Revista:

Lecţia de medicină – Prof. Univ. Dr. Mircea Penescu

penescu

Vioara întâi în orchestra medicilor, dar şi în saloanele spitalului. Dimineaţa îmbracă halatul de medic, iar în partea a doua a zilei fracul. Pare un intelectual din epoca interbelică, mereu în căutarea armoniei – în artă sau în sănătate. Dl. Profesor Doctor Mircea Penescu studiază de la vârsta de cinci ani vioara. Alege să se dedice carierei medicale. Coordonează în prezent activitatea Clinicii de Nefrologie „Carol Davila”, unica de acest tip din ţară. Se înconjoară de studenţi şi îi consultă când vine vorba de aplicarea unui tratament pentru pacienţi. În lumea sunetelor, dacă o notă este interpretată fals întreaga armonie a piesei este distrusă. La fel pare să fie şi cu sănătatea trupului. Deşi a studiat muzica din copilărie, a ales să trateze oamenii suferinzi. Boala poate fi o notă falsă în armonia dată corpului omenesc. Om al şcolii vechi, piteştean prin naştere, convins că şi muzica şi medicina au aceeaşi temelie – armonia –, Dl Profesor Doctor Mircea Penescu este cunoscut pentru rezultatele sale din domeniul nefrologiei. Pasionat de artă, după treizeci şi şapte de ani de activitate în cadrul Orchestrei Medicilor, devine prim violonist al acesteia.

Aţi ales între două pasiuni, muzica şi medicina, ca între două femei frumoase. Aţi continuat cu amândouă, dar prioritară a fost activitatea medicală.

Muzica este un modus vivendi pentru mine, a rămas o pasiune, dar nu e un mod din care să‑mi câştig traiul. Orice efort care e făcut în scop pragmatic, în mod deliberat ca să‑ţi câştigi pâinea parcă ia puţin din frumuseţea pasiunii dezinteresate. Muzica a rămas o opţiune a purităţii, o necesitate a spiritului, dar nu am vrut niciodată să mă confrunt cu situaţia de a face muzică forţat de împrejurări, de a face muzică pentru că trebuie să fac muzică. Am făcut cum am vrut, când şi ce am vrut. Sunt de mult în Orchestra Medicilor, din prima lună de facultate, am trăit istoria acestei orchestre o bună bucată din istoria ei – din cei cincizeci şi cinci de ani de existenţă ai orchestrei eu am adunat vreo treizeci şi şapte. Şi în timpul facultăţii, dar şi după terminarea ei, cu eforturi şi renunţări, am reuşit să‑mi impun şi să‑mi menţin legătura constantă cu această orchestră care este ca a doua mea familie. Faptul că au trecut anii şi m‑au împins niţel valurile dinspre pupitrele mai din spate în faţă, în postura de concert‑maestru, e doar un rezultat al acumulărilor. Şi de experienţă şi de rezistenţă psihică pentru că această postură onorează enorm, dar şi obligă în aceeaşi măsură. E destul de greu să fii legătura dintre bagheta dirijorului şi restul orchestrei. Cam asta trebuie să simtă concert‑maestrul, să prevadă intenţiile dirijorului, să atace, să transmită mai departe aceste impulsuri, care declanşează mecanismul întregii orchestre.

Agonie şi extaz… Dimineţile doctor, alinaţi suferinţele, iar seara vă alinaţi cu muzică.

Este un laitmotiv al discuţiilor despre medicină şi muzică. Ce anume determină aplecarea specială a medicilor, a cadrelor medicale către muzică, către artă, în general? Aţi sesizat că ar putea fi o compensaţie necesară la spectacolul suferinţei, durerii umane, la tristeţea pe care trăind alături de bolnavii din spitale o duci, o trăieşti în fiecare zi. Muzica este un elixir, este un orizont mirific în care se topesc aceste tensiuni şi este necesar să evadezi din această lume a durerii într‑o lume a armoniilor mirifice. Există şi alte explicaţii, una ar fi umanismul pe care trebuie să‑l aibă un medic: dacă ştii să pătrunzi în unitatea simţirii omeneşti, ai oarecare aprehensiune şi pentru receptarea mesajului artistic în mod special. Nu cu mult timp în urmă, exista o tradiţie a corpului medical din România, dar şi de pretutindeni, în a fi educat spre muzică. Cred că educaţia muzicală care provine din copilărie creează profilul psihologic, moral al viitorului medic. Şcoala muzicală este o şcoală a disciplinei; de exemplu, un copil care studiază pianul învaţă să-şi folosească separat degetele de la cele două mâini, să lucreze cu pedalele, cu trei pedale şi să se uite să vadă două portative, toate astea sincronizate şi coordonate perfect. Cine are capacitatea să facă aşa ceva este stăpânul propriei sale gândiri, ideaţiei, atenţiei, are abilităţi speciale care pot fi subordonate şi altor domenii de activitate. Cine ştie să facă muzică este bun şi pentru a învăţa matematică, şi pentru a conduce maşina, poate să piloteze şi avionul.

