Revista:

Sunătoarea cel mai bun antidot al afecţiunilor nervoase

Untitled

Sunătoarea (Hypericum perforatum), această plantă cu o încântătoare inflorescenţă galbenă – numită şi pojarniţă –, este răspândită în toate colturile ţării, de la câmpie până în munţi, de la marginea drumurilor până în fâneţe şi poieniţe. Proprietăţile terapeutice ale sunătoarei au făcut ca aceasta să fie folosită din cele mai vechi timpuri, fiind un leac la îndemâna oricui, indiferent de zona geografică în care s‑ar afla. Sub formă de infuzie, tinctură, pulbere sau ulei, sunătoarea este eficientă în tratarea a numeroase afecţiuni: distonie neurovegetativă, stări depresive, atacuri de panică, edeme, ascită, ulcer gastroduodenal, hepatită, gastrită hiperacidă, enterocolită, dischinezie biliară, insomnie, tulburări de menopauză. Maica Antonia, care a aflat o mulţime de leacuri de la o măicuţă venită de la Dunăre, culege pojarniţă în fiecare vară, cu rugăciune şi încredere în tămăduire.

Ceaiurile sunt calmante şi sedative

Preferată de fitoterapeuţi este sunătoarea din zonele submontane, datorită mediului mai puţin poluat în care aceasta creşte. Atunci când este culeasă direct din natură, aceasta nu poate fi confundată cu nici una dintre plantele cu inflorescenţe galbene şi asta datorită punctelor roşii‑ruginii ale florii. Sunătoarea are acţiune antiinflamatoare, antiseptică, dezinfectantă, astringentă sau cicatrizantă, iar datorită substanţelor amare pe care le conţine este un bun stimulent al digestiei. Infuzia, obţinută din două linguriţe de plantă mărunţită peste care se toarnă o cană cu apă clocotită, este eficientă în afecţiuni ale stomacului sau biliare, dar este un adevărat antidot al bolilor de natură nervoasă. O cană de ceai băută în fiecare zi normalizează valorile tensiunii arteriale, având acţiune calmantă şi sedativă, ajutând în acelaşi timp la eliminarea surplusului de apă din organism.

Pulberea este eficientă în tulburările digestive

Sunt anumite afecţiuni pentru calmarea sau vindecarea cărora nu este suficient să se bea doar o cană de ceai. Sunătoarea este remediul de elecţie când aceste afecţiuni sunt însoţite de dureri, dar au şi o importantă determinare psihică de tip depresiv‑anxios, care amplifică şi este amplificat de componenta hiperalgică. Pulberea de sunătoare acţionează relativ repede în tratarea afecţiunii, iar obţinerea ei este una extrem de simplă. Pentru aceasta este nevoie de un mănunchi de sunătoare bine uscată. Aceasta se mărunţeşte atât cât este posibil cu mâna, după care atât florile, cât şi tulpinile se macină cu ajutorul unei râşniţe, până când se obţine o pulbere fină. Pentru a avea siguranţa că nu mai rămân resturi lemnoase, este ideal ca pulberea obţinută să se cearnă cu ajutorul unei site prin care strecurăm de obicei ceaiul şi astfel tot surplusul va fi înlăturat. Pulberea obţinută se depozitează într‑un borcan de culoare închisă şi se păstrează într‑un loc răcoros. Se administrează o linguriţă rasă, de trei ori pe zi, înainte de mese. Pentru a se administra mai uşor, aceasta poate fi dizolvată în orice lichid sau amestecată cu miere. Tratamentul cu pulbere de sunătoare dă rezultate foarte bune în afecţiuni ale stomacului şi ale ficatului, dar şi în ascită şi enterocolită. Durata administrării acestei pulberi nu trebuie să depăşească 20 de zile, după care se face o pauză de o săptămână şi tratamentul poate fi repetat (nu mai mult de patru ori pe an).

Tinctura este de mare ajutor în tromboflebită şi dezintoxicare

Cele mai rapide efecte ale tratamentelor cu sunătoare sunt obţinute în urma administrării unei tincturi destul de neplăcute la gust, dar care acţionează într‑un timp relativ scurt. Tinctura poate fi preparată şi în casă, respectându‑se însă cantităţile şi perioada de macerare. Se iau 20 de linguri rase cu pulbere de sunătoare (sau un pumn de plantă mărunţită) şi se pun într‑un borcan de sticlă. Peste aceasta se toarnă 400 ml de alcool alimentar de 60 de grade, amestecându‑se cu o lingură de lemn până la omogenizarea preparatului. După aceea, se închide bine capacul borcanului şi se lasă la macerat, undeva în bucătărie. Din două în două zile se agită bine borcanul, fără a‑l deschide însă. După două săptămâni, se strecoară maceratul printr‑un tifon dublu, obţinându‑se astfel tinctura, care se păstrează în sticle mici, închise la culoare. Administrarea a se face în funcţie de vârstă. Astfel, copiii cu vârste între 5 şi 15 ani vor lua 5‑10 picături, de două ori pe zi, timp de maximum două săptămâni, iar adulţii pot lua 10‑20 de picături, de trei ori pe zi, timp de 30 de zile. Tratamentul se poate repeta de două‑trei ori, cu pauze de o săptămână. Tinctura de sunătoare ameliorează până la vindecare ulcerul duodenal, opreşte evoluţia tromboflebitei şi îi ajută pe cei aflaţi în cure de dezintoxicare. Uleiul de sunătoare are efect astringent, antiinflamator, antihemoragic, favorizează vindecarea leziunilor antiinflamatoare/ulcerative (cu pierdere de substanţă) de la nivelul tegumentelor şi al mucoaselor (mai ales digestive, dar şi respiratorii şi urogenitale).

Precauţii ale tratamentelor cu sunătoare

Tratamentele cu sunătoare, indiferent de forma sub care sunt administrate, dau foarte rar reacţii adverse. Însă este bine de ştiut că pulberea sau tinctura nu sunt recomandate copiilor cu vârste sub 5 ani, iar adulţii trebuie să ţină cont de perioadele de pauză care se impun. Rareori, cei care se tratează cu sunătoare perioade îndelungate acuză ameţeli sau dureri de cap. O reacţie mai des întâlnită se poate constata la cei care se expun excesiv la soare (este fotosensibilizatoare) în timp ce folosesc ceaiurile sau alte preparate cu sunătoare. La aceştia apare un disconfort ocular, o sensibilitate excesivă a organismului la lumină.

Mariana BORLOVEANU