Revista:

O familie de zece!

Untitled

Din curtea familiei preotului Ioan Simiraş se văd crestele Ceahlăului de parcă te‑ai afla printr‑o regiune frumoasă a Elveţiei. Lacul Bicaz oglindeşte muntele şi acoperă rănile celor ce au locuit unde este acum fundul apei. Satul Hangu e şi el strămutat şi vecin cu un cot al lacului. Te simţi în acest loc ca într‑o veşnică vacanţă pentru că te afli mereu la munte şi auzi şipotul liniştitor al pârâului care trece la câţiva metri de gardul casei. Biserica satului este la o aruncătură de băţ de casa preotului, iar cadrul copilăriei celor opt copii ai Alexandrinei şi Ioan Simiraş se desprinde parcă din amintirile lui Ion Creangă. Un ciobănesc scoţian Collie cu părul lung stă la poarta familiei alcătuită din zece membri. Este iubit de toţi, chiar şi sătenii îi spun vorbe frumoase dacă vor să pătrundă în curte. În casă, deşi sunt mulţi, totul e pus în rânduială. E curăţenie. Fiecare ştie unde îi este locul şi ce are de făcut. Profesoară şi soţia preotului din sat, mama celor opt copii ne prezintă membrii soborului Simiraş.

Fiică, soţie, noră şi probabil, pe viitor, mamă de preot. Povestiţi‑ne despre aceste calităţi şi experienţe.

Recent am fost întrebată: „Aţi sfătui o tânără să se căsătorească cu un teolog, cu un viitor preot?” şi am răspuns că Da. Viaţa alături de un preot este o viaţă liniştită, dar şi zbuciumată. Liniştită pentru că ai rugăciunea soţului, a preotului, tot timpul lângă tine. Zbuciumată pentru că se ştie – „casa preotului e o casă de sticlă”: toţi oamenii îşi îndreaptă privirea spre familia preotului. Îmi spunea o doamna preoteasă că atunci când părintele pleacă de acasă i se întâmplă tot felul de lucruri rele în casă pentru că a plecat harul. Şi cred că e aşa.

Sunteţi mamă a opt copii, patru fete şi patru băieţi. E şi frumos şi greu în acelaşi timp. Spuneţi‑ne câteva detalii despre naşterea şi dezvoltarea fiecăruia, despre numele lor, va rugăm!

Am devenit mamă a opt copii: Constantin, 19 ani, elev în clasa a XII‑a la Seminarul „Sfântul Vasile cel Mare” din Iaşi; Ioan, 18 ani, elev în clasa a XI‑a tot la seminar; Teofana Alexandra, 16 ani, elevă la Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi”, secţia Pedagogie, clasa a IX‑a; Teodor Adrian, 15 ani, elev la Şcoala nr. 11 Piatra Neamţ; Antonie, 13 ani, elev în clasa a VI‑a la Colegiul Naţional de Informatică Piatra Neamţ; Maria Anastasia, 10 ani, elevă în clasa a III‑a la Şcoala nr. 11 Piatra Neamţ; Cristina Parascheva, 8 ani, clasa pregătitoare, Şcoala nr. 11 Piatra Neamţ; Andreea, 4 ani, grădiniţă. O familie numeroasă, dar unită şi muncitoare. Fiecare copil a adus multă, multă bucurie pe rând, dar şi laolaltă. Seamănă între ei, dar pot să spun că ţin foarte mult unul la altul şi sper ca acest fapt să se menţină întreaga lor viaţă (cu regret constat că mulţi copii, după ce „îşi iau zborul”, uită unii de alţii). Dacă ar fi să povestesc despre fiecare în parte mi‑ar lua foarte mult timp să vă explic frumuseţea lor, copiii au o înţelegere spirituală care ne uimeşte de multe ori pe noi, adulţii. Bineînţeles că între fraţi există mici neînţelegeri, care sunt aplanate chiar de ei.

Câţi fraţi aveţi? Dar părintele câţi fraţi are? Contează concepţia despre familie pe care ţi‑o însuşeşti încă de acasă? Aţi avut exemplul unei familii numeroase încă din copilărie?

Ironia vieţii: sunt singură la părinţi. De mică visam să am fraţi, iar când m‑am căsătorit mi‑am dorit copii. Şi pot să spun că Dumnezeu a fost bun. O mărturisire: nici nu visam că vom avea atâtea binecuvântări! Părintele provine dintr‑o familie cu cinci copii (trei băieţi – toţi preoţi – şi două fete). Îmi amintesc când mergeam în copilărie la Mitropolie la Iaşi (aveam 6‑7 ani) vedeam în fiecare duminică în primul rând o familie cu vreo cinci copii şi eram aşa de încântată de bucuria acelor copii, vedeam pe feţele lor numai „soare”. Aşa vedeam cu ochii mei de copil. Şi tânjeam după bucuria lor!