România a fost cotată ca o ţară cu medici foartebuni. Suntem la fel de bine văzuţi şi acum?

Timpul este cel care cerne valorile, timpul este cel care confirmă sau infirmă valorile şi tot el creează mituri, legende, nume, efigii în bronz şi marmură. Şi eu am impresia că profesorii cu care am învăţat medicină au rămas în lumea de legendă, iar cei care sunt astăzi colegii mei, de fapt, la diverse catedre, nu prea se ridică la nivelul maeştrilor noştri. Poate este o impresie subiectivă. În România, se pare, nimeni n‑a fost mare dacă n‑a fost recunoscut mai întâi în străinătate sau dacă trecerea în nemurire nu l‑a sfinţit ca atare. Poate e un defect al poporului român că nu şi‑a cunoscut şi apreciat valorile când au fost aproape sau măcar cât au fost în viaţă.

Intraţi în contact zilnic cu studenţii. Sunt receptivi la ceea ce le transmiteţi?

Primii mei ani de carieră medicală, care s‑au împletit cu primii mei ani didactici, mi‑au adus în faţă serii şi serii de studenţi excepţionali, pasionaţi, studioşi, cu mare interes pentru medicină şi pentru aspectele practice ale medicinii, care mă însoţeau în toate gărzile, inclusiv în cele de noapte. Când eram intern la urgenţă aveam grupuri de studenţi şi din şase în şase zile, grupa de studenţi era prezentă cu mine douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru şi trăiam împreună spectacolul extraordinar al derulării cazuistice de chirurgie, de medicină internă, marile urgenţe, de traumatologie, de terapie intensivă, ca prin răsfoirea unui tratat de medicină într‑o singură noapte. Ulterior, din cauza posturilor foarte puţine, a condiţiilor foarte modeste de practică de la noi, încet‑încet tânăra generaţie a început să se uite peste Ocean, a pus busola spre Vest şi, în loc să înveţe temeinic ceea ce predam noi, toţi erau cu acele teste americane în braţe şi cu gândul să termine facultatea şi să ajungă dincolo. A fost o hemoragie imensă de valori, mai ales în primii ani de după Revoluţie când plecarea a fost posibilă, România a alimentat marile unităţi medicale şi şcoli medicale ale lumii vestice sau chiar americane ani şi ani de‑a rândul. Poate au plecat dintre cei mai buni. Întorcându‑ne la studenţii de astăzi… Totdeauna am iubit studenţii, totdeauna am încercat să‑i înţeleg, am apreciat valoarea indiferent de numărul anilor, ca să cităm din clasicii francezi, şi sunt şi acum tineri medici şi studenţi extrem de valoroşi, extrem de pasionaţi. Mi‑au rămas întipărite nume şi personagii din primii mei ani de practică didactică, când parcă erau mai preocupaţi de domeniul medical.

Au existat nume providenţiale în viaţa Dvs., oameni care v‑au influenţat destinul?

Da, însă n‑aş vreau să omit cumva pe cineva. Am să mă rezum la cineva care a însemnat imens pentru mine, atât sub aspectul medical, cât şi sub aspectul muzical. Este doctorul Ermil Nichifor. Spun este, deşi a fost, dar el este viu în inima mea, ca şi în mintea colegilor care am lucrat cu dânsul. I‑am fost intern din anul I din facultate, dar am lucrat sub îndrumarea lui la marea şcoală de medicină care era Spitalul Colentina de atunci, unde profesor era bătrânul Ion Bruckner. Ermil Nichifor era unul dintre doctorii foarte bine cotaţi, unul dintre greii echipei de la Colentina, un om cu instincte clinice şi cu reflexe cu totul remarcabile, un om cu o operă medical‑ştiinţifică impresionantă şi, de asemenea, un mare pasionat al muzicii. De fapt, lui i se datorează înfiinţarea Orchestrei Medicilor în 1954 şi el a condus‑o prin carisma lui, prin darul lui de a aduna, de a uni în jurul lui oameni şi a‑i dirija într‑o direcţie nu doar ca un conducător al orchestrei, dar chiar al unui mare grup de pasionaţi. El a făcut ca această orchestră să trăiască. Mă zbat şi mă lupt azi cu destule dificultăţi pentru ca această orchestră să meargă înainte şi pentru că – nu vreau să fiu patetic – pe patul de moarte i‑am promis sub jurământ doctorului Nichifor că atâta timp cât voi fi eu orchestra va dăinui.

În afară de muzică, ce aţi învăţat de la acest medic?

