Revista:

Sfântul Luca al Crimeii, dar şi al întregii lumi, doctor al sufletelor şi al trupurilor

luca

Sfântul Luca a devenit cunoscut cu precădere în ultimii ani în întreaga lume ortodoxă. Tot mai mulţi oameni îi cer ajutorul şi îl simt aproape în situaţii dificile. Vindecările sale minunate şi intervenţiile chiar în viaţa celor carese declară a nu avea credinţă îl plasează pe Sfântul Luca în rândul sfinţilor doctori fără de arginţi, tainic psiholog al sufletelor chinuite de îndoieli din această lume.

Trupul neputrezit al sfântului se află în Catedrala din Simferopol, iar mii de pelerini iau anual drumul spre aceste tărâmuri de pe malul Mării Negre din Crimeea pentru a găsi înţelegerea şi sfatul doctorului Luca.

Simferopolul este cel mai mare oraş din Crimeea şi are o populaţie de aproximativ 800.000 de locuitori, majoritatea ruşi, tătari şi greci.

Moaştele Sfântului Ierarh Luca sunt adăpostite în biserica mânăstirii de maici cu hramul Sfânta Treime ridicată în centrul Simferopolului. În aceeaşi curte se află şi un muzeu dedicat sfântului, cu multe obiecte personale, instrumente medicale sau chiar şi veşminte arhiereşti care i‑au aparţinut.

Valentin Feliks Voino‑Iaseneţki s‑a născut în Crimeea în anul 1877. În scurt timp familia sa se mută la Kiev, unde tânărul Valentin va studia mai târziu medicina. Copil fiind, colinda bisericile oraşului, mai ales sfânta lavră. Studia chipurile oamenilor, iar cu timpul a început să picteze aceste chipuri care i se păreau mai degrabă îngereşti decât omeneşti. A primit locul întâi la Academia de Arte pentru talentul său la pictură. Studia în paralel şi Scriptura. Iubea însă oamenii şi se gândea să‑şi aleagă o profesie care să‑l ţină printre oamenii de la ţară: învăţător sau asistent medical. Apropiaţii l‑au sfătuit însă să se înscrie la Facultatea de Medicină, căci astfel ar putea oferi mai multe oamenilor.

Este admis la Medicină. Îi uimeşte pe profesori cu rezultatele sale. Îi plăcea anatomia şi făcea schiţe foarte amănunţite şi reuşite ale corpului omenec. Ar fi putut rămâne la catedră, dar alege să slujească omului şi pleacă pe front în Orientul Îndepărtat, chirurg în spitalul militar. Capătă o mare experienţă în chirurgie. Se căsătoreşte cu Ana, o femeie blândă, de meserie asistentă medicală. Lucrează în mai multe orăşele ca medic chirurg şi ajunge apoi la un spital din Moscova, unde lucrează în cercetare pentru îmbunătăţirea tehnicilor de anestezie.

Începe Primul Război Mondial, iar el se află la conducerea unui spital militar. Operează mult, până la extenuare. Îşi susţine strălucit doctoratul pe un subiect legat de anestezia locală. Ana îi naşte al patrulea copil, ultima lor bucurie împreună, pentru că soţia îi va muri de tuberculoză. Ţara era greu încercată de război, cei săraci trăiau în condiţii mizere, nemulţumirea, disperarea, foametea şi confuzia sunt baza abolirii sistemului ţarist, încet‑încet comunismul începând să se strecoare. Noul regim a început să distrugă tot ce amintea de monarhie şi să aresteze opozanţii, nu numai cei ce se manifestau făţiş, ci şi pe cei bănuiţi a avea convingeri diferite. Biserica Ortodoxă este considerată duşman al regimului, iar religia un mijloc de retardare a maselor. Bisericile şi mânăstirile, când nu sunt aruncate în aer, sunt transformate în depozite, grajduri sau săli de sport. Preoţii şi călugării sunt arestaţi şi executaţi după o procedură derizorie. Intelectualii sunt consideraţi foarte periculoşi şi arestaţi fără altă acuzaţie în afară de presupunerea că oricând pot face opoziţie. Sunt trimişi în închisori de stat pentru reeducare şi reorientare politică. Anul 1917 îl găseşte pe doctorul Valentin Iaseneţki la direcţia unui spital din Taşkent. Un funcţionar al spitalului care îl ura l‑a acuzat de trădare, aşa încât este reţinut în atelierele gării unde s‑a format un aşa‑zis tribunal popular care judeca şi executa pe loc. Alt salariat al spitalului, care îl preţuia pe Valentin, se îngrijeşte să fie eliberat după şaisprezece ore. Valentin scapă astfel de moarte sigură, cu ajutorul lui Dumnezeu, după cum crede el, dar odată ajuns acasă, Ana, care nu a rezistat psihic acestui stres, moare. Soţul ei duce greu această despărţire, găseşte putere lăsându‑se complet în voia lui Dumnezeu.