Ce ne puteţi spune despre mesele în familie? Amintiri din copilăria Dvs., dar şi relatări din prezent.

O adevărată încântare: fiecare cu mofturile lor, dar bineînţeles că încercăm să le facem pe plac atât cât se poate. Am fost întrebată de multe ori cât de mari sunt oalele? Când reuşesc să fac de mâncare? Nu e atât de greu: încerc să le fac ceea ce vrea fiecare de mâncare cel puţin o dată pe săptămână (iar gusturile sunt oarecum apropiate). Cei privilegiaţi sunt cei de la Iaşi, deoarece atunci când vin acasă prepar în special pentru ei, fără nici o supărare din partea celorlalţi, cu care suntem tot timpul împreună.

Cel mai mult le place copiilor peştele la grill de apă pe aragaz: peştele se porţionează, se condimentează, se pune în vin şi ulei de măsline şi se lasă la macerat două‑trei ore. Apoi se pune pe grill.

Reţeta noastră de post preferată în unanimitate este ciulamaua de hribi, dintre cei culeşi chiar de ei de pe Ceahlău: hribii se curăţă, se fierb, apoi se scurg de apă. Într‑o tigaie se înăbuşă două‑trei cepe în apă cu ulei şi se pun hribii la fiert în sosul obţinut. Apoi în cinci‑şase linguri de apă se dizolvă trei‑patru linguri de făină şi se toarnă în compoziţia de pe foc. Înainte de a se lua ceaunul de pe foc se adaugă o căpăţână de usturoi tăiat mărunt şi condimente, dacă se poate dintre cele preparate în casă.

Condimente de casă: se amestecă seminţe de mărar, pătrunjel, leuştean, chimen, morcov, pătrunjel (toate rădăcinoasele posibile), tăiate şi uscate în cuptor, frunze de pătrunjel. Acest amestec se poate pune în ciorbe, iar dacă e mixat fin la robot se poate pune în orice fel de mâncare.

Referitor la cantitatea de mâncare pe care o prepar: ea diferă de la zi la zi. De obicei prepar la două zile mâncare (s‑au învăţat să prepar mâncare proaspătă).

Mânăstirea, fie de maici, fie de monahi, a fost, este o prezenţă în viaţa Dvs.?

Mânăstirea a fost prezentă atât în familia mea, cât şi în cea a părintelui. Am petrecut multe veri la Mânăstirea Văratec, unde era maică o mătuşă a mamei mele, dar şi la Mânăstirea Cucoş – Tulcea (tatăl meu estedin Isaccea).

Ce înţeles practic are pentru Dvs. formula de alimentaţie sănătoasă?

Încerc cât se poate să‑i hrănesc pe copii cât se poate de natural. Dar bineînţeles că la majoritatea copiilor de azi mai bun e un iaurt cumpărat decât unul de casă. Dar mama, cu unele artificii, reuşeşte să‑i facă să consume ceea ce e „de la ţară” ca fiind ceva cumpărat. Am avut şi o experienţă neplăcută: un copil s‑a îmbolnăvit. La doctor am explicat că le dau cât se poate de natural (caşcaval de casă, ouă de la „curte” etc.). Pot să spun că acel doctor m‑a privit ca pe o „inconştientă”… („Cum să nu le daţi iaurtul cu brânzică de la magazin? Nu ştiţi câte calorii are? Cât e de bun?”)

Mama ştia să vă trateze atunci când sufereaţi de vreo boală cu anumite leacuri însuşite poate de la monahi? Cu ce arome v‑au înfrumuseţat părinţii copilăria într‑o epocă comunistă, la început de secularizare?

Da, am folosit şi folosesc leacuri naturiste: ceaiuri, tincturi, propolis. Chiar pe copii, de multe ori când au unele probleme, îi aud dându‑şi sfaturi: „Aşa spunea mama că e bine”…

Copiii pot ţine post? De la ce vârste şi care e meniul lor în aceste perioade?

Toţi copiii ţin post. Cum? Prima săptămână ţine toată lumea, apoi vreau să le dau de „dulce”, dar refuză ei. „Mama, dacă faci mâncare foarte bună de post de ce să faci alta?” Şi singura care mai mănâncă de frupt este mezina care este la program prelungit. Bineînţeles că am avut şi unele discuţii la grădiniţă: de ce în zilele de post copiii primesc meniu cu carne, iar în celelalte zile primesc meniu lacto‑ovo‑vegetarian? Răspunsul primit: se respectă caloriile! Dar nu se puteau inversa zilele!? Şi o constatare făcută pe proprii copii: copiii care au frecventat o grădiniţă cu program normal (8‑12), având masă acasă (mă refer la perioadele de post), sunt mai liniştiţi, mai calmi, mai receptivi la şcoală. Pe când cei care au frecventat grădiniţa cu program prelungit, cu masa servită acolo, sunt mai puţin receptivi, mai agitaţi. Consider deci că cei mici pot fi învăţaţi de la vârste fragede cu postul. Nu e o greutate mare pentru ei. Nu pierd calorii!

