Revista:

„Dumnezeu ne dă suferinţa din iubire şi din dorinţa de a ne aduce la frumuseţea cea dintâi” – Interviu cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, pătimitoare pentru Hristos în temniţele comuniste (I)

aspazia

În vremuri de prigoană comunistă, au existat tineri cu inimi curate şi cu înaltă conştiinţă creştină, care s‑au lăsat răstigniţi pe altarul credinţei pentru Învierea neamului românesc, urmând îndemnul Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33). Printre aceștia se numără și doamna Aspazia Oţel Petrescu, pe care am vizitat‑o, la început de iulie, la Roman, prilej pentru o nouă şi impresionantă mărturisire despre generaţia sa. La aproape 94 de ani, doamna Aspazia Oţel Petrescu vorbeşte despre cei 14 ani de temniţă grea cu o seninătate şi luciditate copleşitoare, iradiind în jurul său numai lumină, blândeţe şi o minunată delicateţe. Ascultând‑o, îţi dai seama că mărturisirea sa nu este altceva decât un „imn pentru crucea purtată”. Interviul a fost posibil datorită unor buni români şi buni creştini, care m‑au acceptat şi pe mine în acest „pelerinaj” de suflet şi cărora le mulţumesc şi pe această cale. Am ajuns la Roman după ora prânzului, şi doamna Aspazia ne aştepta deja în pragul căsuţei sale, ca o mamă care îşi aşteaptă fiii. După ce ne‑a îmbrăţişat pe fiecare, ne‑a invitat în casă, unde am intrat cu multă sfială, aproape ca într‑o biserică. Înconjurată de sfinţi şi de martiri ai temniţelor comuniste, doamna Aspazia, cu părul ei de un alb curat precum zăpada (a albit într‑o singură noapte, în închisoare, după o anchetă) şi cu lumina de pe chipul său, părea şi ea coborâtă dintr‑o icoană. Eram pregătiţi pentru o întâlnire de cel mult o oră, pentru a nu o obosi prea mult pe doamna Aspazia, dar am plecat de acolo după aproape patru ore. Un dar neaşteptat, o binecuvântare! Publicăm în continuare un prim fragment din interviul realizat cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, urmând ca în numerele viitoare ale revistei să apară şi celelalte părţi. (Fl. T.)

„Nu există rău mic şi rău mare, ci există rău”

Doamnă Aspazia Oțel Petrecu, faceţi parte dintr‑o generaţie strălucită de mărturisitori, care au pătimit în temniţele comuniste. Credeţi că în România de astăzi se continuă idealurile pentru care s‑a jertfit generaţia dumneavoastră?

România de astăzi este total debusolată, iar noi, ca popor, am decăzut. Îmi pare foarte rău că trebuie să spun lucrul acesta. Noi plătim acum o factură grea de tot, şi anume cea a duplicităţii din timpul regimului comunist. E adevărat că poporul a dat martiri, mucenici, mărturisitori, dar masa mare s‑a lăsat înşelată de o sintagmă caracteristică satanei: „Fac rău ca să‑mi fie bine”. Care a fost răul pe care ei l‑au făcut? „Zicem ca ei, ne prefacem că‑i credem, dar noi ne păstrăm linia noastră”. Asta nu se întâmplă, întrucât răul este contaminant. Să ne amintim de parabola carului cu mere: într‑un car sunt cele mai nobile mere şi aruncăm între acestea un măr mic, prăpădit, care are pe el un punct foarte, foarte mic de putreziciune; în scurtă vreme, toate merele din car vor fi putrezite. Nobleţea nu are cum să reziste răului. Nu există ceea ce ne‑au învăţat, după aşa‑zisa revoluţie, cei care s‑au înghesuit la conducere: „Din două rele posibile, alegeţi răul cel mai mic”. Această parabolă ne arată că nu există rău mic şi rău mare, ci că există rău. Dacă alegem răul, cu el ne pricopsim, pentru că Domnul nostru Creator, Tatăl Veşnic, după ce l‑a făcut pe Om – opera de încununare a Creaţiunii Sale –, i‑a dat acestuia darul suprem al libertăţii.