În sala de operaţii avea o Icoană a Maicii Domnului în faţa căreia se ruga intens câteva minute înainte de operaţii. Apoi cu vata înmuiată în iod făcea o cruce pe locul viitoarei operaţii. Aceste obiceiuri sunt receptate ca suspecte de membrii de partid care ordonă eliminarea icoanei. Valentin părăseşte spitalul şi se va întoarce abia după ce este repusă la locul ei. Comuniştii regizează o ruptură înlăuntrul Bisericii, creând Biserica vie. Valentin este adus martor împotriva unui arhiepiscop din Biserica Ortodoxă la un tribunal clerico‑mirenesc. Argumentele sale susţinute fără greş impresionează auditoriul, iar Arhiepiscopul Inochentie este declarat nevinovat. Ulterior se apropie sufleteşte de Valetin şi îl hirotoneşte diacon şi preot al catedralei din Taşkent. Devine un predicator redutabil, iar în scurt timp este tuns în monahism cu numele Luca şi ridicat în treapta de episcop. Îşi ia în primire cu mult curaj slujirea la catedrala din Taşkent, dar după trei săptămâni – sub privirile îngrozite ale copiilor – este arestat de comunişti. „Aşa au început pentru mine cei unsprezece ani de temniţe şi exiluri. Cei patru copii ai mei au fost daţi în grija Sofiei Sergheevna. Au fost alungaţi din locuinţa destinată medicului‑şef şi li s‑a pus la dispoziţie un spaţiu mic în care au putut încăpea doar după ce copiii au zidit o mansardă obţinând astfel încă un etaj. Pe Sofia Sergheevna nu au alungat‑o de la serviciu, şi din salariul ei trăiau atât ea, cât şi copiii.”

Episcopul Luca ştia ce îl aşteptă încă de când a acceptat de bunăvoie să mărturisească în acel mod, loc şi timp pe Hristos. Acceptase chiar şi moartea. El era foarte iubit de oameni, nu numai de credincioşi, ci şi de cei ce nu ţineau de Biserica Ortodoxă atât pentru caracterul său, cât şi pentru activitatea sa în domeniul medical.

A suferit mult şi prin multe încercări a trecut în lagărele unde a fost deportat. A transformat toată această suferinţă într‑o şansă de a se lipi de Dumnezeu, Care să lucreze prin mâinile sale de doctor.

În anul 1946, Arhiepiscopul Luca ajunge în Crimeea, pe care o păstoreşte vreme de cincisprezece ani. Duminică, 11 iunie 1961, el pleacă din această lume.

Pelerinaje către Simferopol

Organizează de câţiva ani pelerinaje spre capitala Republicii Autonome Crimeea, în oraşul Simferopol, ca şi la toate obiectivele de interes religios sau turistic din această peninsulă. De Sfântul Luca a auzit de la prieten care i‑a citit viaţa şi a rămas impresionat de ceea ce a trăit doctorul ierarh.

UntitledMarin Osoianu este diacon în Republica Moldova şi e convins că cei mai mulţi credincioşi merg în aceste locuri pentru a se închina Sfântului Ierarh Luca, un mare doctor, savant, mitropolit şi mare vindecător şi grabnic‑ajutător în nevoi. Întâlnirea de pe pământul pe care sfântul a călcat în timpul vieţii l‑a marcat atât pe el, cât şi pe tânăra lui soţie. Marin Osoianu, care se simte apropiat de Sfântul Luca la fel ca de un tată, povesteşte:

