Revista:

Părintele Valerian între vocație și Taină

parintele valerian

Cu numai trei ani în urmă, la Catedrala Arhiepiscopală a Râmnicului era mare sărbătoare: Monahul Valerian, care s‑a nevoit ani de‑a rândul în pustia din Munţii Builei, avea să primească hirotonia întru ierodiacon, apoi pe cea de preot. Două zile cu pace şi bucurie, peste care harul divin se cernea într‑o linişte aproape desăvârşită, aşa cum i‑a plăcut monahului nostru să vieţuiască în fiecare clipă, discret, dar profund. La cele două evenimente au fost de faţă doar cei apropiaţi, într‑o atmosferă duhovnicească şi caldă. Am încercat să reînnod firul acelor fericite zile, cu ajutorul unor oameni care s‑au bucurat de urcuşul spiritual al părintelui Valerian şi care au cunoscut ambele valenţe ale traiectului dintre vocaţie şi duhovnicie. Mi‑au destăinuit crâmpeie din gândurile lor actorii Claudiu Bleonţ, Gabriela şi Cristian Iacob, Mariana Buruiană, dar şi fostul coleg de bancă al părintelui Valerian, Andreiu Boeriu.

Întâlnirea cu pustnicul Valerian a fost precum o filă din Pateric

În vremea pe când nu‑l cunoşteam personal, ci doar auzisem de monahul Valerian, îmi imaginam că trăieşte undeva, pe un „tărâm interzis”, atât de mare era tăcerea care se urzise în preajma părintelui. Apoi, încet‑încet, am început să‑mi doresc să mă apropii de locul acela mai mult, şi mai mult, până‑ntr‑o zi când Dumnezeu a rânduit să ajung acolo.

În decorul acela mirific şi sacru în acelaşi timp, în zarea care părea că nu se mai termină, pe poteca ce despărţea muntele de cer, aici a apărut monahul Valerian. Cu un zâmbet coborât parcă din lumina Psalmilor, monahul m‑a privit de undeva, de dincolo de cuvinte, din veşnicia unei altfel de clipe. De‑atâta amar de vreme îmi doream să cunosc lumea pustniciei şi trăirile care îi dau putere şi stăruinţă pustnicului în neîncetata rugăciune încât la întâlnirea cu monahul Valerian am rămas cu ochii goi, ca ai statuilor, care privesc o imensitate a clipei, maiestuos îngemănată în eternitate. N‑am să uit niciodată ziua aceea, chiar dacă întâlnirea noastră s‑a conturat altfel decât gândisem dintru început. Fiecare clipă a fost o trăire, fiecare cuvânt a fost o lecţie de smerenie, iar Credinţa, Nădejdea şi Dragostea s‑au încununat într‑o viaţă ce vine din lumina Rugăciunii. Îmi căutam stingherită cuvintele şi‑n clipele acelea găseam doar frânturi de fraze de care nici măcar nu mai făceam efortul de a mă agăţa. Nu conteneam să trăiesc bucuria de a‑i sorbi cuminţenia vorbei şi dulceaţa smereniei, pe care se sfia să o recunoască. Toate acestea se întâmplau în vremea în care părintele Valerian vieţuia la pustie, departe de cele lumeşti, iar „chilia de la Bulz” era mirific loc de priveghere. Nu cobora în lume, nu împărtăşea cu nimeni taina neîncetatei rugăciuni şi nu dorea să vorbească despre sine.

Simţeam că, peste ani, dimensiunea acelei întâlniri va fi cu totul alta. Din clipa aceea am ştiut că voi reveni în curând. Şi aşa a fost. Am revenit iar şi iar… trăind bucuria unor interminabile discuţii duhovniceşti. Era fascinant prin tot ceea ce spunea şi emana atâta iubire şi îngăduinţă pentru semeni încât se contopea cu gândul nerostit al fiecărei secunde…

parintele valerian1

Și iată că în cea de‑a doua zi a lunii august se împlinesc trei ani de când cu vrednicie a primit Taina Hirotoniei,
la Catedrala Arhiepiscopală de la Râmnicu Vâlcea, acolo unde oameni dragi din viaţa actorului Dragoş Pîslaru au venit să primească binecuvântarea părintelui Valerian. Mi‑aş fi dorit să vă împărtăşesc emoţia din ziua aceea, starea specială a părintelui Valerian, dar nu pot să urc până acolo pentru că era sus, foarte sus! Mi‑e greu să descriu momentul acela înălţător din viaţa părintelui, o zi binecuvântată, cu mult har şi oameni frumoşi, ale căror chipuri scăldate în lumină emanau iubire, multă iubire.

