Revista:

Cum postesc călugării în Sfântul Munte Athos

Untitled

În Athos, şi astăzi călugării se tratează ca acum câteva sute de ani. O lege athonită impune călugărului venit în acest loc să se trateze, în cazul îmbolnăvirii, în ţara de provenienţă. În anul 2000 s‑a organizat la Tesalonic o mare expoziţie numită „Athos 2000” în care, într‑o prezentare de top a exponatelor, s‑a putut vedea o farmacie din mânăstirile athonite coborâtă întreagă în sălile muzeului. Mobilierul din lemn masiv foarte bine organizat a fost fără îndoială model pentru farmaciile moderne. Fiecare sertăraş etichetat şi în interior borcănele cu capace din lemn, piele sau plută etichetate la rândul lor. Zeci de sertăraşe, mojare şi alte instrumente folosite de farmacistul athonit ne ghidau pe calea urmată de acesta până să obţină leacurile. O lădiţă lucrată din lemn, cu metal şi piele, cu multe despărţituri, cam cum ar arăta o lădiţă de la noi cu scule meşteşugăreşti, avea sticluţe etichetate şi reprezenta „farmacia mobilă”. De altfel, un preot pelerin a adus o reţetă folosită de călugării athoniţi pentru pietre la bilă, rinichi ş.a. Reţeta sună cam aşa: se amestecă o jumătate de litru de ulei de măsline şi o jumătate de litru de suc de lămâie. Se ţine post până la ora 19, apoi se înghite din amestec. Multe persoane cu această afecţiune au urmat această reţetă simplă cu efecte benefice nu numai pentru pietre, ci şi asupra pielii şi părului, care întineresc.

Răspuns al Sfântului Paisie de la Neamţ pentru nemâncarea de carne către părinţii Dorotei şi Gherontie

Iubite frate Dorotei, mântuieşte‑te întru Domnul! Să nu te minunezi, iubitule, că nu am răspuns degrabă scrisorilor tale, căci ştii bine că, osebit de depărtarea cea lungă şi de întâmplări, împiedicarea [de căpetenie] este că marginea [graniţa] nu e slobodă. Aceasta îmi opreşte dorirea, pe care unul Domnul o ştie, de a mă îngriji de voi întru cele trebuitoare vouă, zic de ale hranei, căci n‑ar fi lucru mare a vă trimite cele de nevoie de la viile noastre; însă marginea nu‑i slobodă. Iar de aţi fi fost la şcoli în Iaşi, s‑ar fi putut a vă ajuta cu îndestulare de la mânăstire. Însă acum, după Dumnezeu, pentru ajutorul vostru rămâne o nădejde la Părintele Matei, pe care nu puţin l‑am rugat, printr‑o scrisoare către sfinţia sa, să primească osteneala de a vă ajuta cu cele de trebuinţă hranei; rugăminte a mea după care nădăjduiesc că va urma, făgăduindu‑mă eu prin scrisoare să împlinesc sfinţiei sale cu bani atât cât va cheltui cu cele pentru voi. Acum vă trimit aşadar puţină sumă de bani, căci ştiţi lipsa noastră de mai înainte, iar acum ne‑a ajuns una încă mai mare, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu că nu vom fi părăsiţi până în sfârşit.