În acest pelerinaj spre Crimeea am fost personal ca ghid şi m‑au însoţit sute de pelerini. M‑am bucurat foarte mult şi îmi amintesc cu drag că în primul meu pelerinaj au fost foarte mulţi doctori, care aveau o mare evlavie la acest sfânt vindecător. Datorită sfinţeniei sale şi a tămăduirilor din timpul vieţii a devenit cunoscut chiar şi în România, mai ales prin traducerea multor cărţi despre viaţa şi minunile sale. Cred că cea mai mare minune pe care o face sfântul este aceea că putem merge la el să ne închinăm. El face minuni în fiecare zi cu noi, chiar în treburile mărunte, nu foarte semnificative, de aceea trebuie să‑i cerem ajutorul ori de câte ori simţim nevoia. Am cunoscut femei care au devenit mame după ce au făcut rugăciuni către sfântul, mulţi oameni – din cele ce se povestesc în autocarul cu care mergem în pelerinaje – au primit vindecare pentru bolile pe care le aveau. Simferopolul este un loc căutat de majoritatea turiştilor, chiar şi de alte confesiuni, pentru că şi ei cred în ajutorul sfântului. Sunt mulţi tătari, de religie musulmană, care merg şi i se închină, îi cer ajutorul. Cu ajutorul sfântului am ajuns în Crimeea pentru prima dată în anul 2012. Atunci am mers şi cu logodnica mea, Lorena. După ce ne‑am închinat la moaştele sale, i‑am făgăduit amândoi, având acelaşi gând, că îl vom lua ca ocrotitor al familiei noastre, iar primul nostru băiat îi va purta numele. Aşa a şi fost. În 2013 ne‑am căsătorit, iar băiatul încă îl aşteptăm, căci deocamdată Dumnezeu ne‑a binecuvântat cu o fetiţă, care poartă numele unui alt sfânt tămăduitor, Nectarie din Eghina.

În acelaşi an am înfiinţat Asociaţia Filantropică „Sfântul Ierarh Luca”, prin care promovăm multe activităţi de ajutorare a copiilor din familii numeroase şi nevoiaşe. Am început să ridicăm două căsuţe pentru o familie cu patru copii din Jigoreni, Iaşi, şi o alta pentru o familie cu unsprezece copii din Vaslui.”

Mărturii din România

Fragmente din moaştele sale tămăduitoare se află şi în România, la capela din curtea Institutului de Endocrinologie „Constantin I. Parhon” din Bucureşti şi la cea a Spitalului orăşenesc din Bolintin‑Deal, județul Giurgiu. Sătenii nu prea ştiu ce comoară stă ascunsă în bisericuţa ridicată în urmă cu doi ani în curtea largă a spitalului aflat la câţiva kilometri de Bucureşti.

Ajung aici doar când li se face rău pentru vreo perfuzie sau injecţie, iar viaţa li se pare că trece şi fără raportarea la cele cereşti. Puţini se gândesc să intre şi în biserică înainte de a se încredinţa deciziilor medicilor şi îngrijirilor asistentelor. La slujbe vin puţini credincioşi; cu toate acestea, preotul îi încurajează şi îi cercetează în spital. Le face bucurii pacienţilor. Cine are ochi de văzut, sesizează bijuteria cu turle brâncoveneşti din faţa spitalului, simte bucurie odată ce‑i trece pragul şi străduinţa tânărului preot care slujeşte aici pentru a‑i ajuta pe oameni să îşi găsească mai ales mângâiere. Sfântul Luca are însă „clienţii” lui, nu neapărat localnici, cât veniţi de departe să îi mulţumească pentru sănătatea pe care au dobândit‑o în urma rugăciunilor adresate lui.

Aglaia Agache are optzeci şi cinci de ani şi este dintr‑un sat de pe malul Prutului. În urmă cu patru ani, s‑a împiedicat de o piatră şi a căzut. Şi‑a fracturat şoldul şi doctorii au fost nevoiţi să‑i implanteze o proteză. Operaţie destul de dificilă, întrucât bătrâna suferă şi de cardiopatie ischemică şi alte complicaţii cardiologice, ca orice vârstnic. Ai casei i‑au cerut ajutorul sfântului chirurg. Chiar şi anestezistul a mărturisit familiei că toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi. S‑a citit acatistul sfântului până şi în timpul operaţiei, iar bunica a supravieţuit, continuând să aibă grijă de grădina de legume şi de propria gospodărie.