Cum vă trataţi copiii de răceli, dureri de burtă sau alte boli simple?

Răcelile vin şi pleacă. Le tratez cu ceaiuri, seminţe, legături cu cartofi, spirt, miere etc.

Le pregătiţi copiilor mâncăruri şi dulciuri după reţete aflate de pe la mânăstiri?

Ei află diferite reţete fie de pe internet, fie chiar de la mânăstire şi atunci încercăm să vedem dacă le plac (cu concursul lor, adică „bucătărim” împreună). O experienţă plăcută am avut când băiatul cel mare, când avea opt ani, s‑a apucat să facă împreună cu ceilalţi frăţiori o prăjitură fără să ştim noi, părinţii, iar când am intrat în bucătărie era fericire şi dezastru: unul era plin de făină, unul răsturnase uleiul, altul frământa. Închipuiţi‑vă ce fericire şi ce prăjitură bună a ieşit. I‑am lăsat să încerce şi să înveţe astfel!

Aveţi mulţi copii acasă, dar sunteţi şi mamă a şi mai multor copii la şcoală, profesoară fiind. Îi iubiţi, le predaţi şi vă rugaţi pentru ei. Vă odihneşte această experienţă ori vă oboseşte?

De multe ori spun că am 8 + 60 de copiii pe zi! Şi sunt fericită! Când merg la şcoală e ca şi cum aş merge acasă: la fel îi iubesc pe copiii de la şcoală ca pe cei de acasă, la fel îi cert sau le dau sfaturi.

Cum aţi defini împlinirea?

Cea mai mare împlinire sunt copiii. Suferinţele dispar atunci când copiii sunt sănătoşi, ascultători şi vin cu rezultate bune!

Reuşiţi să aveţi o relaţie de inimă cu sătenii din parohie? Cum s‑au integrat copiii în viaţa bisericii şi a satului? Vă urmează exemplul mamele din Hangu, vă cer sfatul în privinţa unor decizii sau probleme de sănătate ale lor sau ale celor din familia lor?

Cred din tot sufletul că oamenii din Hangu ţin la noi. Încercăm cât se poate ca relaţiile noastre, ale adulţilor, dar şi ale copiilor să fie bune cu sătenii. Iar în privinţa problemelor de sănătate încercăm, atât cât putem, să dăm sfaturi, dar şi să ajutăm efectiv. Într‑o astfel de problemă putem spune că am salvat viaţa unui prunc nenăscut, doctorul spunând mamei că va avea un copil cu probleme, deci singura şansă ar fi fost avortul. Încurajându‑o, acea mamă care dorea pruncul a păstrat copilul, care s‑a născut perfect sănătos. Totodată încercăm să integrăm copiii din parohie în activităţile bisericii. Astfel, în fiecare an părintele face în Joia Mare ritualul Spălării picioarelor la care participă atât copiii noştri, cât şi copiii din sat.

Puteţi pleca toţi în vacanţă? Câte locuri are maşina? Cum decideţi în ce locuri plecaţi? Ce destinaţii preferaţi?

Vacanţele putem spune că sunt tematice: am vizitat într‑un an zona Târgu Jiu, în alt an zona Sibiului sau zona Dobrogei. Atunci când avem posibilitatea, plecăm în vacanţe (nu mai mari de o săptămână). Privilegiul nostru e că avem un Ford Tranzit de 8 + 1 locuri.

Hramul bisericii în care slujeşte Părintele Ioan este sărbătorit pe 29 iunie, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Care e datina locului pentru această dată? Care e rolul Dvs., al copiilor la acest eveniment?

Hramurile bisericii noastre sunt 29 iunie – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi 14 octombrie – Sfânta Cuvioasă Parascheva. Pe copii îi îmbrac, mai ales pe cei mici, în haine populare, încercând astfel să readuc frumuseţea portului popular. La noi la hramuri se face la Cantina socială (prăznicarul) masă pentru credincioşii străini de parohia noastră care participă la Sfânta Liturghie. Iar noi ne integrăm în activitatea şi buna desfăşurare a întregului program religios, cultural şi filantropic.

A consemnat
Isabela Aivăncesei