Pe lângă acestea, trebuie să dau răspuns la întrebarea [voastră] pentru mâncarea de carne, spre care vă sfătuiesc cei ce se socotesc a fi stăpâni a vă dezlega la aşa ceva. Aşadar, mie mi se pare că, după dreapta socoteală şi aşezământul a toată Sfânta Biserică Pravoslavnică, nici însuşi îngerului nu se cuvine a ne supune noi la aceasta. Iar împotriva sfaturilor acelora destul vă este vouă spre întărire o alcătuire (Pentru mâncarea cărnii) a celui întru fericită pomenire stareţ Vasile [de la Poiana Mărului], care nu fără darul dumnezeiescului Duh a alcătuit‑o (şi socotesc că o vei fi citit şi tu), aşezată cu multă putere şi cu dumnezeiască înţelepciune. Unde, după cât pot ţine minte, bine arată că, la începutul zidirii lumii şi a omului, voia lui Dumnezeu cea adevărată şi desăvârşită nu a fost să mănânce carne. Drept aceea, nu numai în Rai, ci şi până la Potop nu a fost mâncare de carne între oameni. Iar după Potop, Dumnezeu cel atotştiutorul, mai‑nainte văzând şi cunoscând că oamenii or să se pogoare întru atâta slăbiciune încât, nedându‑li‑se voie a mânca cu blagoslovenie, vor începe [să mănânce carne] şi fără blagoslovenie, pentru aceea atotînduratul şi preabunul Dumnezeu, ştiind slăbiciunea firii omeneşti, a făcut pogorâre şi a blagoslovit [mâncarea de carne]. Iar rânduiala vieţii monahale se închipuie şi se aseamănă întru toate, pe cât este cu putinţă, petrecerii celei în Rai şi se supune voii celei desăvârşite a lui Dumnezeu. Acolo [în Rai] nefiind mâncare de carne, nici monahii nu se cuvine să mănânce. În Rai, petrecerea a fost osebită şi despărţită de aceea de după călcarea de lege; aşadar şi a monahilor trebuie să fie deosebită de a mirenilor întru toate, pe cât este cu putinţă.

E adevărat că întru începutul vieţii monahale, nefiind ea întărită întru toate cu predaniile şi cu aşezămintele Sfinţilor Părinţi şi ale întregii Biserici Pravoslavnice, întru oarecari mânăstiri (mai ales întru cele ce se aflau prin oraşele mari) au avut obicei a mânca şi carne pe acea vreme în care viaţa monahală era ca o pruncă, neajunsă încă întru măsura vârstei. Iar prin pustietăţi şi prin schituri, precum şi în Schitul cel mare din Egipt, nicicum nu au avut obicei a mânca şi carne. Iar de când cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Sfinţitul Sava a aşezat ca monahii să nu mănânce carne nicicum, aşezământ pe care toţi Sfinţii Părinţi l‑au primit şi l‑au întărit, acesta a rămas întemeiat ca o neclintită şi nemişcată lege a Bisericii. Lege şi rânduială pe care toţi monahii cei adevăraţi au primit‑o pretutindeni cu multă râvnă, zic în Ierusalim şi în toată Palestina, în Muntele Sinai şi în Muntele Athon, în Ţarigrad şi în toată Grecia. Aşijderea şi întru alte ţări, la Răsărit şi la Apus: la georgieni şi bulgari, mai pe urmă şi în Rusia, odată cu primirea sfintei credinţe. Lege care şi până astăzi se păzeşte de obşte, căci carne nu se mănâncă nicăieri prin trapeze. Acelaşi aşezământ a fost dat şi primit şi prin toate mânăstirile dintru aceste două pământuri [al Moldovei şi al Ţării Româneşti] şi, cu darul lui Dumnezeu, se păzeşte până astăzi în multe lăcaşuri. Aşezământ care, de ar fi fost [păzit] numai întru o parte sau numai întru unele din lăcaşuri, ar fi putut zice cineva că este numai al locului sau al părţii aceleia; iar fiindcă în toate părţile şi în toate lăcaşurile pravoslavnicilor s‑a legiuit şi s‑a întărit prin toate tipicurile ca monahii să nu mănânce carne, cine ar cuteza aşadar să mişte vreodată acest aşezământ bisericesc?

Şi nici nu rămâne la voirea cuiva să mănânce sau nu carne, ci tuturor le este cu cale a ţine desăvârşit ceea ce Părinţii cei purtători de Dumnezeu au aşezat monahilor prin tipicurile cele bisericeşti. Iar că unii mănâncă totuşi, aducând ca dezvinovăţire slăbiciunea trupească, înşişi aceştia sau şi altcineva ar fi putut cunoaşte că nu este aceasta pricina, cercând‑o cu de‑amăruntul. Căci, în zilele de post, sunt mai puternici şi mai sănătoşi decât în zilele când mănâncă cu carne (deşi lor li se pare că, fără mâncarea de carne întru o zi, nu pot rămâne întru întregimea sănătăţii) şi toate ascultările şi le împlinesc în zilele de post ca şi în zilele cu mâncare de carne, ba uneori chiar mai bine decât în acelea.

