Revista:

Mănăstirea Suzana – Mireasa lui Hristos

id1033_suzana3.jpg.jpg

Te-ai ivit pe lume din iubirea sfântă
Pogorâtă noaptea pe lumină lină
Când, domniţă albă în alai de nuntă,
De Hristos cuprinsă-n haina ei de tină,
Te-ai lăsat purtată ca un nor spre cer,
Îngerii ţesându-ţi din aripi pulpana
Numele-ţi pe apă rămânând stingher
Să-nsoţească veşnic mireasa Suzana.
De-atunci ziduri albe în pădurea verii
Poartă-n ele rugă sfântă şi mireasmă,
Paseri mari străpung porţile tăcerii
Şi-ncrustează şoapte în catapeteasmă.

 

În căutarea Mirelui. În prima jumătate a veacului al 18-lea o familie de oameni gospodari şi buni creştini din Satulung al Braşovului (astăzi Săcele) s-a gândit să dea de soţie pe frumoasa lor fată Stanca unui tânăr frumos şi tot din neam de mocani, pe care l-au aflat în ţinuturile de peste munte ale Ţării Româneşti. Apropiindu-se vremea cea hotărâtă pentru nuntă şi trecând Munţii Ciucaşului prin pasul Bratocea, au ajuns la un moment dat pe o colină înverzită, aflată între două pâraie. Lăsând la o parte calea potecii şi urcând coli­na, s-au trezit într-o poieniţă  plină de flori. Mare le-a fost mirarea când au văzut în mij­locul acesteia ruinele unor ziduri vechi şi pă­ră­site. Pe un zid ce mai rămăsese în picioare au desluşit cu greu chipuri de sfinţi. Pe dată şi-au dat seama că pe aceste locuri s-a aflat odinioară bisericuţa unui schit. Au mulţumit lui Dumnezeu că le-a îndreptat paşii la un adăpost ca acesta şi, aprinzând un foc, au mân­cat şi s-au culcat. Numai că, pe la miezul nopţii, fecioara Stanca are o descoperire dumnezeiască. I se arată Mântuitorul lumii şi-i spune: „Tu îmi vei fi Mie mireasă, şi pe acest loc de închinăciune vei zidi o biserică, unde multe suflete îşi vor găsi mântuire“. Deştep­tân­du-se din vis, Stanca a spus tatălui ei po­runca Domnului. Dintr-odată au început a se auzi cântări îngereşti şi toată colina s-a umplut de lumină cerească. Un miros de tămâie, de bună mireasmă duhovnicească a umplut văzduhul. A doua zi bătrânii din aşezările apro­pia­te le-au povestit că aici a fost într-adevăr un schit de maici, o sihăstrie care se numea Schitul de la Valea Caprei, şi că toate maicile, împreună cu preotul lor, fuse­seră tăiate de turci, iar biserica şi chiliile arse. Când au ajuns acasă, 3 verişoare ale Stancăi, tot fete nemăritate, i-au povestit, cu lacrimi de bucurie în ochi, cum în aceeaşi noapte la tustrele li s-a arătat îngerul Dom­nului, care le-a poruncit să lase lumea şi să se facă mirese lui Hristos, împreună cu veri­şoara lor. Toate 4 n-au mai stat mult pe gânduri şi-au îmbrăcat haina îngerească a că­lugăriei, iar Stanca a primit la tundere numele de Suzana, de la care se trage numele de astăzi al mănăstirii. La anul 1740 monahia Suzana Arşicu reuşise să ridice câteva chilii şi o biserică de lemn cu hramul Sfântului Nicolae (6 decembrie).
Când sfinţii se pun de-a curmezişul. 100 de ani mai târziu, în anul 1840, la ridicarea unei alte biserici din piatră pe locul celei vechi, stareţa de atunci, monahia Suzana Albuleţ, a vrut să schimbe hramul bisericii, având în vedere iernile grele de la munte, şi să aleagă un alt patron spiritual, a cărui dată de prăz­nui­re să fie în miezul verii, când toate se pu­teau procura mai lesne. Zis şi făcut, numai că voia oamenilor nu se poate defel împlini dacă sfinţii se pun de-a curmezişul! La ziua stabili­tă a praznicului, autori­tă­ţile, clerul şi oaspeţii de seamă porniţi spre mă­năstire au fost surprinşi de o furtună nemaivăzută pe acele meleaguri. Teleajenul, turbat şi plin de spume, sur­pa malurile, dărâ­mând copaci şi rostogo­lind stânci! Puhoiul i-a încon­jurat, i-a răsturnat de pe cai, luându-le ba­ga­jele, veş­mintele, căr­ţile şi toa­te mirodeniile tre­bui­­toa­re la sfinţirea noii bise­rici. În schimb, ei au scăpat cu toţii te­feri, astfel că, o dată ajunşi la mă­năstire, au făcut o slujbă de mulţumire lui Dum­nezeu şi au hotărât ca data hramului să ră­mână ca şi până atunci, 6 decembrie, ziua Sf. Ierarh Nicolae. În zorii zilei următoare au gă­sit toate bagajele şi veşmintele întregi şi ne­vătămate, astfel că sfinţirea noii biserici a pu­tut avea loc!