Am învăţat multe. Există un tip de învăţământ pe care grecii antici îl numeau peripatetic. Niciodată medicul Nichifor nu mi‑a zis: „Fă aşa, că în situaţia respectivă se procedează doar aşa!” Avea un stil al lui, totul învăluit într‑o modestie extraordinară, într‑un zâmbet şi uneori o autoironie, autoflagelare, nişte lucruri care rodeau mult mai mult decât mesajul verbal ca atare. Avea ceva care nu se poate învăţa, avea harismă, practic este harul, cum spunem noi, românii. Un dar al lui Dumnezeu de a fi plăcut oamenilor, de a ţi‑i apropia şi de a transmite foarte mult fără să spui întotdeauna cuvinte mari sau frumoase. De la el am învăţat cinstea, era unul dintre puţinii medici care niciodată nu au conceput să primească vreun cadou de la pacienţi. El făcea cadouri pacienţilor, se zbătea şi le dădea totul. Dar nu putea accepta formula aceasta atât de împământenită. Deşi îi număr pe degetele de la o mână, am mai cunoscut astfel de oameni: doctorul Ruse, mare cardiolog de la Spitalul de Urgenţă. Când i s‑a pus o sută de lei în buzunar fără să simtă, a cerut un cui şi un ciocan şi a bătut‑o în perete, spunând că cine a uitat bancnota în buzunarul lui să şi‑o ia. Acest aspect înseamnă cinste. Al doilea aspect însuşit a fost modestia. Nu a vorbit niciodată despre persoana lui şi nu s‑a preaslăvit. Dimpotrivă, era foarte deranjat când cineva îi sublinia aceste calităţi.

Acest profesor vorbea cu noi, pe când eram studenţi, cu „Domnule”! Poate e de modă veche, dar exprimă o atitudine. Un tânăr la optsprezece ani, chiar dacă e derutat, are nevoie de un far călăuzitor, de un exemplu. El însuşi este o personalitate în formare şi când cineva o recunoaşte şi o încurajează, contează foarte mult.

În biroul Dvs. este scris cu litere mari: „Osândeşte‑te pe tine însuţi şi vei înceta să osândeşti pe alţii!” Ce înseamnă acest dicton?

E o sculptură, o cruce din lemn de măslin, mi‑a fost adusă de preotul care îndrumă grupul de credincioşi cu probleme de surdo‑cecitate din Piteşti. Ceea ce scrie are un tâlc adânc şi o ţin pentru că iradiază ceva, mă simt bine în preajma‑i. Nu numai ca obiect artistic.

Credinţa are vreun rol în viaţa dumneavoastră, în activitatea de zi cu zi?

Sigur că da! Credinţa este cel mai adânc, cel mai intim sentiment care trebuie să guverneze inima şi sufletul unui om. Sunt marcat de credinţă, am fost educat în credinţa creştină ortodoxă, merg la biserică, m‑am recules, m‑am gândit. Nu sunt de acord cu transformarea credinţei într‑un act de fanfaronadă; când cineva afirmă eu cred, eu fac, e suspectat de fals. Credinţa, dragostea de ţară, de mamă, nu se clamează, ci se simt, se trăiesc. Sunt discrete aceste trăiri.

De ce aţi ales nefrologia dintre toate ramurile medicinii?

Ermil Nichifor a fost unul dintre primii nefrologi din România, a studiat în amănunt nefropatia endemică balcanică, o boală de rinichi care există la cotul Dunării, în zona Drobeta‑Turnu Severin, o boală endemică epidemică ce cuprinde teritorii din cele trei ţări adiacente Dunării de Jos, respectiv România, Bulgaria şi Iugoslavia. Mi‑am făcut lucrarea de diplomă pe această temă. Venind în Clinica „Doctor Carol Davila”, în acest loc exista o preocupare predilectă pentru nefrologie şi dializă, o impusese profesorul Ursea – acesta era şcolit la Spitalul „Necker” din Paris şi odată întors de acolo, s‑a dedicat acestei specialităţi –, care a reuşit în 1974 să înfiinţeze primul centru de hemodializă cronică iterativă din ţara noastră, încă de la început unicul astfel de centru din România. Specializarea întregului spital m‑a cuprins şi pe mine, dar eram sensibilizat de acest domeniu încă din vremea studenţiei.

Un om atât de ocupat mai are timp şi de familie?

Mi‑a dăruit Dumnezeu o soţie excepţională şi doi copii reuşiţi. Am un mare sentiment de confort să‑i ştiu pe toţi în jurul meu, am mare bucurie să înţeleg că mă înţeleg. Îmi pare rău că stăm prea puţin împreună.

Au fost şi momente de cumpănă în viaţa Dvs. personală sau profesională?

Nimeni nu se poate lăuda că a avut un parcurs lin, mai ales când ai o profesie de mare răspundere. Nu am avut fracturi în traiectul meu profesional. Viaţa unui doctor, cu gărzi şi nopţi şi zile petrecute la patul bolnavului, însuşi acest drum e unul dureros şi spinos… angajant sufleteşte. De multe ori, în nopţile cu insomnie, îmi trec cohorte de umbre ale celor ce şi‑au pus nădejdea în mine, care s‑au legat de ştiinţa mea de carte şi posibilităţile medicale, care au trecut dincolo păstrându‑şi încrederea într‑o vindecare. Responsabilitatea faţă de aceşti oameni, instanţa morală pe care o simt faţă de mine este cea mai severă. Toată viaţa pe care am trăit‑o alături de bolnavi, succesele, pe de o parte, şi insuccesele, pe de altă parte, mai marcante pentru suflet ultimele, reprezintă trepte foarte dure şi greu de urcat în acest drum al profesiei.