Iar dacă cineva ia în seamă şi se ruşinează de batjocurile celor ce‑l sfătuiesc să mănânce carne (chiar dacă nu le‑ar urma sfatul), atunci unul ca acesta să se ruşineze şi de cinstitul chip al călugăriei, pentru că amândouă [şi călugăria, şi nemâncarea de carne] sunt înjugate una cu alta. Dacă cineva a intrat în rânduiala monahală cu bunăvoinţa sa, acestuia îi stă asupră datoria să păzească toate cele ale rânduielii chipului monahal în orice fel de loc şi fără de nici o aflare de pricină până la cea mai de pe urmă răsuflare a sa. Şi prea cu cuviinţă, căci nouă ni se cade a căuta nu slava oamenilor, ci pe aceea de la Dumnezeu. Şi iarăşi, nu oamenilor, ci mai vârtos lui Dumnezeu ni se cuvine a plăcea. Lucru care este chiar al faptei celei preabune, căreia nimic nu‑i este cu neputinţă. Chiar cei care vă înfruntă pe voi (precum mi‑aţi scris), dacă v‑ar vedea şi ar afla că aţi lăsat cele ale rânduielii chipului călugăresc, socotesc că tare s‑ar sminti, deşi nu la arătare. Şi încă vor socoti pentru voi că nu pentru râvna cea dumnezeiască învăţaţi cele ale învăţăturilor, ci doar pentru sporul cel vremelnic, şi pentru cinstea şi slava omenească. Iar văzându‑vă că vă ţineţi cu lucrul întru toată paza rânduielii monahale, ei înşişi vă vor lăuda şi vă vor ferici şi nu puţin se vor şi folosi de a voastră frumoasă rânduială. Căci aşa obişnuieşte fapta bună a‑i proslăvi pe aceia care o iubesc şi pururea ştie mai mult a folosi decât a sminti.

Îţi mai arăt pentru acestea că, de‑ar afla despre o asemenea întrebare fraţii din soborul nostru şi cei ce vieţuiesc în pustie (al cărei răspuns l‑am arătat doar fratelui Onorie, urmând să‑l prescrie pentru tine), nu puţini s‑ar sminti. Căci ei vă au ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu, socotindu‑vă că, acolo fiind, cu nimic nu sunteţi depărtaţi de nevoinţa voastră avută mai‑nainte. Precum tu însuţi mi‑ai scris, trimiţându‑mi răspuns, că Însuşi Dumnezeu a trimis acei tovarăşi [de învăţătură] din Sfântul Munte, de la care te afli câştigând nu puţin folos vieţuind împreună cu ei ca şi mai‑nainte în pustie, pentru care nu puţin mă bucuram şi Îl proslăveam pe Dumnezeu.

O, de m‑ar bucura din nou, prin aflarea bunelor veşti despre voi, Mântuitorul Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce a păzit nevătămată în cuptor sănătatea celor trei tineri din Babilon! Pe care, fiind ei hrăniţi cu seminţe, i‑a arătat mai străluciţi decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări! La fel ca pe aceia, să vă păzească şi pe voi, fiilor, cei care nădăjduiţi spre pronia Lui, sănătoşi şi nevătămaţi cu trupul şi cu sufletul şi să vă dăruiască bună sporire la învăţăturile pe care aţi primit a le deprinde pentru folosul de obşte.

Răspuns pe care îl vei arăta şi fratelui Gherontie.
Duhovnicescul tău părinte, Paisie Stareţul (Cartea Ascultării, ediţie îngrijită de Florin Stuparu şi monahul Filotheu Bălan, Ed. Sophia / Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, pp. 228‑232)