Aflu şi de povestea Iuliei B., stomatolog din Bucureşti, care s‑a străduit vreme de cinci ani să aducă pe lume un copil, cu tratamente alopate sau naturale, însă fără a reuşi. Într‑o bună zi a primit în dar cartea Sfântul Luca, chirurgul fără de arginţi. S‑a rugat acestui sfânt, care i s‑a lipit de suflet imediat. Impresionată de viaţa lui, a căpătat respect pentru el şi l‑a luat drept model pentru cariera sa medicală. Curând au obţinut ea şi soţul ei pe Luca. Interesant este că ei i‑ar fi plăcut să poarte copilul numele Petru, dar prezenţa sfântului din viaţa lor a fost mai puternică.

Nina este o femeie din zonă, în vârstă de aproape patruzeci de ani. Părinţii soțului ei au făcut presiuni puternice aproape douăzeci de ani pentru a li se naşte un nepot. Toate încercările au fost zadarnice. Nici tratamentele, nici pelerinajele în care căutau să se roage pentru a li se împlini dorinţa nu dădeau rezultate. Timpul trecea şi cei doi tânjeau tot mai mult după un prunc care să le spună şi lor mamă şi tată. Cum a auzit de sfinţirea noului lăcaş de la Bolintin şi de racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Luca, sora doamnei Nina a încercat să se apropie de mica obşte de aici. La câteva luni după ce au început să se oficieze slujbe în capelă, i‑a spus Părintelui Lucian şi despre durerea surorii ei. În spital tocmai născuse o femeie şi îşi abandonase fetiţa. Părintele a făcut demersurile necesare, iar copilul a putut fi adoptat de familia giurgiuveană. Astăzi Cristina are un an şi jumătate şi e nelipsită de la slujbele de duminică. În plus, fetiţa seamănă fizic ca două picături de apă cu mămica ei adoptivă.

Constantin vine la biserica spitalului din Bolintin de la Bucureşti. A suferit de cancer şi doctorii i‑au dat puţine şanse de vindecare. În cercul lui de prieteni a auzit de acest loc şi mai ales de vindecările pe care le face sfântul pravoslavnic. I‑a cerut ajutorul, a făcut rugăciune împreună cu părintele slujitor, a luat ulei de la candelă. Analizele au arătat după această experienţă dispariţia tumorii. Previziunile medicale au fost depăşite, bucureşteanul şi‑a schimbat viaţa şi speră să treacă peste pragul pensionării şi să ajungă la adânci bătrâneţi.

Sfântul Luca, un altfel de medic

Pentru un creştin ortodox, o biserică din preajma unui spital este un loc de tămadă şi de întâlnire şi cu Dumnezeu. Pentru suflet bucurie, tămăduire, iar pentru trup, de asemenea, vindecare dacă omul respectiv se apropie prin credinţă. Aşa se face că şi pe lângă Institutul de Endocrinologie din Bucureşti, un spital cu un număr mare de pacienți, a fost construită o biserică, pentru folosul duhovnicesc al acestora. Biserica are hramul Sfinților Împărați Constantin şi Elena şi al Sfântului Luca Doctorul. Părticele din moaştele acestuia au fost aduse din Crimeea, după opt luni de aşteptare şi de rugăciune către Sfântul Luca. După peripeţii şi întâmplări de tot felul, inerente la astfel de momente, sfântul a binecuvântat şi pământul românesc cu prezenţa sa. La hramul Sfântului Luca din acest an, biserica de la Institutul de Endocrinologie va fi sfinţită. Nenumărate sunt situaţiile în care a intervenit sfântul şi pe mulţi oameni îi leagă o apropiere trainică de medicul tămăduitor. Uşa bisericii de la Institutul „Parhon” este mereu deschisă şi e un du‑te‑vino continuu în acest loc. Vin oameni care cer, oameni care împărtăşesc din bucuria însănătoşirii, care mulţumesc. Părintele Gheorghe Oprea spovedeşte zilnic zeci de oameni, îi ascultă şi îi sfătuieşte. Înţelege rostul unui astfel de lăcaş în inima unui spital. Este martor a multe minuni şi fapte ale Sfântului Luca şi a avut bunăvoinţa să ni le comunice şi nouă.

Îmi puteţi da exemple de astfel de oameni care s‑au schimbat după întâlnirea cu atmosfera de aici, după apropierea de raclă?

