Revista:

Întâmplări fericite lângă racle cu sfinte moaşte Doi sfinţi grabnic tămăduitori: Spiridon şi Nectarie

Untitled

Uneori, nu apreciem viaţa cum se cuvine decât atunci când nu mai dispunem de toate facultăţile vitale, aşa cum nu ne dăm seama de dragostea pe care o purtam cuiva decât atunci când acea persoană s‑a dus dintre cei vii. Iar starea mulţumitoare şi recunoştinţa permanentă faţă de Dăruitorul tuturor bunurilor, Care este Dumnezeu, vine mai ales după ce am pierdut darul şi l‑am redobândit după o vreme de chin.

Starea de nerecunoştinţă este şi ea o boală. Pentru a înţelege că este aşa, uneori este nevoie să ne lovească o altă boală, mult mai evidentă, ceva care ne afectează profund, pentru a ne vindeca şi de una, şi de alta.

Alteori, ni se pare că cerul este prea sus pentru rugăciunile noastre, avem impresia că suntem prea mici pentru a fi auziţi de Însuşi Hristos – impresie falsă, desigur, dar aşa este starea noastră atunci – şi de aceea ne folosim de metode mai „concrete”. Am auzit noi de la cine ştie cine că, îndeplinind cu stricteţe un anumit ritual bisericesc, ni se poate întâmpla ceva bun, ni se poate împlini o mare dorinţă şi, în general, putem fi vindecaţi. În clipele acelea, nu are cine să ne spună că, de fapt, puterea noastră de a crede că Dumnezeu aude rugăciunea şi deplina convingere că El împlineşte totul sunt cele care au dus la minune şi nu respectarea (goală) a ritualului în sine. Nu statul pur şi simplu la rândul kilometric spre sfintele moaşte ne vindecă, nu faptul că am mers de şapte ori la rând la biserica Sfântului Antonie ne‑a adus în cale persoana cu care ne‑am căsătorit. Ci pentru credinţa noastră statornică, însoţită de o oarecare jertfire de sine, rugăciunea noastră a fost ascultată şi împlinită. Nu a spus chiar Hristos că atunci când cerem să credem cu tărie că am şi primit ce am cerut şi aşa va fi nouă?

S‑a vindecat de nerăbdare

Sunt şi boli ale sufletului care au nevoie de doctoria de Sus, altfel te chinuie şi te slăbesc neîncetat.

Adelina C. este o tânără pe care am întâlnit‑o cu mult timp în urmă la paraclisul Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Deşi nu era studentă la Teologie, avea locul de muncă în apropiere şi venea des la slujbele de aici. Mai ales pentru faptul că erau aici şi părticele din moaştele Sfintei Ecaterina, iar pe vremea aceea şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur. Prima dată ne‑am văzut la un prohod la Maicii Domnului, pe 14 august. Eu nu aveam cărticică cu versurile prohodului şi mi‑aş fi dorit să cânt şi eu, însă la pangar se terminaseră. Am îndrăznit să o rog pe fata de lângă mine să citim împreună de pe cărticica ei. A primit zâmbitoare. Aşa am rămas prietene. Recent, Adelina mi‑a spus ce o frământa. De ani de zile era tristă că nu reuşea niciodată să stea la întreaga slujbă a Canonului cel Mare care se rosteşte în primele patru seri ale Postului Paştilor. Dar anul acesta mi‑a spus cu bucurie că a reuşit pentru prima dată: „Mă chinuiam de fiecare dată să rămân, dar mă apuca fie o durere de cap cumplită, fie mă deranjam la stomac ori mă suna cineva cu o problemă urgentă, ceva se petrecea şi plecam. Mă bucuram în ascuns, căci nu mai voiam să rămân, oricum. După încheierea strofelor în sine ale canonului, nu mai puteam răbda rugăciunile ce urmau. Voiam să mă duc oriunde, numai acolo în biserică să nu mai rămân. Dar anul acesta, mi‑am zis în sinea mea: «O să rămân, să văd dacă mor. Şi dacă mor, mor în biserică. Foarte bine!» Pentru că eram în biserica Sfântul Spiridon Nou şi stăteam cu ochii aţintiţi asupra raclei, am zis: «Sfinte Spiridoane, ajută‑mă şi pe mine să am răbdare ca toţi oamenii ăştia de aici!» Şi m‑am lăsat în voia Domnului, am cântat şi eu ce am mai ştiut din cântări şi rugăciuni, m‑am aşezat lângă un stâlp, pe covor, în genunchi şi nu mi‑am dat seama când s‑a terminat slujba. Am ieşit la final plină de bucurie şi nu ştiam cum să‑i mulţumesc Sfântului Spiridon pentru ajutor. M‑a vindecat de nerăbdare…”

O tânără vindecată cu mir din candela de la sfintele moaşte

Am întâlnit două persoane care, printr‑o astfel de credinţăputernică, însoţind rugăciunile cu partea exterioară a închinării la moaşte şi cu participarea la slujbă, s‑au vindecat şi au aflat mai mult decât sănătatea, adică dulceaţa recunoştinţei.

