Revista:

Pelinul crud, balsam pentru ficat şi pancreas

Untitled

Artemisia absinthium este Pelinul alb de la noi, aceasta fiind specia cu cele mai multe proprietăţi terapeutice. Deşi florile şi frunzele de pelin erau folosite încă din vremea dacilor şi a romanilor, pentru obţinerea unor bune rezultate este foarte important ca dozările şi perioadele de tratament să fie respectate cu precauţie. Preparatele pe bază de pelin sunt benefice în tratarea afecţiunilor gastrointestinale, renale, biliare, ginecologice şi dermatologice. De la pustnica Eufimia, care se nevoieşte în pădurile de pe lângă Gurguiata, am aflat că pelinul poate fi folosit chiar şi toamna, iar leacurile cu pelin sunt o adevărată binecuvântare: „Pelinul este leacul pe care dintotdeauna atât călugării, cât şi mirenii l‑au avut la îndemână. Pelinul nu trebuie cultivat de om, el este dar tămăduitor al Domnului, care creşte pe unde nici nu te aştepţi!”

Planta se culege atât vara, cât şi toamna

Pelinul creşte în zone foarte diferite ale planetei, planta aceasta amară putând fi întâlnită atât în Europa, cât şi în Asia şi Africa. Pe lângă Pelinul alb, pe care îl întâlnim la marginea drumurilor sau în adevărate lanuri cu miros dulce‑amărui, mai există şi alte specii de pelin precum Pelinul mic (Artemisia austriaca), Pelinul de mături (Artemisia scoparia), Pelinariţa sau Pelinul negru (Artemisia vulgaris), Peliniţa (Artemisia pontica) şi Pelinul de mare (Artemisia maritima). De la speciile de 20‑30 de centimetri, planta de pelin poate ajunge chiar şi la un metru înălţime, având frunze verzi‑argintii puternic parfumate, iar florile gălbui se continuă cu nişte bobiţe mici şi albicioase, care sunt de fapt fructele pelinului. Partea care se foloseşte de la pelin este vârful tulpinii, care se taie cu o foarfecă, iar perioadele de recoltare sunt fie la sfârşitul lunii iulie, fie la sfârşit de septembrie sau chiar începutul lunii octombrie. Pelinul proaspăt este folosit pentru ceai, suc, sirop, tinctură şi chiar ca adaos în diferite preparate culinare sau în vin. Pentru obţinerea pulberii se foloseşte plantă uscată la umbră. În ambele forme, pelinul îşi păstrează proprietăţile, fiind folosit atât pentru tratamente interne, cât şi pentru cele externe. După încheierea perioadei de uscare, pelinul îşi păstrează culoarea naturală, mirosul caracteristic şi gustul puternic amar. Este tonic digestiv, tonic nervos, analgezic şi narcotic, stimulează şi uşurează digestia, având o puternică acţiune antiparazitară, antihelmintică, stomahică şi carminativă. În ceea ce priveşte procesul de recoltare a pelinului, există o particularitate de care trebuie să ţinem seama: plantele se culeg doar pe timp uscat, de la amiază şi până pe la ora 16,00, pentru că eventuala brumă sau ploaie ar face să se spele principiile amare de pe suprafaţa frunzelor.

Precauţii ale tratamentelor interne cu pelin

Dacă administrat extern, sub formă de cataplasme sau comprese, pelinul poate fi folosit ori de câte ori este nevoie, administrarea în afecţiunile interne se face cu multă precauţie. Niciodată o cură nu trebuie să dureze mai mult de 10 zile, iar cantităţile administrate vor fi întotdeauna stabilite împreună cu fitoterapeutul sau medicul curant. De asemenea, persoanele cu afecţiuni intestinale acute sau femeile însărcinate nu au voie să consume preparate care conţin pelin.

Mariana Borloveanu

Citiți continuarea în numărul 6 al revistei Leacuri & Rețete Mănăstirești.