Ce s‑a întâmplat cu poporul nostru? S‑a lăsat înşelat. Noi am fost cel mai răbdător popor dintre popoarele creştine. Atât de răbdător încât răbdarea noastră a fost transformată, ca să zic aşa, în insultă, în motiv de derâdere: „Mămăliga nu explodează”, se spunea. De ce s‑a lăsat înşelat? Nu ştiu, a trebuit să plătim ceva ca popor, pentru că am avut o misiune foarte grea. Am fost aşezaţi în calea tuturor relelor. Şi noi am răbdat. Suntem dintre cele mai bătrâne popoare, dacă nu chiar cel mai bătrân dintre popoarele lumii acesteia, care am supravieţuit absolut la toate intemperiile, de tot felul, care au venit peste noi. De ce tocmai bolşevismul a fost cel care a putut să ne îngenuncheze? Parţial, bineînţeles, pentru că am rămas, totuşi, până acum – mulţumim lui Dumnezeu – un popor biruitor. Dar, la ora actuală, suntem un popor de debusolaţi, întrucât ne‑am ales cu ceea ce dă duplicitatea.

„Duplicitatea e mai periculoasă decât negarea lui Dumnezeu”

Cât de periculoasă este duplicitatea?

E mai periculoasă decât negarea existenţei lui Dumnezeu, pentru că amestecăm cele bune cu cele rele. Unii au zis: „Mă fac informator, dar nu dau informaţiile pe care le aşteaptă ei. Accept să fac acest mic rău ca să mă feresc de urmările sălbatice ale bolşevismului”. Pentru că ei (bolşevicii) n‑au avut decât o singură lege – cel care nu este cu noi este împotriva noastră. Grosul populaţiei a zis: „Noi ne apărăm”. Generaţia mea a zis însă cu totul altceva. Generaţia mea a zis: „Pentru Crucea Ta, Doamne, şi pentru Patria mea sunt gata oricând pentru moarte”. Ceea ce Dumnezeu a acceptat.

În 1948, când au fost arestările masive, Domnul a zis: „A venit vremea să arătaţi dacă, într‑adevăr, sunteţi gata să vă daţi viaţa pentru Crucea Mea şi pentru Ţara voastră”. Dar poporul meu, pentru care eu am acceptat jertfa supremă, ce făcea? Accepta „micul rău” ca să se apere de rigorile vrăjmaşului. Părintele Cleopa este cel care, dintre cei pe care i‑am cunoscut eu, a explicat cel mai bine şi mai clar în ce mare încurcătură a intrat poporul român când a acceptat lucrul acesta. Pentru că viaţa duplicitară de aceea este periculoasă, întrucât îţi ia puterea de a deosebi duhul rău de cel bun. Baletând mereu pe cele două linii, ajungi să nu mai ştii dacă ai făcut bine sau ai făcut rău. Nu mai poţi să ai acea subţirime de înţelepciune ca să poţi din capul locului să deosebeşti ce este bine şi ce este rău. E ceea ce s‑a întâmplat cu poporul român o dată cu încercarea comunistă. Şi acum… plătim factura. Nu mai ştim ce înseamnă să deosebeşti binele de rău. Asta înseamnă că am devenit masă de manipulare. Nu ştiu dacă aţi realizat cât de manipulaţi suntem în ultima vreme…

V‑aş ruga să ne întoarcem la generaţia dumneavoastră. Cum de a fost posibil să rezistaţi la torturile fizice şi psihice îngrozitoare? De unde atâta curaj creştin?