Sunt pacienţi care au fost operaţi, fie de cancer, fie de alte afecţiuni, spitalul nostru tratează bolile endocrine şi, cum spuneam, bolnavii au venit deznădăjduiţi după ce au aflat diagnosticul şi atunci le‑am făcut cunoştinţă cu Sfântul Luca, în calitate de doctor şi sfânt tămăduitor al lui Dumnezeu. O astfel de întâlnire pentru unii dintre ei a fost cu totul miraculoasă. Cei care sunt internaţi periodic pentru diverse probleme de sănătate au cerut mai puţin intervenţia asistenţei religioase. În urmă cu câţiva ani, un fost profesor universitar, o personalitate pentru mediul în care şi‑a desfăşurat activitatea, cu funcţie de stat, s‑a internat aici. Până la vârsta de optzeci şi trei de ani nu se mărturisise nicicând. A cerut să vină preotul pentru o simplă discuţie. Am vorbit cu el, fără nici o pretenţie de ordin spiritual şi la sfârşit m‑a întrebat ce să facă de acum încolo. L‑am îndemnat spre spovedanie şi s‑a mărturisit pentru prima oară; mai apoi am aflat că la trei zile s‑a săvârşit. Pentru mine n‑a fost deloc o întâmplare şi cred că nici pentru dumnealui şi cred că există o întâlnire cu Dumnezeu nu doar în faţa bolii sau a morţii, ci într‑un loc de acest fel prin preotul slujitor.

Pacienţii vin şi pleacă, însă văd că aveţi totuşi nişte ucenici statornici, prezenţi mereu în această biserică.

Pacienţii revin la trei, şase luni sau un an şi vin să se închine sau pentru spovedanie. Bănuiesc că au duhovnic la casele lor. Ucenicii constanţi vin pentru că îi atrage sfântul, lucrarea lui minunată şi tainică îi atrage pe atâţia oameni… Ei îl caută pe Hristos, apoi locul, liniştea şi aşezarea duhovnicească; preotul este o interfaţă şi nădejdea unei călăuziri spre mântuirea lor.

Sfântul Luca este un intelectual. Medicii spitalului ce impresie şi‑au făcut despre el?

Pe unii i‑a cucerit, pe alţii nu, pentru că există un soi de reticenţă pentru spaţiul din afara ştiinţei medicale. Se merge uneori până la a nega ideea că un doctor poate ajunge la măsură atât de mare încât să vindece nu doar prin intermediul cunoştinţelor medicale, ci şi prin punerea mâinilor, aşa cum proceda sfântul. Cred că Sfântul Luca este un caz particular. Medicii acestui institut sunt buni profesionişti, sunt oameni buni, însă nu toţi religioşi. Acest doctor din Biserică, din câte am observat, consultă zilnic, însă în alt fel decât un medic obişnuit. La un nivel foarte înalt şi terapeutic şi duhovnicesc. Aş spune că doctorii nu‑l cunosc, dar au tot timpul să o facă. Sfântul rămâne aici. Nu doar pacienţii dau mărturie, ci şi medicii susţin că este unul dintre „colegii” lor, care are grijă de bolnavi şi nu numai. Sfântul nu este atât un ocrotitor al intelectualilor, cât un lămuritor al lor. Îi ajută să înţeleagă, să facă mai mult. Medicii se regăsesc în faptul că un coleg de‑al lor e sfânt, un om asemenea lor, care a studiat medicina şi care a pătimit ca om şi ca medic multe lipsuri şi neputinţe, poate să ajungă la asemenea măsură a trăirii duhovniceşti. Mulţi doctori vin şi îi cer sfat în calitate de medic, se identifică cu el, îl caută ca doctor, apoi ca sfânt, aş spune că este un ocrotitor al tuturor acelora care îi înţeleg cuvântul rostit ca arhiereu, de data aceasta în Biserică, toţi cei care încearcă să se apropie de Hristos, nu doar de tradiţie, ci şi de tainele, subtilităţile duhovniciei. Şi un om mai învăţat şi unul mai simplu pot învăţa multe din cuvântul său. Cred că intelectualii ar putea mai uşor, folosindu‑se de ascuţimea minţii, să ajungă mai aproape de miezul, de tâlcul lucrurilor şi într‑adevăr se pot folosi mai mult. Îi îndrumă, îi ajută, le îndreaptă paşii nu doar spre acest loc, ci şi spre altele binecuvântate de Dumnezeu pentru a‑şi găsi liniştea şi sensul existenţei.

