit în pronaosul mănăstirii bucureştene şi pe un părinte venit de departe să se roage Sfântului Nectarie mai de aproape. L-am şi întrebat pe părintele Ioan Petrică de la Mănăstirea Sfântul Ilie din Vasiova, Caraş-Severin, care este rostul pelerinajelor şi cine face practic minunile care se consemnează. Icoana, osemintele, materia, în general, sau Dumnezeu prin mijlocirea sfinţilor? Greu de conceput, greu de explicat şi de înţeles, de acceptat. Doar cine a fost pe muchie de cuţit şi a fost scăpat într-un mod minunat crede că a şi înţeles ceva din ce-a trăit. Părintele a spus: „Eu zic că Dumnezeu lucrează prin materie. Spun lucrul acesta, că Dumnezeu lucrează prin materie, pentru că ţin tare mult la episcopul grec Ioannis Zizoulas, care spunea în felul următor: vedeţi Sfintele Taine? Dumnezeu n-a coborât ceva din cer ca să fie totul pur şi aşa mai departe, ci nu… Roadele materiei, roadele a ceea ce a creat El vin ca daruri şi apoi se transformă, sunt transfigurate şi devin însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Deci Dumnezeu lucrează prin materie. Dar nu trebuie să exagerăm în privinţa icoanelor făcătoare de minuni, la fel cum nu trebuie să exagerăm, să zic, în legătură cu izvoarele cu apă vindecătoare, făcătoare de minuni. Să înţelegem că Dumnezeu lucrează prin materie, dar ceea ce este cel mai important, dacă ar fi să ierarhizăm toate aceste lucruri, mijloace care ajută la mântuire, este să plecăm întotdeauna de la Liturghie şi de la Sfintele Taine, de la Euharistie. În momentul în care plecăm de la Potir, sigur că putem lua în calcul toate celelalte aspecte, materia, însă nu cred că este cazul să alunecăm într-o parte şi-n alta pentru că prezenţa lui Dumnezeu este reală în lume. Pelerinajele, drumurile spre moaştele sfinţilor au rostul de a ne întări credinţa. Nu avem aşteptări de natură magică, nu credem în îndeplinirea unor lucruri superstiţioase.

Am întâlnit tot felul de oameni. Am fost şi la mormântul părintelui Arsenie Boca, pe care îl preţuiesc enorm şi îl consider ca pe-un sfânt al neamului nostru. Am văzut tot felul de practici care nu se regăsesc în viaţa liturgică a Bisericii noastre. Şi-atunci, cred că aici este o mare problemă. Avem nevoie de pelerinaje şi aceasta este ceva deosebit; de exemplu, în Occident oamenii merg în anumite zone foarte frumoase, la scăldat, la plajă, la chefuri, însă unii oameni vor să ajungă la sfinte moaşte, la sfinţi cu viaţă deosebită, cărora Dumnezeu le-a dat acest dar al neputrezirii şi, sigur, acest lucru nu poate decât să întărească pe cel care caută în felul acesta. Nicidecum să dea o altă înţelegere, nicidecum să divinizăm, ştim foarte bine că din punct de vedere al teologiei liturgice doar lui Dumnezeu Îi acordăm adorare. Pe ceilalţi sfinţi îi cinstim, iar pe Maica Domnului o supravenerăm, îi dăm o cinstire mai deosebită. Rolul sfintelor moaşte este să ne dea şi un avânt în dorinţa noastră de a ne întâlni cu Dumnezeu. E minunat să mergi la moaştele sfinte, dar câţi dintre noi îşi asumă o asemenea viaţă, să ia ca exemplu viaţa unui sfânt?
Mergi la Sfântul Nectarie, dar câţi dintre noi îşi asumă nevoinţa acestui sfânt? Sau la Sfântul Serafim de Sarov, să stai o mie de zile pe o piatră
şi să te rogi. Pelerinajul, din punctual meu de vedere, nu înseamnă o bifare a faptului că am fost acolo şi-acolo… ci înseamnă un cutremur. Mă cutremur de viaţa minunată a sfântului la care merg. Exemplul sfântului să ne ajute să trăim şi la înveşnicire.”

Sfântul Nectarie a devenit prieten al multor oameni, mulţi aşteaptă semne minunate după rugăciunea adresată lui. Unii dintre cei bolnavi se vindecă doar printr-o simplă atingere a raclei sale sau printr-o mică rugăciune, un gând stăruitor către prezenţa sa. În Eghina, noaptea de 9 noiembrie pare a fi noaptea de Înviere. Insula este aproape pustie, abia găseşti pe cineva să te îndrume pe străduţele de acolo. Toţi locuitorii
zonei sunt la biserică. Aduc coşuri cu bunătăţi, cu plăcinte şi vin. Priveghează până în zori şi îl slăvesc pe conaţionalul lor devenit locuitor
al cerului.

 

Isabela Aivăncesei