Revista:

Să ne păzim copilașii

id567_untitled.jpg.jpg

Ce lume am construit până acum noi, cei mari, și le-o lă­săm celor de după noi? O lu­me a necredinței, a agresivității, a min­ciunii rostite de dimineața până sea­ra. Acum, când Dumnezeu ne-a îngăduit libertatea de a ne trăi credința, noi ce facem? Ne batem joc de ea, și de roadele ei. Printre ele sunt și copiii noștri.
Seara, după o zi de alergătură, pă­rin­ții cad toropiți. Atunci, poate cel mai mult, copii au nevoie de ei. Este momen­tul de grație al familiei. Dar tatăl… se uită la un film de acțiune sau bea un șpriț cu ve­ci­nul, iar mama… cască ochii la tele­no­ve­le când nu vorbește la telefon. Co­piii, nebăgați în seamă, își fac de lucru prin casă. Cum? Imitând ce văd și aud la cei mari, sorbind fără discer­nământ – cu ochii și cu sufletul – programele de televizor. Știți cum este sufletul celor mici? Ca un burete uscat, în care orice picătu­ră de apă este reți­nu­tă. În cazul lor, orice imagine, orice expresie mai „tare“, orice gest mai vio­lent este asimilat pe loc.
Să ne mai întrebăm care vor fi roade­le acestei lipse de preocupări a noastre, peste câțiva ani, când ne vom dori bătrâneți liniștite?