Cum are grijă, mai concret?

Pentru cititorii Dvs., pentru cei care vor să înţeleagă mai bine, aş avea multe de povestit. Poate nu avem suficientă credinţă şi discernământ pentru a înţelege câte face sfântul pentru că el, asemenea Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul, Sfântului Ioan Maximovici, apropiaţi nu numai de zilele noastre ca trăitori, apropiaţi nouă de cugetele, vieţile şi simţirile noastre, împreună şi grabnici‑ajutători, tămăduitori, lucrează în felul său. Sfântul Luca însă, la fel ca Sfântul Spiridon, este neodihnit; ei au altă harismă a sfinţeniei lor. Cercetează oameni, se arată lor, operează! Avem oameni care au fost trataţi de el aievea, nu poveste sau imaginat. O pacientă avea boala lui Iov, boală cam contestată de lumea medicală, nu prea cred că există, e ca o boală mitologică, absentă din nomenclatorul bolilor cunoscute şi cu toate acestea există. Doctorii care au întâlnit aşa ceva pot da mărturie. Un astfel de caz a fost vindecat în chip minunat, sfântul i s‑a arătat pacientei, i‑a curăţat plăgile, rănile, a tămăduit‑o şi a plecat după ce a vorbit cu ea şi i‑a cerut să nu mai păcătuiască. Femeia s‑a vindecat din acea zi, iar boala ei e considerată inoperabilă şi incurabilă. Suferise peste o sută douăzeci de intervenţii chirurgicale fără nici un rezultat. Sunt multe persoane şi din Grecia şi din Rusia care au fost vindecate într‑un mod miraculos. Cunosc un caz teribil din Crimeea, un copilaş de şapte ani căruia i‑a fost prinsă mâna în uşă, i‑au fost zdrobite degetele de la mână, un caz foarte clar verificat de către o comisie medicală. Prin credinţă şi rugăciune adusă sfântului, în şapte ani, asemenea unei unghii care se înnegreşte şi cade în urma unei lovituri, tot aşa i‑au crescut degetele la loc – lucru care nu poate fi înţeles cu mintea. Ştim persoane care au fost operate, a intrat cineva, fără să‑l perceapă fizic medicul chirurg, dar simţind, şi când el voia să taie într‑un loc tăia în partea cealaltă. Şi după obiceiul sfântului, care atunci când opera însemna pacienţii cu iod în semnul crucii. Şi acel medic din Atena a procedat la fel, a pus chipul crucii cu iod, lucru pe care nu‑l mai făcuse niciodată şi pe care nici nu‑l ştia, nu făcea parte din protocolul său operatoriu. În bisericuţa aceasta am auzit multe, cum sfântul se arată unora, îi ceartă, îi binecuvântează, îi mustră. Sfântul Luca nu e doar un sfânt mare, ci şi unul foarte prezent, foarte harnic în a se apropia de oameni. Este unul dintre sfinţii căruia Dumnezeu i‑a dat puterea să ajute cu vârf şi îndesat, boiereşte. Nu lasă să picure doar ajutorul. Ajută deplin. Tot ce cere este să faci rugăciuni înaintea lui. Vă dau un caz: un pacient care nu credea în Sfântul Luca, nici nu ştia cine este. Un tânăr yoghin care a suferit un accident de maşină foarte grav se afla în comă profundă. Mama lui a venit aici, s‑a rugat, m‑a întrebat ce să facă. I‑am dat ulei de la candela sfântului şi un acatist. Mama băiatului s‑a rugat, i‑am spus să facă rugăciune cât poate de mult, nu numai o dată pe zi, de mai multe ori, de câte ori poate, cât mai des. Ea a citit cu voce scăzută la căpătâiul fiului ore întregi pe zi acatistul sfântului, până la epuizare. Din când în când, îl însemna în chipul crucii pe trup cu ulei sfinţit prin puterea Sfântului Luca. Şi dintr‑o dată s‑a trezit din coma aceea profundă ca un om care s‑a trezit din somn şi a întrebat: „Cine este acesta, Luca? El m‑a trezit din somn.” Era un tânăr îndrăcit, s‑a dovedit ulterior, care avea tulburări foarte mari şi a fost scos din comă, dar şi trezit sufleteşte, prin ajutorul sfântului, lucru care pe noi ne‑a ajutat să înţelegem că se apleacă nu doar faţă de cei credincioşi, pioşi, ci şi pentru neputinţele unora, binecuvântează ostenelile părinţilor sau ale celor apropiaţi care cred în numele altuia şi se roagă cu credinţă. Multe dintre gesturile sfântului cu greu pot fi crezute de omul contemporan care se subsumează părerii că tot ce vede există şi ce nu vede nu există sau ce afirmă el că ar exista şi postulează el ca fiind adevăr este adevăr, restul ‑are cum să fie aşa.

pelerinSfântul Luca este o personalitate pentru sfera medicală.