Oana Pancovici, în vârstă de 37 de ani, de profesie avocat, ne‑a povestit cum a fost: „Eram o persoană credincioasă, dar nu mergeam mereu la Liturghie duminica, ţineam însă posturile, aşa cum învăţasem de la bunica. Împlinisem 30 de ani, plecasem de câţiva ani din orăşelul natal şi eram stabilită în Bucureşti şi îmi doream foarte mult să mă căsătoresc. Însă anii treceau şi nu se întâmpla acest lucru. Avusesem un prieten cu care, din naivitate, crezusem că dacă mă voi muta împreună aveam să mă căsătoresc mai repede. După trei ani, el mi‑a spus că nu e pregătit pentru viaţa de familie, aşa că ne‑am despărţit. A urmat pentru mine o perioadă confuză, am început să nu mai ţin cont de posturi, să nu mă mai rog aproape deloc, iar dacă până atunci mai dădeam pe la biserică la marile sărbători, de data aceasta nu mai mergeam deloc. Le spuneam părinţilor că nu mă simt bine atunci când mergeam acasă de Paşti sau Crăciun şi mă lăsau în pace, nu mai insistau.

Am început să mă îndoiesc în sinea mea că Dumnezeu îmi ascultă vreodată rugăciunile. Am început să am prieteni ocazionali şi deşi în singurătate aveam dese crize de disperare în privinţa viitorului, în lume mă arătam foarte veselă şi gata «să‑mi trăiesc viaţa». Până într‑o zi când m‑am îmbolnăvit. Medicul mi‑a spus că am contactat HPV, un virus de care nu voi mai scăpa niciodată şi că dacă voi naşte copii va fi posibil să le dau şi lor. În orice caz, zicea el, era transmisibil. Am fost aşa de deznădăjduită de ce mi se întâmpla încât mai aveam puţin şi mă gândeam la sinucidere. În timp ce mergeam în fiecare dimineaţă la tratament, iar asistenta mă schingiuia pur şi simplu cu un acid care chipurile ar fi trebuit să mă vindece, după ce mai mult de două săptămâni nu s‑a schimbat nimic în bine, am simţit că cedez. Am abandonat ideea de a mai merge la cabinetul medical şi m‑am dus într‑o după‑amiază la biserica Mânăstirii Radu Vodă. Nu era decât un călugăr pe acolo care aprindea candele sau aşa ceva. M‑am prăbuşit pur şi simplu în faţa raclei Sfântului Nectarie şi m‑am rugat cu lacrimi mult timp. Nu‑mi amintesc sigur cât a durat convorbirea mea cu sfântul, căci nu mă rugam pentru ceva anume, ci îi spuneam despre suferinţa mea, despre viaţa mea şi îl întrebam doar atât: «Ce să fac, Sfinte Nectarie, ce să fac?» La un moment dat, am auzit clopotele trăgându‑se cu putere şi parcă am revenit dintr‑un vis. Lângă raclă era călugărul acela pe care îl văzusem la intrare şi mi‑a întins un mic flacon. Mi‑a spus că e mir din candela care arde neîncetat lângă moaşte. Să mă ung cu el şi‑mi va fi bine. Am luat micul dar şi m‑am dus acasă. M‑am uns pe frunte şi am simţit o uşurare. Parcă mi se luase o greutate de pe suflet. A doua zi, trecând cu autobuzul pe lângă o mare clinică, mi‑a venit ideea să mă duc acolo la un consult. Am intrat, şi în holul clinicii era o mare tabelă cu numele doctorilor specialişti. La secţiunea dermato‑venerice era numele unui mare profesor chirurg. M‑am programat la el şi peste o săptămână m‑a consultat şi m‑a programat la o mică intervenţie cu laser. M‑am vindecat atât de simplu! Desigur, profesorul mi‑a spus că e posibil ca boala să recidiveze. Să vin peste şase luni, m‑am dus şi peste şase luni şi peste un an, dar n‑a mai apărut nimic. De atunci au trecut şase ani şi sunt perfect sănătoasă. M‑am căsătorit şi avem un băieţel de aproape doi ani, Matei. A fost dorinţa soţului să se numească aşa, n‑am vrut să‑l supăr, dar următorul nostru copil se va numi Nectarie sau Nectaria. Mergem în fiecare duminică la biserică şi de câte ori putem dăm pe la Sfântul Nectarie, îi mulţumim şi ne închinăm la moaştele sale. Mai ales eu. Soţul meu nu ştie toate amănuntele, s‑ar fi speriat, dar eu, care ştiu cine a mijlocit să mă vindec, sunt convinsă că boala mea nu va reveni niciodată şi că nici el, nici copilul nostru sau viitorii copii nu vor avea de suferit. Aţi putea crede că sunt inconştientă, dar cred cu tărie că boala aceasta este ceva din trecut.”

A consemnat
Ilinca Diaconescu