Vindecă o pastilă o boală?

Sunt format la şcoala de medicină clasică. Am învăţat despre farmacologie, despre medicamente, scheme de tratament, protocoale, ştiu însă din experienţă cât de importante sunt o privire, o vorbă bună spusă unui bolnav, o privire sinceră, deschisă, care trece dincolo de pupile şi bate undeva spre străfundurile sufletului şi dă un licăr de încredere. Omul e bine să se apropie de natură, de obiceiurile sănătoase, alimentare, dietetice, Încerc să le impun. Sunt convins că multe dintre bolile cu care este confruntat omul modern nu sunt decât consecinţe ale depărtării de cele pentru care eram pregătiţi să le ingerăm. Un om mănâncă de două‑trei ori pe zi, bea lichide de patru‑cinci ori pe zi, dar respiră de şaisprezece‑douăzeci de ori pe minut. Omul modern este asaltat de valenţe toxice. Propovăduim un trai cât mai apropiat de natură, de opţiunea ecologică, ca alimentaţie şi ca stil de viaţă… E foarte greu. E mai uşor să dai buline.

Vindecaţi doar rinichii sau omul ca întreg?

Prima mea specializare este medicina internă. Nu te gândeşti niciodată numai la rinichi. Această obtuzitate, această miopie de a privi numai la organul la care te pricepi implică multe riscuri.

Cum trataţi invidiile care se nasc, bănuiesc, şi printre medici?

Ce să vă spun? E cunoscut dictonul invidia medicorum pessima. Emile Sergeant, marele clinician francez, în discursul său de la Academia Franceză a început aşa: „Domnilor, noi trebuie să fim modeşti! Pentru că de la Hipocrate până în prezent noi nu ştim exact ce e şi nu am reuşit să vindecăm un guturai. Tocmai datorită ignoranţei noastre invidia medicorum pessima.” Invidia este dominantă în acest domeniu şi nu numai. Încerc să‑mi văd de treaba mea, m‑ar durea să văd manifestări ale acestui sentiment destul de primitiv, omenesc. Încerc să estompez sentimentul dacă îl descopăr; mă atinge, dar nu mă răpune.

Meseria de medic e una de vocaţie.

Devii preot, dascăl, medic datorită unei chemări; poate că tinerii de azi nu exprimă asta, dar ei simt.

La ce oră vă începeţi ziua?

La şase şi ceva… La şapte sunt la spital, ziua mi se pare insuficientă. E subiectiv, e obiectiv, o fi cazul să cred ce spun unii, dar mi se pare că timpul se comprimă. Sau au trecut anii şi nu mai am eficienţa din tinereţe. Senzaţia mea este că acum am ajuns la spital, acum s‑a terminat ziua. Tot timpul fac ceva: nu am trei minute în care să stau, ba mă întreabă cineva ceva, ba sună cele patru telefoane, uneori odată, e greu…

Aveţi prieteni dintre pacienţi?

Bolile de rinichi sunt cronice. Oamenii vin frecvent să‑şi verifice starea de sănătate. Când am venit la acest spital, am cunoscut un tânăr care a ajuns campionul absolut la hemodializă de la noi şi din Europa, are poate treizeci şi cinci de ani de dializă. I s‑a născut o fetiţă în tot acest timp, a muncit în aceste condiţii. Am rămas prieteni. Urcam în lift şi mă întrebau unele persoane dacă îl cunosc pe profesorul Penescu. Am zâmbit şi am spus că eu sunt, iar ei au mărturisit că mi‑au fost pacienţi în urmă cu douăzeci şi cinci de ani.

Ce sunt rinichii în ordinea biologică a vieţii?