Să vă spun cum s‑a întâmplat. Diavolul a zis: „Uite, am găsit o cheie prin care pot să cobor toată omenirea la treapta de dobitoc”. Ce înseamnă a te asemăna dobitoacelor? Eu am aflat foarte târziu ce înseamnă lucrul acesta. Cel care m‑a lămurit este părintele Anania (Bartolomeu) şi o face în retraducerea Psaltirii, de unde am aflat că a te asemăna dobitoacelor înseamnă a trăi instinctual, înseamnă a nu avea criteriu divin pentru dezvoltarea ta, ci doar criteriul instinctului – trăiesc ca să‑mi satisfac instinctele, poftele mele, tendinţele mele. Când am ajuns să trăiesc doar prin instinctele mele primare, atunci am devenit dobitoc, adică am coborât din regnul meu uman la regnul animal, pierzând filiaţiunea şi ajungând la acea treaptă unde sunt animalele, care, la creaţiunea lor, au primit instinctul, în timp ce Omul a primit ceva mai mult – el a fost înzestrat cu spirit, cu inteligenţă, cu raţiune, cu o putere de cunoaştere şi înţelegere care depăşeşte sfera animală.

„Singurul care a putut duce răbdarea până la infinit a fost Bunul Dumnezeu”

Şi aşa a fost pusă la lucru pedagogia lui Makarenko, care se bazează pe reflexele condiţionate. Ce înseamnă asta? Înseamnă folosirea acelei metode pe care îmblânzitorul o foloseşte pe animalele sălbatice. În limbajul lui Makarenko, aceasta înseamnă educarea prin tortură. Aplicând sistematic, regulat şi cu exactitate biciul, obţin de la cel biciuit un reflex – spaima, frica. Omul nu mai este altceva decât frică. Prin acest sistem, eu nu sunt învăţat decât să execut un ordin, pentru că, dacă nu‑l execut, vine suferinţa, vine durerea. Eu mă apăr de această durere, executând ceea ce mi se cere. Deci, toată calitatea mea – de a cântări, de a judeca, de a fi înţelept, cum spune Ecclesiastul – a căzut. Eu nu sunt decât frica ce selectează actul care mă fereşte de durere. Şi lucrul a mers. Diavolul s‑a bucurat foarte tare. Dar, întunecat fiind şi neavând cunoaştere absolută, ci doar cunoaştere luciferică, cunoaştere ce este limitată, nu şi‑a dat seama că reflexul condiţionat este condiţionat într‑adevăr de o limită. Dacă omul ar avea o limită de suportabilitate infinită, reflexul condiţionat nu şi‑ar avea valabilitatea. El devine valabil din momentul în care s‑a atins pragul‑limită. Deci forţa omului de a suporta este limitată. În cazul nostru, toţi au căzut – sigur, în afară de martiri şi mucenici – din momentul când nu au mai putut răbda, când au atins pragul‑limită.

Diavolul nu şi‑a dat însă seama că aceasta nu este o cădere, ci că sunt aplauzele Cerului pentru că omul a reuşit să rabde până la limita lui de suportabilitate, el nefiind înzestrat să rabde până la infinit. Singurul care a putut duce răbdarea până la infinit a fost Bunul Dumnezeu. Deci, aparent, şi pentru noi, acei oameni au căzut. Noi am ştiut însă că ei au căzut pentru că nu au mai putut răbda, nu au mai avut cum…

Şi, vă spun, nu aş vorbi astăzi aşa dacă Dumnezeu m‑ar fi lăsat să merg până la limita mea. N‑aş fi putut să merg, eu cu adevărat aş fi căzut, pentru că n‑aş fi suportat până la limita mea de suportabilitate. Vă spun cinstit că, dacă nu intervenea Bunul Dumnezeu să mă ajute într‑un mod miraculos – prin cărţile mele mai povestesc câte ceva –, eu, la a doua bătaie la tălpi, aş fi făcut tot ce‑mi cerea satana. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă bătaia la tălpi. Mi‑am explicat de ce reacţia la bătaia la tălpi este de natura aceea când am ieşit din închisoare şi am aflat că în talpă se află terminaţiile nervoase ale tuturor organelor. În momentul în care am primit prima lovitură pe talpă, am simţit durerea în toată fiinţa mea – în cap, în inimă, peste tot –, a fost ca o explozie de suferinţă în tot organismul meu. Foarte greu de suportat… şi eu n‑aş fi ajuns nici măcar la limita mea de suportabilitate.