El a scris primul tratat de anestezie locală cu numele de Voino‑Iaseneţki, aşa cum îl chema în viaţa civilă. A participat în calitate de academician, membru al Academiei Medicale Ruse, la nenumărate congrese îmbrăcat ca un mărturisitor în haina monahală şi arhierească, după cum obişnuia să meargă oriunde într‑o perioadă foarte întunecată a dominaţiei comuniste. A fost nu doar truditor medic într‑un spital sau altul, nu doar şef de clinică şi chirurg, a fost voluntar pe front, a operat zeci de mii de oameni în condiţii cumplite, cu cele mai rudimentare mijloace de vindecare. A făcut minuni în viaţă fiind ca doctor, apoi ca arhiereu, un medic luminat, nu doar un om blând şi cult. Un autodidact care se pregătea să‑i înveţe şi pe alţii cum să tămăduiască nu doar trupul. Şi pentru mine şi pentru cei ce vin în locul acesta şi pentru cei ce vor să‑l afle, sfântul este un prilej să‑L întâlnească pe Hristos deghizat într‑un doctor. Uneori Hristos Se ascunde în spatele halatului unui doctor.

„Dacă nu poţi face un bine aproapelui, caută să faci unul cât de mic, dar nu rău”, spunea Sfântul Luca al Crimeii. Cum comentaţi acest cuvânt?

Mulţi dintre noi credem că facem binele, dar sfârşim prin a face răul pe care nu‑l voim şi atunci firea noastră, felul în care înţelegem viaţa ne pune în ipostaze bizare. Atunci avem un gând bun de la care pornim şi sfârşim făcând totul pe dos. Şi cei mai instruiţi, ca şi cei mai puţin instruiţi, sfârşesc de multe ori prin a cădea, din părere de sine, în tot felul de necazuri, de prăpăstii sufleteşti. Sfântul Luca lămureşte, după cuvântul Evangheliei, că cea mai bună cale este să nu cauţi nicicând răul, nici măcar dacă face parte intrinsecă din pornirile tale sufleteşti. Cel care vrea cu adevărat mântuirea să caute să facă binele, nici să nu gândească răul. Cel care nu poate să iubească pe vrăjmaşul lui, măcar să nu‑l urască, cel ce nu poate să‑L iubească pe Dumnezeu într‑un moment al vieţii lui, măcar să nu‑L urască, să nu‑L dispreţuiască, să nu‑L prigonească în celălalt. Cel ce nu poate să iubească aproapele să nu‑l considere foarte departe, ci să‑l primească cu toată inima. Mai degrabă să faci binele şi să urăşti răul în om decât să urăşti omul pentru răul pe care îl poate face. Sfântul încearcă să‑i apropie pe oameni de oameni. Să osândim păcatul, nu omul, asta ne învaţă sfântul, el a vindecat şi pe ortodocşi şi pe neortodocşi, şi pe credincioşi şi pe necredincioşi, nu s‑a uitat la culoare lor politică, la culoarea pielii sau la religia şi statutul lor. S‑a uitat la inima lor şi a nădăjduit. Pe mulţi i‑a apropiat de Hristos.

Ce vede Sfântul Luca în suferinţă, în pătimire?

Bucuria – neînţeleasă cu mintea şi cu raţiunea – pe care ţi‑o aduce lăsarea în voia lui Dumnezeu! Puterea neştirbită venită de Sus, de la Dumnezeu, pe care o primeşti ca pe o cârjă, ca pe un sprijin minunat atunci când realizezi nimicnicia, finitudinea şi neputinţa ta. Sfântul Luca s‑a lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu şi aceasta i‑a adus cununa sfinţeniei.

A consemnat Isabela Aivăncesei