Viaţa este un miracol şi cel mai mare dar, de care de cele mai multe ori nu suntem suficient de conştienţi şi cel mai mare mister. Ne străduim de zeci de generaţii, dar nu am reuşit din varii motive să îl descifrăm. Pe parcurs am găsit unele răspunsuri parţial acceptate, intitulate pompos teorii, fără ca vreuna să fi fost sau să fie universal acceptată. Unele au întrunit acordul pragmaticilor, altele acordul misticilor. În viaţă însă sunt anumite reguli care trebuie respectate. Cei mai mulţi nu şi‑au găsit încă timpul material sau nu au avut bagajul de cunoştinţe necesar să‑şi pună întrebări la care să obţină răspunsuri mulţumitoare. S‑au limitat să se bucure sau nu, aşa cum au crezut de cuviinţă, de viaţă şi uneori au de achitat o notă de plată foarte costisitoare, cea a propriei sănătăţi. Organismul uman este un microcosmos, o structură extrem de complexă, conceput să funcţioneze după nişte reguli anume pe care – cu toate incontestabilele rezultate obţinute pe drumul cunoaşterii – încă ne străduim să le înţelegem şi să le decodificăm. Plecând chiar de la „dotarea” iniţială, concepută să asigure o funcţionare optimală, unele organe sunt unice, altele sunt pereche. Rinichii fac parte din a doua categorie, având rolul esenţial de filtru care asigură buna funcţionare a întregului. Rinichii sunt un fel de uzină în miniatură în care fiecărui tip decelulă specializată îi revine, potrivit locului, un rol anume. Funcţionând la parametrii corespunzători realizează împreună procesul de filtrare. Se epurează din organism produşii toxici dăunători care prin stocare ar induce altfel, printr‑o intoxicare masivă, decesul. Structura celulelor specializate, a nefronilor care realizează epurarea, este delicată şi chiar dacă în aparenţă am fi la adăpost de surprize fiindcă suntem dotaţi cu doi rinichi şi deci cu destui nefroni, în anumite situaţii, obligându‑i să funcţioneze în condiţii improprii, aceştia sunt la rândul lor intoxicaţi, profund afectaţi sau chiar distruşi. Odată declanşat procesul, acesta este de cele mai multe ori foarte dificil de oprit şi eventual de convertit, fiind de obicei ireversibil. În ordinea biologică, funcţionarea corespunzătoare a acestor mici „staţii de epurare” este indispensabilă vieţii. În cazurile extreme în care procentul de funcţionare a rinichilor este sub 10%, persoanele afectate beneficiază de o terapie de substituţie, dializă, o procedură medicală de vârf, modernă şi costisitoare, prin care se realizează detoxifierea organismului şi epurarea pe cale artificială a toxinelor. Viaţa acestor persoane depinde desigur de dializă, dar important este că trăiesc şi pot duce o existenţă cvasinormală. Rinichiul este un organ nobil, de comparat cu inima şi ficatul: inima e sediul sentimentelor, creierul al gândurilor, ficatul este laboratorul organismului, rinichiul este ceea ce îmi place să numesc cenzorul final. El separă ce e bun de ce e rău. Elimină ceea ce e rău, reţine ce e bun. Când se strică acest echilibru, apar aceste tulburări care vizează întreg organismul. Rinichiul este un organ foarte important care dacă este afectat afectează întregul organism.

Au vreun rol, importanţă şi influenţă rinichii în ordinea sufletească?

Este greu de apreciat cât de veridică poate fi o astfel de abordare. Desigur că orice perturbare a stării de sănătate are implicaţii sufleteşti majore atât asupra persoanei, cât şi asupra apropiaţilor. Aici s‑ar putea mai degrabă face speculaţii plecând de la preceptele medicinii orientale şi ale celei holistice; acestea sunt relativ puţin cunoscute, mai deloc studiate şi acceptate – eventual cel mult cu titlul de informaţie bizară – de majoritatea corifeilor medicinii alopate, mult mai pragmatică. Abordarea dintr‑un unghi complet diferit ridică multe aspecte controversate, poate datorită lipsei de informare. La un moment dat, pe măsură ce se vor înmulţi informaţiile furnizate pe baza studiilor ştiinţifice de medicină energetică – în opinia mea, o posibilă punte de legătură credibilă –, acestea vor câştiga teren şi vor fi mai uşor de acceptat de lumea medicală clasică. Poate că sunt doar chestiuni de timp, deschidere, probitate, jocuri de interese şi, în final, corectitudine şi atitudine responsabilă. Avem în istorie suficiente exemple de domenii în care opinii considerate juste, postulate mult timp pentru aproape toată lumea de specialitate, implicit pentru toţi oamenii obişnuiţi, s‑au dovedit pe parcurs a fi erori pentru că evoluţia cercetării ştiinţifice, gradul de înţelegere, rezultatele concrete obţinute în practică şi disponibilitatea de a accepta evidenţele au schimbat convingerile tuturor. Inclusiv în lumea medicală.

Raportat la statistici, românii sunt mai puţin sau mai bolnavi de rinichi decât alte popoare? Cum se explică aceasta?

Statisticile de orice fel, inclusiv cele medicale, sunt în cele din urmă nişte înşiruiri seci de cifre cu scopul de a se stabili numerico medie orientativă, dar concret puţin relevantă. Pe plan medical, statisticile ar trebui să plece sau ar trebui cel puţin să ţină cont şi de realităţile concrete local, iar acestea sunt extrem de diferite. Drept urmare, este dificil ca orice încercare de cuantificare să fie elocventă mai departe de cifre. Sunt mulţi factori de natură economică în primul rând, de educaţie, de obiceiuri, de tradiţii culinare, de convingeri şi stil de viaţă, de religie, de accesul la informaţii, de facilităţi şi tratamente medicale ş.a.m.d. Fiecare are pondere şi implicaţii diferite în starea de sănătate sau de morbiditate a unei populaţii sau a unui popor şi lucrurile ar trebui privite ţinând cont şi integrând toţi factorii care au influenţă; numai astfel o statistică medicală poate fi relevantă. Este uşor de preluat o grilă cât mai recentă din literatura de specialitate, de completat cu cazuistică locală şi de înaintat organismelor care se ocupă de incidenţa maladiei respective în totalul populaţiei. Aceasta ar servi însă mai mult industriei farmaceutice, să îşi poată modula activitatea… Este important să ştim câţi bolnavi renali sunt în ţara noastră raportat la mia de locuitori, de exemplu, comparativ cu alte ţări, dar nu prea relevant pentru fenomenul în sine dacă nu se ţine cont şi de factorii locali. Dacă grilele după care se face cuantificarea ar avea mai multe în comun cu aspectele cu care se confruntă bolnavii şi pacienţii aflaţi în îngrijirea noastră, şi evaluarea ar fi mai relevantă.