„…îndurarea Domnului s‑a bazat pe acest pozitiv din noi – necârtirea”

Au fost persoane care au răbdat. Eu vă amintesc de una dintre ele, despre care toată lumea noastră ştie că a fost cel mai torturat dintre toţi torturaţii – Constantin Oprişan. De ce? Pentru că el avea atâtea harisme date de Dumnezeu în fiinţa lui că nu vă puteţi imagina. Îi simţeai calitatea de om desăvârşit şi numai în momentul în care îţi strângea mâna. Simţeai în tine un flux de nobleţe, care pur şi simplu te inunda. De altfel, lui i se spunea Serafim. În momentul în care a murit, prin toate zidurile închisorilor, pe măsură ce venea vestea, se auzea în Morse: „A murit Serafim!”. Şi murea nădejdea din noi! Am zis: „Dacă Serafim a murit, şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi soartă”.

Şi pentru că lui Dumnezeu nu‑I place cârtirea, nu am cârtit. Spre bucuria noastră, pentru că îndurarea Domnului s‑a bazat pe acest pozitiv din noi – necârtirea, şi aceasta a fost şansa noastră. Am învăţat să ne însuşim suferinţa, mai ales după moartea lui Constantin Oprişan. Am zis: „Doamne, Tu nu pedepseşti, Tu eşti Atot şi Atoate, Atotbun, Atotmilostiv, Atotîndurător. Deci, suferinţa pe care ne‑o dai nouă este de fapt o treaptă de iubire. Arăţi cât de mult ne iubeşti pentru că ne oferi o linguriţă din suferinţa nedreaptă pe care a suportat‑o Mântuitorul”. Şi, în felul acesta, pentru noi suferinţa a devenit tolerabilă. Ea nu a dispărut, frigul a fost frig, foamea a fost foame, batjocura – batjocură, toate au rămas în continuare aceleaşi, dar au devenit surprinzător de suportabile. Şi nu numai că le suportai, dar era şi un fel de demnitate, era bucuria aceea că ne ducem crucea noastră şi că, în felul acesta, Îl despovărăm pe Iisus de răspunderile noastre.

Dumnezeu ne dă aceste suferinţe din iubire şi din dorinţa de a ne aduce, de fiecare dată, la frumuseţea cea dintâi, la frumuseţea din care mereu am coborât. Aşa a fost posibil să se nască sintagma părintelui Dimitrie Bejan: Bucuriile suferinţei. E un paradox în această sintagmă, dar pentru noi era adevărul adevărat. Am putut înţelege în felul acesta că Dumnezeu poate să întoarcă în pozitiv orice negativ.

„Plâng ori de câte ori îmi aduc aminte de groapa cu şobolani, unde mi‑a murit la un moment dat speranţa…”

Atunci ne‑am dat seama că diavolul nu este altceva decât managerul contrariilor. Cum reuşeşte să determine contrarii acolo unde întâi a crescut pozitivul, aceasta este o taină pe care noi nu o putem înţelege. Apostolul Pavel a spus că vom primi toate soluţiile la aceste întrebări tainice la Înfricoşătoarea Judecată. Atunci vom şti cum e posibil ca din pozitiv, din tot ce este bine, să se nască negativul lui. Pentru că mănunchiul de însuşiri ale satanei sunt toate contrariile virtuţilor care se află în darurile Bunului Dumnezeu. Aşa iubirea a devenit ură, adevărul a devenit minciună, şi aşa reuşeşte satana să batjocorească Creaţiunea, răsturnând contrariile peste pozitiv, iar ritmul acesta a mers de la veac la veac. Şi, dacă ne gândim cu luciditate la tot ceea ce a făcut Dumnezeu, vedem că El a vrut ca, de fiecare dată, să aducă contrariul la pozitivul lui, adică să facă bine acolo unde satana a făcut rău.

