Anul bisericesc sau istoria mântuirii ca o grădină

Iarna este doar primăvara dormind și în ea se odihnesc florile.

Anul bisericesc începe, spre deosebire de cel laic, la 1 septembrie. Așa cum duminica este întâia, dar și a opta zi a săptămânii, toamna este primul anotimp al anului bisericesc. Dincolo de rațiunile istorice care au determinat păstrarea acestei structuri a anului de proveniență iudaică, succesiunea toamnă, iarnă, primăvară și vară se pretează foarte bine la o interpretare simbolică. Anul structurat astfel recapitulează simbolic istoria mântuirii neamului omenesc.

Cu 1 septembrie începe toamna, un anotimp al roadelor pământului, care aminteşte de bucuria Edenului în care se desfătau primii părinţi ai neamului omenesc. Abundența toamnei reproduce la o scară mică bucuria paradisiacă a creației care încă nu fusese atras în vârtejul căderii „nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o” (Rom. 8, 20). Urmașii lui Adam se bucură, chiar dacă lipsiți de umbletul lui Dumnezeu prin grădinile lor în răcoarea serii (Fc. 3, 9). Toamna, asemenea raiului sădit de Dumnezeu în Eden (Fc. 2, 8), se sfârșește, pentru a face loc iernii aride care urmează căderii. Pământul trăiește mai acut blestemul Ziditorului din zorii umanității. „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feții tale îți vei mânca pâinea ta, până ce te vei întoarce în pământul din care ești luat: căci pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Fc. 3, 17-19). În inima blestemului, în adâncul păcatului, în mijlocul iernii Dumnezeu face început mântuirii noastre. Prăznuim Nașterea Domnului în pustiul înghețat amintindu-ne de cuvintele spuse ispititorului înainte ca primii oameni să fie izgoniți din Rai: „Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Fc. 3, 15). Este prima făgăduință a mântuirii, pe care, indirect, Dumnezeu o face neamului omenesc. Blestemul șarpelui înseamnă binecuvântare pentru oameni. Iar Dumnezeu își ține legământul. Fiul Său se în-omenește, din iubire nebună pentru făpturi, sădind mântuirea în pustiul locuit de om, cel în care Pomul Vieții s-a ascuns, urmând să răsară pe Golgota.

Reînvierea primăvăratică a naturii și învierea alături de Hristos

Primăvara este numită adesea „anotimpul învierii”. Și nu e vorba doar despre revenirea din hibernare a naturii. Centrul liturgic al primăverii este Sărbătoarea Paștilor, când se prăznuiește împlinirea lucrării de mântuire a lui Hristos, prin Patimile Sale urmate de Învierea și apoi Înălțarea Sa, și apoi semnificativul moment al Cincizecimii, al Pogorârii Sfântului Duh. Duhul Sfânt fiind numit în cultul Bisericii, deloc întâmplător, „de viață făcător”. Reînvierea primăvăratică a naturii se suprapune în anul bisericesc peste celebrarea redării posibilității întregului neam omenesc de a învia alături de Hristos.

Vara este apoi un anotimp mai tihnit, în pofida greutăţilor inerente, ca o călătorie luminată de nădejdea învierii, către eshaton. Un timp în care fiecare dintre noi reface, la propria sa măsură, drumul de la Adam cel dintâi, zidit de Dumnezeu din pământ, spre Al Doilea Adam, Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu. Istoria mântuirii fiecăruia dintre noi este tocmai acest traseu: dinspre pământ către îndumnezeire. Iar istoria „mare” a mântuirii este recitată ciclic, în felul ei, de întreaga creație.

Paul Siladi