O pajişte cu flori de câmp. Anii care s-au scurs de-atunci n-au fost deloc uşori. Aspri­mii vieţii de la  munte şi lungimii iernilor li s-a adăugat şi faptul că mănăstirea se află într-un loc izolat, la câţiva kilometri buni de cea mai apropiată aşezare. Dar grija Bunului Dum­nezeu şi ocrotirea Sf. Ierarh Nicolae au scos la liman chinovia de la poale de munte chiar şi atunci când totul părea pierdut. Multe mona­hii vrednice s-au perindat în timp la stăreţia Suzanei. Erau vremurile în care mănăstirile româneşti mai adăposteau între zidurile lor nu numai o aristocraţie a duhului, ci şi a culturii şi a educaţiei, rafinate în alambicurile de altădată ale familiilor şi şcolilor cu blazon. Stareţa Tomaida Perlea (1903-1916) era din familia celebrului dirijor de mai târziu, iar o verişoară de-a ei, Nathalia Perlea, fusese şi ea stareţă la Suzana, vreme de aproape patru decenii (1856-1893). Apoi, tot din neamul lor, au stăreţit maicile Verzea, Irina (1945-1949) şi nepoata ei, Filareta (1954-1967). Drumul până pe aceste coclauri era o aventură a răbdării, care se încheia bucolic, într-o mocăniţă ce abia îşi mai târa zilele, gâfâind printre dealuri şi mes­te­ceni. În aceste locuri, în care singurul punct de le­gătură cu lumea era poş­taşul care trecea cu şareta o dată pe săptă­mână, co­piii veniţi în vacanţă învă­ţau despre îngeri, Dum­nezeu şi Maica Dom­nu­lui, iar învăţătorii lor se nu­meau după numele lor de monahi: Ma­ca­rie, Irina, Isidora, Fila­reta, Mag­dalena, Veroni­ca, Emi­lia, Antonina, Fi­lo­me­la, Serafima… O pajişte cu flori de câmp. Şi asta în vreme ce la Bucu­reşti comunismul sucea vieţi şi destine, sugru­mând nobleţea şi aristocraţia unui neam cu agresivitatea şi mitocănia celor ce se coco­ţaseră în iatacuri de voievozi.

Răscrucea veacului. De-a lungul anilor, mai mulţi ierarhi ai Bisericii au îndrăgit locurile vechii chinovii de la Valea Caprei. Antim Nica sau Roman Ialomiţeanul nu pregetau în a cerceta şi a îmblânzi viaţa aspră şi plină de lipsuri a maicilor de aici. Dar cel căruia i se da­torează înfăţişarea de astăzi a Mănăstirii Suzana este Patriarhul Justinian Marina, care între ani 1965-1970 a deschis un amplu şan­tier de restaurare. În această perioadă mă­năs­tirea a fost înzestrată cu toate cele necesare slujirii, viaţa maicilor uşurându-se mult prin introducerea apei curente, a canalizării şi a curentului electric. Atunci când o întrebi despre greutăţile acelor timpuri, stareţa de atunci şi de acum, Maica Stavroforă Singli­tichia Marin, aflată în fruntea obştii încă din anul 1969, nu se plânge. „Viaţa de că­lu­găr e o cale a nevoinţei şi a lipsurilor asumate de bună voie care nu se termină niciodată! Sin­gură am ales-o acum 63 de ani când am îmbrăcat aici haina îngerească. Aşa că de ce să mă plâng? De ce ar fi mai uşor acum decât atunci? Am fost şi am rămas la răscrucea dintre vea­curi!“. Privirea Maicii Sin­gli­tichia, ce tră­dează o fire severă cu cei­lalţi, dar mai cu seamă cu sine, se îmblânzeşte o clipă atunci când alunecă pes­te şirul caselor proas­păt văruite, care sclipesc albe în soare, cu cerda­cu­rile împodobite de muş­cate roşii ce se revarsă în afară. Apoi, brusc, îşi recapătă asprimea şi mă so­mează: „Să scrii acolo că am primit un ajutor important de la domnul ministru Laurenţiu Tănase, secretar de stat la Ministerul Culturii şi Cultelor. Şi că Părintele Patriarh ne este tot timpul aproape. Şi că-i mulţumim!“. Când stareţa Mănăstirii Suzana îţi porunceşte, e lucru ştiut, nu ai cum să nu faci ascultare! Aşa că am scris, maică stareţă. Blagosloviţi!