Ce a făcut în cazul nostru? Am observat că toţi cei care mureau, după ce erau aduşi la acea limită a puterii, erau retraşi, de fapt, de Dumnezeu în momentul în care dovedeau că au urcat treptele suferinţei până unde le‑a fost dat lor să rabde. Plecând în asemenea conjunctură, oamenii aceia deveneau chipul Lui. Nu vă pot spune cum arăta figura unui om care a suportat rigorile reeducării prin tortură. E foarte greu de imaginat. Omul murea cu toate nădejdile stinse. Nu vă puteţi da seama ce tragedie este când moare speranţa! Eu plâng ori de câte ori îmi aduc aminte de groapa cu şobolani, unde mi‑a murit la un moment dat speranţa…

Şi, totuşi, chipurile acelor morţi le vedeam relaxate. Toate zbârciturile, care erau din cauza unei slăbiciuni duse la extrem – erau bărbaţi care intraseră la 80 de kilograme şi mureau la 35‑40 de kilograme –, dispăreau. Chipul devenea relaxat, omul părea liniştit, împăcat, şi noi ziceam că toţi au murit cu conştiinţa că moartea era pentru ei eliberare. A trebuit să vină moartea lui Constantin Oprişan şi să fie acolo şi un viitor preot, Gheorghe Calciu, care a putut să descifreze această taină şi astfel să înţelegem că oamenii aceştia plecau la Dumnezeu, drumul lor era direct Cărarea Împărăţiei. Ei nu erau prăbuşiţi în tunelul acela de întuneric şi de gol prin care trecem fiecare dintre noi, ci erau duşi direct în Lumină, de aceea chipul lor era atât de relaxat, atât de frumos.

„Costache Oprişan a fost îmbrăcat într‑o… rază de soare”

Când a murit Costantin Oprişan, era o zi neguroasă, după cum povesteşte părintele Calciu. Era atât de neguroasă ziua aceea încât aveai impresia că nu este zi, ci amurg. Şi toată lumea zicea că este şi normal ca ziua să fie înnegurată, că el, săracul, Constantin Oprişan, a fost cel mai chinuit. În momentul, însă, în care l‑au dezbrăcat şi l‑au aruncat pe targă, ca să‑l ducă la groapa comună, Costache Oprişan a fost îmbrăcat într‑o… rază de soare. De unde soare într‑o zi total stăpânită de neguri?… Era Lumina, care a venit şi l‑a luat.

Părintele Calciu şi Marcel Petrişor, care a fost cu el, spun că părea sculptat într‑un galben strălucitor, că era ca o statuie de aur. Atunci, pentru noi, a fost clar ce se întâmplă. Oamenii aceştia, atunci când au murit, au căzut din puterea lor de a suporta, firescul lor nu le‑a dat putere să meargă mai departe, dar ei n‑au zis că se leapădă de Iisus, ei au răbdat cât au putut. Şi Dumnezeu i‑a luat la Sine şi i‑a luat după meritul lor. Pe Costache – într‑o rază de lumină, pentru că el era cu adevărat Serafim.

Şi, ca o confirmare a acestei realităţi, ne‑am pomenit dintr‑odată cu ordinul de a se înceta imediat reeducarea prin tortură. Asta nu a fost la presiunile Apusului, cum mai au naivitatea să creadă chiar şi unii dintre noi. Care Apus?! De fapt, ce s‑a întâmplat? Diavolul şi‑a dat seama, şi atunci şi‑a inspirat ucenicii: „Nu mai folosiţi metoda asta, pentru că este ineficace”. Pentru că, în loc să obţină o herghelie de dobitoace – aşa cum ştia el că se obţine prin folosirea reflexelor condiţionate –, a obţinut o legiune de martiri, mucenici, mărturisitori… Şi oasele lor s‑au sfinţit, izvorăsc mir, fac miracole. Deci, toţi aceştia pe care diavolul a vrut să‑i aducă la lumea instinctuală, a dobitoacelor, au devenit prin suferinţă Sfinţi.

(Va urma)

A consemnat
Flori TIULEA