Din experienţa şi cunoştinţele pe care le aveţi, ce credeţi, plantele ar putea ajuta rinichiul bolnav?

Dacă privim lucrurile în evoluţie, de‑a lungul timpului, în fond, la începuturile industriei farmaceutice de azi au stat într‑o primă etapă tot extractele din plante. Cazuistica pe care o puteau vindeca sau măcar ameliora nu era nici pe departe atât de cunoscută şi complexă pentru că nici posibilităţile de diagnosticare şi cunoştinţele medicale nu erau comparabile ca nivel cu cele din prezent, ci evident mai limitate şi aproximative. Pe parcurs, a fost inclusă şi şi‑a adus un aport substanţial în cercetarea farmaceutică şi medicală industria chimică, apărând medicaţia de sinteză, care ulterior a devenit preponderentă. A fost şi bine, şi rău pentru că după ce într‑o primă etapă s‑au înregistrat succese remarcabile rapide evidente pe plan terapeutic, în timp s‑au selectat pe parcursul administrării germeni agresivi, tulpini cu rezistenţă crescută pentru care medicaţia n‑a mai avut aceeaşi eficienţă în doze uzitate anterior şi au fost necesare fie doze mai mari, fie combinaţii de medicamente, într‑o spirală ascendentă cu efecte imprevizibile în timp. Este o luptă surdă de adaptare! În bătălia dintre germenii adaptaţi şi modificaţi şi medicamentele puse la dispoziţie de industria farmaceutică pierde cel care nu poate ţine pasul. În plus, trebuie avute în vedere efectele secundare uneori redutabile, care depind şi de toleranţa şi răspunsul pacienţilor, care se includ procentual în studii medicale şi statistici pentru a atrage atenţia. Nimeni nu recomandă renunţarea la medicaţia devenită deja clasică în tratarea anumitor maladii şi care se administrează conform protocoalelor care se impun şi sunt unanim acceptate în lumea medicală alopată. Dar nu este de neglijat aportul pozitiv în general al plantelor medicinale în tratamentul anumitor faze ale anumitor boli, cel puţin ca terapie de suport. Poate că butada „nu există boli, ci bolnavi” s‑ar putea extrapola şi în cazul medicamentelor. Ca terapie de substituţie, poate că cea cu extracte şi derivate din plante nu poate fi una de elecţie pentru că nu are rezultate la fel de rapide şi evidente pe moment, iar timpul este un factor‑cheie. Este clar o abordare diferită, dar pot avea rol pozitiv atât ca atare, cât şi în susţinerea şi potenţarea efectelor medicaţiei de sinteză sau în atenuarea efectelor lor secundare. Interesantă este recomandarea fitoterapeuţilor de a se administra acest tip de medicaţie din plantele provenite din flora din zona în care s‑a născut, trăieşte sau locuieşte bolnavul pentru ca efectul să fie rapid şi pozitiv. Recomand pacienţilor mei merişorul, cu rezultate bune în bolile de rinichi.

Medicina alopată răspunde tuturor problemelor legate de aceste organe? Sistemele medicale alternative ar putea şi ele rezolva cât de cât sau chiar substanţial acest tip de maladii? Se completează aceste două sisteme medicale sau, deşi cu origini comune, se bat cap în cap?

Sunt o mulţime de aspecte care trebuie avute în vedere şi toate respectând principiul hipocratic primum non nocere şi faptul că nu există boli, ci bolnavi, deci tratamentele trebuie instituite pe cât se poate personalizat şi atent monitorizate. Din păcate, sunt mulţi falşi profeţi care profită de credulitatea şi disperarea persoanelor bolnave şi a familiilor lor. Pe de altă parte, teama firească până la un punct de efectele adverse uneori redutabile ale unei medicaţii alopate agresive, dar necesare, combinată cu lipsa de informaţie şi educaţie poate avea urmări fatale. Încă este dificil să optezi în cunoştinţă de cauză strict pentru una dintre variante atâta timp cât studiile în medicină alternativă nu au nici pe departe amploarea şi acurateţea necesare. Din nou cred că factorul timp este cel care la un moment dat îşi va spune cuvântul. Doar că uneori, din păcate, timpul nu are răbdare! Sigur că ar putea fi utile studii complementare în care să se combine aceste feluri de abordare, inclusiv cea holistică şi energetică, deocamdată atât de diferite şi să fie atent monitorizate pentru acurateţea rezultatelor, dacă avem în vedere că chiar şi în cazul medicamentelor alopate, teoretic studiate o perioadă de timp înainte de a fi lansate pe piaţă, se mai întâmplă ca ulterior, după utilizarea pe scară largă, unele să fie retrase şi interzise. Ar fi o muncă de pionierat interesantă şi este posibil ca rezultatele să fie în final peste, sau dimpotrivă, sub aşteptări. Dar alături de diferenţele de optică şi formare profesională, componenta economică a unei astfel de abordări, sumele necesare pentru ca astfel de studii să poată fi făcute corect şi cu acurateţe atârnă greu în balanţă.