Claudiu Bleonţ: „Valerian! Un destin, o trăire, o lucrare, un exemplu!”

Fiecare dintre noi îşi dorea să ajungă cât mai aproape de părintele, să‑i surprindă privirea aceea de cer şi vocea nefiresc de blândă şi, aşa cum se cuvine, să îi sărute mâna preotului Valerian.

Actorul Claudiu Bleonţ, alături de soţia sa, actriţa Iulia Lazăr, şi de cele două minuni ale vieţii lor, coborâte parcă pe aripi de îngeri, au sporit lumina şi frumuseţea clipei. Aş fi vrut să împărtăşesc acea frumuseţe cu oamenii aceia frumoşi din faţa mea, dar toate cuvintele din lume erau de prisos în faţa unor trăiri atât de evidente. Mă întrebam de ce oare actorii trăiesc atât de intens spiritualitatea, dăruirea, iubirea pentru aproapele când în faţa mea tocmai se contura cel mai relevant răspuns, o îmbrăţişare care trăda iubire şi preţuire la cote maxime: părintele Valerian şi Claudiu Bleonţ. Ce întrebări poţi să mai pui în faţa unor astfel de evidenţe?! Şi, totuşi, acum, după trei ani de la fericitul eveniment, am avut bucuria să întregesc răspunsul acela cu mărturia sinceră a actorului Claudiu Bleonţ: „Valerian! Un destin, o trăire, o lucrare, un exemplu! Dedicat Căutării, a mărturisit prin teatru destine umane până la final, când amândoi sunt UNUL, cel ce mărturiseşte şi cel mărturisit. Iar acel UNUL este IUBIREA ! A regăsit şi pentru noi Calea, iar pentru cine o caută, precum Fiul Rătăcitor, Valerian îi stă alături cu puterea exemplului Său!”.

Cristian Iacob: „Am ars la aceeaşi intensitate…”

Toţi aceşti oameni, care i‑au fost alături părintelui Valerian în ziua în care Dumnezeu l‑a binecuvântat cu harul preoţiei, îl caută adesea, motiv pentru care noi ne cunoaştem şi împărtăşim aceleaşi gânduri, aceleaşi trăiri, destăinuindu‑ne adesea unii altora. Actorii Gabriela şi Cristian Iacob sunt ucenicii părintelui, dar curiozitatea mea jurnalistică era să ajung la ambele capete ale acestui fir atât de bine urzit.

„E complicat să vorbeşti despre sufletul tău, mai ales atunci când se impune să te întorci în timp şi să te identifici cu trăiri de o acurateţe impecabilă. Despre întâlnirea mea cu actorul Dragoş Pîslaru ce pot să spun, am ars la aceeaşi intensitate, dintru început! Era actorul complet, care se dăruia şi dăruia permanent, era de o generozitate extraordinară şi veşnic însetat de absolut. Peste ani avea să‑mi spună un lucru extraordinar: «Dracu nu suportă harul (care este de la Dumnezeu). Şi‑atunci îţi dă toate ispitele din lume».

Noi doi nu am păstrat o legătură permanentă. Despre părintele Valerian ştiam că este la un schit din Munţii Builei. Nu ne‑am văzut aproape 15 ani şi nu m‑am gândit niciodată să‑l caut, până‑ntr‑o zi. Aveam o stare foarte ciudată. Deşi nu vorbisem niciodată despre el şi nici nu‑mi propusesem să‑l caut, am trăit momente în care nu ştiam dacă îl visez sau e doar în gândul meu. În mod cu totul inexplicabil, îi simţeam permanent prezenţa. Nu mai exista nici o îndoială că trebuie să‑l caut. Ne‑am regăsit în contextul unui moment fericit, foarte important în viaţa mea, acela al cununiei cu Gabriela. Am început să mergem la Pătrunsa şi să gustăm din dulceaţa vieţuirii monahale, atât cât Dumnezeu a îngăduit. Pe părintele Valerian l‑am regăsit la fel de discret, profund şi cu aceeaşi dorinţă de a dărui şi de a primi, cu aceeaşi măsură”.

