Revista:

Popas la locul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul

sevastia

Cu ceva timp în urmă, minunându‑mă de mantia de flori care îmbracă Samaria de la un capăt la altul, vă mărturiseam că aceste locuri au valenţe de alb şi negru. Chiar dacă drumul pe care l‑am parcurs era plin de culoare, intrând în Sevastia, parcă totul îmbrăcase straie cernite. Lângă sătucul acela sărăcăcios, ruinele palatului lui Irod încă mai păstrează taine ale acelui timp, iar coloanele încă semeţe sunt mărturia unei impunătoare şi solide aşezări, în care multe aveau să se întâmple. După ce am străbătut cărăruia cu piatră şi praf, care usucă parcă fiecare respiraţie, am lăcrimat coborând treptele înguste care‑mi purtau paşii într‑un loc înfiorător: ajunsesem la închisoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în locul în care sfântului i‑a fost tăiat capul. Toate peisajele încântătoare ale Samariei rămân undeva departe, ca într‑un vis, iar acest loc sângeros te marchează fără să vrei.

A fost un adevărat luminător al întregii lumi

Sfântul Ioan Botezătorul era fiul lui Zaharia şi al Elisabetei şi văr al Mântuitorului Hristos. A venit pe lume în vremea regelui Irod cel Mare, într‑o regiune muntoasă a Iudeii. Primind încă de la naştere o misiune cu totul aparte în cadrul iconomiei dumnezeieşti, fiind numit de Mântuitorul Hristos „făclia care este aprinsă şi luminează” şi „prooroc şi înger al lui Dumnezeu”, Înaintemergătorul Domnului era considerat întocmai cu drepţii din Legea Veche, Ilie şi Moise. Sfântul a fost un adevărat luminător al întregii lumi, alegând vieţuirea în pustie înainte de toate. A trăit în pustie şi a propovăduit pocăinţa, pregătind omenirea pentru venirea Mântuitorului. Discursul său era sobru, de o simplitate fără margini, iar oamenii se adunau din tot ţinutul pentru a asculta predica proorocului. Sfântul boteza mulţimile cu apă, acestora fiindu‑le iertate păcatele. Mântuitorul Însuşi l‑a binecuvântat pe Sfântul Ioan Botezătorul, ca în clipa botezării cu apă a creştinilor să Se pogoare Duhul Sfânt peste întreaga fire omenească, descoperindu‑se în acelaşi timp bogăţia firii dumnezeieşti.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat în Sevastia din pricina mustrării lui Irod Antipa de către acesta. Motivul era unul foarte întemeiat, deoarece Irod avea o relaţie cu Irodiada, soţia fratelui său Filip, înfăptuind păcat de moarte.

Închisoarea din Sevastia a Sfântului Ioan Botezătorul

În timp ce urcam o colină de piatră, cu un drum îngust şi în serpentină, pentru o clipă am trăit sentimentul că urcam pe Tabor, păstrând proporţiile, fireşte, dar atât de mare era asemănarea încât nu m‑am dezmeticit decât în momentul în care am intrat pe porţiunea de drum străjuită de coloane. Multe coloane din piatră, dăinuind încă din vremea lui Irod Antipa, au rămas mărturie a acelor vremuri, mărturie care se întregeşte odată cu ruinele palatului acestuia.

Ajungând pe locul ruinelor, pe când mă aşteptam să văd un adevărat muzeu, am găsit un loc ce părea uitat de lume, pe care copiii acelui sat sărăcăcios îl transformaseră într‑un fel de loc de joacă, iar în imediata apropiere zeci de PET‑uri şi alte resturi menajere se împrăştiau pe suprafeţe imense. Dincolo de aceste imagini dezolante, un nou drumeag se contura printre pietrele mari. Spre deosebire de cele de până acum, acesta era mărginit de cactuşi şi se continua cu o livadă de măslini, care tronau pe un covor de flori galbene şi roşii, asemenea celor din întreaga Samarie. Dar drumul printre aceste contraste merită făcut pentru că la capătul lui se află un loc de o sfinţenie aparte. Chiar dacă în întreaga zonă nu este nici un lăcaş creştin de închinare, aici, pe platforma de piatră a Sevastiei, se află o loc cu o încărcătură deosebită: închisoarea în care s‑a nevoit Sfântul Ioan Botezătorul, şi tot aici i s‑a tăiat capul.

Peştera în care a fost tăiat Cinstitul Cap al Sfântului

Locul în care am ajuns este marcat de aceleaşi coloane şi blocuri de piatră, printre care o deschidere destul de mică semnalează prezenţa unui lăcaş subteran. Am coborât printr‑un gang întunecat, păşind cu grijă pe treptele înguste care duc până în locul închisorii Sfântului Ioan Botezătorul.

În tavanul peşterii care servea drept închisoare se afla un orificiu prin care paznicii îi supravegheau pe deţinuţi. Deasupra, creştinii au construit un paraclis, care acum se află în paragină, pentru că musulmanii din zonă nu au nici un motiv să‑l protejeze şi să‑l îngrijească. Noi însă am aprins lumânări şi am atins cu sfială locul acela în care a fost tăiat cu atâta cruzime Cinstitul Cap al Sfântului Ioan Botezătorul.

În liniştea aceea care trona în peşteră, se auzea cum pâlpâie fiecare lumânare aprinsă şi nimeni nu cuteza să scoată vreun cuvânt. Pereţii grotei erau scorojiţi şi afumaţi, nimic nu te ducea cu gândul la sfinţenia locului. Înainte de a coborî la micul altar al peşterii, am cules un buchet de flori de câmp, dar neavând apă şi nici vreun vas în care să le pun, pur şi simplu am aşternut un covor de flori, pe care am aşezat icoana care reprezenta Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. A fost o experienţă inedită, care m‑a marcat odată cu durerea că un astfel de loc sfânt este pur şi simplu lăsat în paragină.

Îngenuncheată pe piatra aceea colţuroasă şi rece, priveam cu admiraţie la românii noştri, care, rând
pe rând, au aprins lumânări şi au înălţat o rugăciune sfântului. Călătoria aceasta în Sevastia mi‑a întărit convingerea că suntem un popor de oameni buni şi poate că ar fi bine să gândim mai des la acest lucru.

Mariana BORLOVEANU