Care ar fi limitele medicinii alopate, ale celorlalte sisteme în tratarea rinichilor?

Limite, cu siguranţă, are oricare dintre sistemele enumerate pentru că dacă s‑ar fi putut descoperi un panaceu universal, lumea nu ar mai fi bolnavă! Este necesară renunţarea la prejudecăţile existente înrădăcinate şi o abordare deschisă şi corectă a unor alternative noi şi mai puţin cunoscute pentru a se putea integra toate elementele pozitive, dacă acestea se vor evidenţia şi vor fi furnizate de fiecare din domeniile enumerate, baza de plecare fiind studiul atent şi profesionist. Doar aşa se va putea construi un tot unitar în folosul oamenilor, în care să primeze binele şi sănătatea lor. Cam idealist, greu şi îndelungat proces, dar cred că ar merita osteneala!

Ce s‑ar putea îndrepta sau înnoi în sistemul de învăţământ românesc pentru a se implementa noţiuni de educaţie pentru elevi cu privire la sănătatea propriilor rinichi? Dar în facultăţile de medicină, pentru ca populaţia să conştientizeze rolul acestui filtru al organismului şi pentru ca rinichii noştri să fie mai sănătoşi?

Este un deziderat care cu greu poate fi atins. Profesia de medic trebuie să fie vocaţie, luptă permanentă pentru binele şi sănătatea pacienţilor, nu o pragmatică alegere economică sau socială. Este o profesie în care învăţatul nu se sfârşeşte niciodată pentru că este un domeniu într‑o permanentă dinamică. Educaţia sanitară trebuie începută la vârste fragede şi trebuie să fie obligatorie, având în vedere rolul ei uriaş în prevenţie. În fond, este o problemă de educaţie în general, la care din păcate noi, ca popor, avem încă mult de recuperat şi îmbunătăţit dacă vrem să ne păstrăm sănătatea şi să avem urmaşi sănătoşi. Începând cu banalul spălat pe mâini şi pe dinţi… Dacă tot am vorbit mai sus de statistici, este un capitol la care nu stăm bine în comparaţie cu alte popoare. Înainte de a ajunge la rolul
învăţământului medical, să nu trecem peste rolul exemplului şi al educaţiei în familie. „Învechiţii” şapte ani de acasă, înlocuiţi din ce în ce mai des de la vârstele cele mai mici de aceeaşi perioadă petrecută la creşă, grădiniţă sau cu bonă. Această perioadă este esenţială în dezvoltarea ulterioară. Sigur că puterea exemplului poate avea efecte negative, din păcate, şi în familie! Fără a minimiza rolul potenţial pozitiv al colectivităţii, este o perioadă căreia la modul ideal ar trebui să i se acorde cât mai multă atenţie. Din păcate, ne lovim din nou de raţiuni economice, iar rezultatele pot fi discutabile. Înainte de a ajunge la facultate, copiii trebuie educaţi să aibă discernământ şi propriul sistem de valori. Este un lucru extrem de dificil, în condiţiile în care sunt din ce în ce mai tributari informaţiilor la care au zilnic acces prin media, internet, televiziune, guvernate preponderent tot de raţiuni economice. Învăţământul medical ar putea interveni mai mult prin programe special concepute cu adresabilitate directă elevilor, în funcţie de vârstă şi capacitatea de înţelegere şi prelucrare a informaţiei, prin care să primească nişte linii directoare necesare din surse competenţe, de specialitate. Ceva mai mult decât ce se face la şcoală în general la orele de dirigenţie. La vârsta adolescenţei ar fi mai utile decât discuţiile pe furiş cu prietenii sau informaţiile de pe net pentru că sunt subiecte pe care fie nu le abordează în familie, fie o fac rar şi cu rezerve. Aici îşi au locul şi popularizarea modalităţilor de prevenţie a bolilor şi sfaturile pentru un regim de viaţă recomandat pentru a depăşi teribilismele inerente vârstei şi a‑şi construi un sistem care să le determine evoluţia spre un adult cât mai sănătos.

Ce ar trebui să facă liderii de opinie pentru sănătatea holistică a celor cărora li se adresează?