„Părintele Valerian s‑a regăsit pe sine, într‑o lume a rugăciunii”

Cu ani în urmă, am trăit bucuria de a împărţi pentru scurtă vreme aceeaşi chilie cu actriţa Mariana Buruiană, care a renunţat la actorie, urmând calea pe care Dumnezeu a îndrumat‑o.

„Noi, actorii, într‑o primă fază ne dăruim în exterior, pentru ca abia după aceea, după ce ne limpezim pe noi înşine, să putem dărui tot ceea ce vine din interiorul nostru. Orice om care se dăruieşte lui Dumnezeu se‑ntoarce în interior. Acelaşi lucru s‑a întâmplat cu actorul Dragoş Pîslaru, care şi‑a iubit enorm meseria şi s‑a dăruit cu toată fiinţa lui.

Dumnezeu vede efortul omului şi îl îndreaptă doar spre ceea ce este în folosul său. Actorul trăieşte într‑o permanentă căutare, regăsindu‑se în fiecare rol, iar şi iar. Părintele Valerian s‑a regăsit pe sine, într‑o lume a rugăciunii şi a locului cel mai potrivit pentru a‑şi plânge păcatele, pentru a se dărui lui Dumnezeu! În clipa în care se zbătea între viaţă şi moarte, Dumnezeu i‑a întins mâna şi l‑a dus pe calea cea mai potrivită trăirilor sale. Actoria l‑a călit, l‑a făcut să simtă oamenii, clipa, dăruirea; abia după aceea a înfruntat pustia şi lupta cu gândurile, abia după aceea a biruit şi a putut fi de folos semenilor.

L‑am regăsit cu aceeaşi dorinţă de absolut, cu aceeaşi putere de a iubi, pentru că atunci când era actorul Dragoş Pîslaru avea aceeaşi dorinţă de adevăr desăvârşit, refuzând întotdeauna mediocritatea şi compromisul. Şi dacă în actorie nu a găsit întotdeauna acel ideal la care râvnea, acum l‑am regăsit împlinit, împăcat cu sine şi cu semenii săi, buni sau răi”.

Andreiu Boeriu: „A fost şi este CĂLĂUZA noastră întru credinţă”

În ziua în care părintele Valerian a fost hirotonit, am cunoscut câţiva dintre colegii săi de clasă de la Braşov. Andreiu, fostul coleg de bancă al părintelui, mi‑a conturat un portret al elevului Dragoş Pîslaru departe de orice imaginaţie. Poate într‑o zi am să le‑adun pe toate într‑o carte (dacă va blagoslovi părintele).

De la Andreiu Boeriu am aflat că: „Pentru unii colegi de liceu, Dragoş a fost «Capul de Zimbru cu Ochi de Urs» al filmului românesc. TERTIUM NON DATUR . Imaginea din filmul «Capul de Zimbru» în care actorul Dragoş Pîslaru pleacă în pustietate a fost parcă o premoniţie a ceea ce urma să fie. Cortina a căzut, dar «pustietatea» nu l‑a primit fiindcă el căuta altceva, acel «CEVA» care este iubirea lui DUMNEZEU pentru om. Şi aşa a plecat în pustie…

Aceasta este o mică parte din TAINA naşterii lui Valerian, care spune că este «cel mai mic dintre monahi». Ştim că un monah nu acceptă, nu primeşte şi nu se bucură să i se aducă laudă. Prin urmare, iată ce putem spune despre  monahul Valerian: a fost şi este CĂLĂUZA noastră întru credinţă. Alergăm la el cu speranţa că ne vom întări în lupta pentru mântuire, că ne vom putea odihni o clipă la poalele mânăstirilor în care îl aflăm, ca apoi să plecăm cu bucuria gândului reîntoarcerii. Şi tot aşa, drum după drum la părintele Valerian, avem speranţa că vom birui piedicile şi vom intra cu adevărat în lupta pentru mântuire. L‑a avut mentor şi duhovnic pe Avva Ghelasie, de la care a învăţat că: «TAINA se descoperă tot prin TAINĂ, în măsura în care tu te predai tainei. TAINA nu se raţionalizează, TAINA nu se forţează, este ca şi zisa iluminare»”.

Azi, la trei ani de preoţie, îi dorim părintelui Valerian sănătate şi spor duhovnicesc, dar înainte de toate avem nevoie de iertare, pentru că adesea îl tulburăm cu cele lumeşti. Dumnezeu să ni‑l ţină întru pustnicească vieţuire, întru lumina candelei de TAINĂ atât de dragă sufletului său.

Mariana BORLOVEANU