Este dificil de cuantificat pentru că depinde foarte mult de structura fiecăruia, de preferinţe, alegeri şi discernământ. Educaţia – bat‑o vina! – de care sau de lipsa căreia ne lovim la tot pasul. Ca şi în cazul medicinii alternative, sunt mulţi profeţi falşi, mai ales aici. Nu ar trebui să fie suficientă carisma şi puterea de convingere. Aici intervine un fenomen periculos, numit în termeni nu foarte academici „de turmă”. Nu faptul că aşa face sau aşa spune unul sau altul ar trebui să fie definitoriu într‑o alegere. Şi dacă discernământul propriu nu funcţionează sau, mai rău, nu există, efectele pot fi catastrofale. Din păcate, trăim într‑o lume în care manipularea a devenit o artă, iar unii şi‑au făcut deja din asta o meserie care aduce profituri uriaşe. Informaţiile sunt mai mult decât uşor de „împrăştiat” şi ulterior de exploatat datorită mijloacelor media care le oferă atât pe cele cu rol pozitiv, cât şi pe cele cu efect negativ. Şi medicina holistică este tributară acestei tendinţe în lipsa unei informaţii care, din varii motive, să le parvină oamenilor direct de la surse (care nu au sau au acces limitat la media). Lipsa de informaţie directă şi prelucrarea conform unui sistem propriu de valori naşte confuzie şi dezinformare în orice domeniu şi atunci intervine „am auzit că…”, iar rezultatele sunt discutabile.

Vindecarea are rădăcini mai adânci decât presupun aspectele fizice considerate? După „momentul medical” urmează cel filosofic, unde se constată că, dincolo de semiologie, poate fi dezvoltată o extrem de complexă hermeneutică medicală; există de fapt o constelaţie mult mai profundă şi unică a fiecărei boli, ale cărei conexiuni se dovedesc a fi coerente mult dincolo de limitele locale cauzale considerate de disciplinele medicale academice.

Este un subiect vast şi tentant prin complexitate, dar şi foarte pretabil la speculaţii, interpretări şi motivaţii subiective dintr‑un domeniu mai puţin abordat, cel puţin de către lumea medicală europeană de formaţie academică. Cred că elocvente ar fi puţinele cazuri în care eroi ai unor experienţe personale considerate atipice sunt fie medici de formaţie academică dintre cei puţini care au avut curajul să le publice, fie tot medici de formaţie academică clasică pasionaţi de domeniu şi care au studiat experienţele prin care au trecut pacienţi de‑ai lor, relatate chiar de către aceştia. Este un subiect interesant şi care dă de gândit! În orice caz, există fără îndoială în univers o lege a compensaţiei care funcţionează la un moment dat imanent şi aparent independent de voinţa noastră. Înţelepciunea populară românească a definit‑o concludent într‑un fel foarte plastic: „După faptă şi răsplată”! În clipele de sinceritate absolută cu eul interior trebuie să recunoaştem că dacă ne gândim bine – chiar dacă nu în trecutul foarte apropiat, sau chiar dacă între timp au intervenit multe alte evenimente –, fără îndoială găsim o legătură cauză‑efect! Poate că din perspectiva aceasta bolile pot avea şi o motivaţie care transcende imediatul şi care să aibă o sursă în altă zonă decât cea fizică, dacă acceptăm existenţa sufletului ca pe o entitate specială, sâmburele de divin din fiecare, pe care încă nu am reuşit concret şi pragmatic, prin mijloacele ştiinţifice de care dispunem, să‑l localizăm în corpul fizic. Ne place să credem că ştim totul sau cât mai multe, dar nu este aşa! Situaţia poate fi comparabilă cu cea a curentului electric: ştim că există, nu ştim încă clar de ce se produce şi de ce se transmite doar prin conductori, dar dacă ne băgăm degetele în priză cu siguranţă suntem curentaţi! Cei familiarizaţi cu sistemele filosofice orientale acceptă că există o medicină vibraţională şi că o boală este o perturbare care apare în aura care ne înconjoară şi pe care de fapt o avem cu mult înainte de a se fi manifestat în corpul fizic. Singurul mod eficient ferit de recidive în acest sistem decompensat este de a trata cauza, nu efectul care apare fizic, prin reechilibrarea energetică a respectivei perturbări. Greu de acceptat conform cu preceptele medicinii noastre moderne şi intens tehnicizate, ce nu ne permite să vizualizam încă aşa cum ne‑am dori aceste fenomene! Nu este imposibil ca ei să aibă dreptate. Deşi în prezent se fac cercetări care să pună în evidenţă în condiţii de laborator şi să cuantifice compoziţia substanţei subtile din care este alcătuit sufletul, marea majoritate priveşte aceste tentative cu ironie şi vădită neîncredere. Unii sunt de părere că, odată aduse la cunoştinţa publicului larg, rezultatele obţinute deja în urma acestor cercetări ar avea un impact greu de estimat asupra omenirii. De fapt, parafrazându‑l pe Eminescu, trăind în cercul nostru strâmt, ştim încă atât de puţin despre atât de multe…

Interviu realizat de Laura Aivăncesei